Category Archives: Fictiune

Fictiune, superblog

12 ore si ceva

15 Comments

176D7D0E82_37171_bE dimineata. Ora 6. In aeroport, astept sa trec de bariera idiotilor cu scanarea materialelor periculoase. Asez odorul usurel, separat de restul bagajelor,  si sunt un pic ingrijorata pana iese intreg pe partea cealalta. Taranu’ burtos, angajat al marelui aeroport international Aurel Vlaicu se hlizeste la el: “He, asta ce e, mec d-ala? Si intinde o mana slinoasa catre carapacea de aluminiu fin. LABELE JOS, BURTOSULE! Nu, zic doar “..nu, nu e mac. E un pc”. “Un ce?”. Dau din mana a paguba – “un computer, un laptop”. “Da, mec, am vazut eu la sefu'”. Ai vazut pe dracu’. D-aia scrie ASUS mare pe el. Ah, am uitat, ca nu au criterii de studii cand ii angajeaza pe astia. Nici macar nu e nevoie sa aibe absolvite 4 clase primare, cred.

Slinosul reuseste totusi sa-l apuce. “I-ote ce usurel e… Ala de-l stiam eu era mai greu”. “Da, are un kil jumate” mai marai eu printre dinti, si ma rog sa isi tina microbii cat mai departe de odor. Individul lasa jos laptopul si se uita pe schema din computer, cautand ceva. “Da’ fir n-aveti la el?”. Ce sa am?! A. “Nu, l-am uitat acasa”. “Ah, pai si ce faceti fara fir, ca mai mult de juma’ de ora nu tine”. Of, doamne, de cand e la obligatorii socializarea cu primitivii din aerogara Baneasa? “12 ore, 12 ore tine” adaug repezit, in timp ce-mi prind la loc cureaua. Mereu ma simt ca la puscarie cand trebuie sa-mi scot cureaua de la blugi inainte de detectorul de metale. E cam liniste. Ma intorc catre molusca in uniforma si-l vad un pic… derutat. “Faceti misto de mine, ce credeti ca daca nu am nu stiu ce meserie d-asta de fite nu stiu cat tine bateria de la leptop?”. Dau ochii peste cap si ma indepartez 10 metri, aia pe care ii am la indemana in grandioasa sala de asteptare din Aurel Vlaicu.

Intarziere. Si ce intarziere, o ora jumate. Ma asez pe un scaun ingrozitor de incomod si deschid minunea. Apuc sa scriu un post pe blog, imi verific mailul, mai dau 2-3 updates pe facebook si deja incep sa ma plictisesc. Asa ca intru pe messenger. Noroc ca am net mobil, ca astia n-ar avea vreun wifi free pe aici.

Dupa aproape doua ore sunt in avion. Decolarea cam nereusita ma face sa am ceva emotii in legatura cu aterizarea – se vede de la decolare in ce hal o sa dea pilotu’ cu noi de pista la destinatie. Dupa ce se stinge beculetul de panica, reusesc sa-l dau la o parte pe individul dinspre coridor si sa sustrag ASUS-ul de la bagaje. Movie time!!! Bagam episoade din weeds la epuizare. Am 4 ore jumate pana la Paris, ceea ce inseamna hm…sa vedem… un sezon intreg.

Dupa doua ore flancul drept si flancul stang sunt cu ochii la mine-n monitor. Are 13,3 inci, o gramada pentru toata lumea. Ar trebui sa tai bilete, ca la cinema. Ma intreb totusi ce inteleg, pentru ca sunetul e in casti. Iar castile sunt infipte bine la mine in urechi. Deh, plictiseala asta. Sper doar sa nu adoarma cu capetele la mine pe umeri, ca asta deja ar fi prea mult.

La Paris sunt nevoita sa trec la sezonul urmator, pentru ca pana la Paris mai am aproape o ora. Cu autocarul. Deh, low cost = aeroport Beauvais = mama dracu.

Apuc sa vad in trecere Tour Eiffel. Noroc ca nu-s pentru prima (si – sper – nici ultima) data in Paris, ar fi foarte deprimant sa n-am timp de nimic.

Prezentarea dureaza putin peste o ora. Prietenul meu cu carcasa de aluminiu face impresie din nou. Un francez ma intreaba facand pe prietenosul: “C’es …combien? Cet… Asus?”. ” un peu plus cher que 800 euro. C’est an Asus UL 30…” ii raspund in franceza mea de balta. “Pas cher…pas cher du tout…”. Cred ca a vrut sa zica ca nu-i scump deloc. Pai nu e… daca iei in calcul ce adaposteste sub carcasa asta draguta si solida.

Termin sezonul din Weeds inceput in autocar, in avionul spre Bucuresti. Am intrat in casa, sunt franta si mi-e groaznic de lene sa-l pun pe micut la incarcat. Din fericire mai are inca baterie cat sa-mi verific mailul si sa schimb amabilitati cu o matusa pe messenger.

Si da, evident ca de fapt inca n-am plecat la Paris. Plec in 2 ore (asa ca urati-mi distractie placuta), iar povestea mirobolanta de mai sus a fost scrisa pentru concursul PCNews de anul asta, despre care va amenintam eu acum ceva vreme ca urmeaza in paginile de succes Verzi si Uscate (hahah). Laptopul e de gasit pe PC Garage si noi ne auzim cu ocazia altor etape. Ah, da, si cica ar fi ceva premii si pentru comentatori. Deci… shoot.

Fictiune

Teaser

5 Comments

“Sfantul Asteapta nu este un sfant, propriu-zis. Nu a avut o viata in care sa se trezeasca dimineata si sa se culce seara si nici nu a facut vreo minune. El este un loc, sau mai bine zis un moment in timp in care o femeie inteligenta este si fericita. Nu sunt o feminista, am alergie la cartile motivationale si nu imi place sa cred ca barbatii sunt porci. Dar am dezvoltat in timp o fascinatie aparte in legatura cu Sfantul Asteapta. In legatura cu acest triunghi al bermudelor vietii mele amoroase in care am pierdut tone de iluzii de-a lungul anilor. Despre el este vorba in aceasta carte. Este un loc/moment miraculos, plin de surprize, despre care pot curge rauri de cerneala si din cauza caruia se pot strica mii de tastaturi. Sa incepem cu cea a laptopului meu, zic…

Am 30 de ani si un milion de “de ce eu, de ce mie” –uri la activ. Asta e momentul in care te opresti si incepi sa tragi o linie subtire. Pe vene, cu creionul dermatograf, ca sa tragi apoi mai sigur si vartos cu lama. Sau poti sa te duci sa inoti. Intr-o galeata de inghetata, fireste. Sau, daca ai cu adevarat probleme la etajul superior si un orfelinat de pitici care-ti zbiara in prispa, atunci te apuci si te gandesti. Si gandindu-te, realizezi ca vrei sa scrii, sa pui pe hartie gandurile care iti zbiara prin minte si care se dau cu capu’ de peretii cutiei tale craniene urland in plina cadere libera “Geronimooooo!!!!”. Si uite-asa, insirand teorii pe messenger sau pe blog se trezeste cate unu’ (mai mult cate una, ce-i drept) care sa-ti sugereze ca ai fi in stare chiar sa scrii o carte. Si atunci te pomenesti gandindu-te –“hei, in definitiv de ce nu? Parca si Dan Chisu a facut chestia asta”. Incepi sa-ti imaginezi numele pe coperta cartii si te vezi ca in filme, asezata la o masa din aceea speciala pentru autografe, cu toti barbatii despre care urmeaza sa aduc vorba in cele ce urmeaza, aliniati evlavios, cu un volum strans tare-tare la piept, cu cate o lacrima in coltul ochiului stang, rugandu-te sa le semnezi coperta pe care au scris cu tocul muiat in sange si limfa:“iarta-ma ca am fost asa un bou”. Iar asta cu siguranta se va intampla, fireste – la Sfantu’ Asteapta.

Trebuie sa recunosc ca la inceput m-am gandit sa infiintez un grup de terapie – un support group, cum ar zice tot americanul. Latura mea mercantila a mirosit imediat o sursa de venit. Ar fi fost al dracului de placut sa pot face bani pe spinarea barbatilor care inseala asteptarile femeilor. Of, cum s-ar mai fi ingramadit doamnele mele. Am cel putin trei voluntare doar in lista de yahoo messenger. Si sunt convinsa ca as aduna mai multe. La dracu’, am adunat 15 cand m-am apucat sa iau lectii de salsa.

Din pacate, latura mea mercantila a fost subminata de o alta latura personala interesanta si din pacate dominanta, si anume cea lenesa. De ce sa inchiriezi spatii, sa coci fursecuri si sa urzesti formule de alinare pentru urmatoarea intalnire cand poti pur si simplu sa stai in pat, cu laptopul fierbinte ca 8989 in brate, cu tigara in coltu’ gurii, cu cafeaua varsandu-se pe canapeaua maro (buna alegere din pacate cea noua este cat se poate de lila) si sa palavragesti cu sine, sperand ca intr-o buna zi toate femeile de la potentialul meu grup de terapie vor cumpara volumul rosu sau bleu (in niciun caz roz!)  si se vor bucura ca pot fi vindecate de suferintele provocate de stimabilii domni, TOTUL la un pret atat de mic.

Ati putea gandi, desigur,  “dar de ce doar pentru femei? Si barbatii sufera!”. Cu tot respectul pentru doamne, nu cred ca domnii ar fi dispusi sa cheltuiasca bani ca sa uite de Alina de la contabilitate. In plus, ei sufera mai mult si in liniste. Cu demnitate. Si cu prostie, as adauga. Dar despre asta intr-un volum viitor.”

Fictiune

Teaser

5 Comments

“Sfantul Asteapta nu este un sfant, propriu-zis. Nu a avut o viata in care sa se trezeasca dimineata si sa se culce seara si nici nu a facut vreo minune. El este un loc, sau mai bine zis un moment in timp in care o femeie inteligenta este si fericita. Nu sunt o feminista, am alergie la cartile motivationale si nu imi place sa cred ca barbatii sunt porci. Dar am dezvoltat in timp o fascinatie aparte in legatura cu Sfantul Asteapta. In legatura cu acest triunghi al bermudelor vietii mele amoroase in care am pierdut tone de iluzii de-a lungul anilor. Despre el este vorba in aceasta carte. Este un loc/moment miraculos, plin de surprize, despre care pot curge rauri de cerneala si din cauza caruia se pot strica mii de tastaturi. Sa incepem cu cea a laptopului meu, zic…

Am 30 de ani si un milion de “de ce eu, de ce mie” –uri la activ. Asta e momentul in care te opresti si incepi sa tragi o linie subtire. Pe vene, cu creionul dermatograf, ca sa tragi apoi mai sigur si vartos cu lama. Sau poti sa te duci sa inoti. Intr-o galeata de inghetata, fireste. Sau, daca ai cu adevarat probleme la etajul superior si un orfelinat de pitici care-ti zbiara in prispa, atunci te apuci si te gandesti. Si gandindu-te, realizezi ca vrei sa scrii, sa pui pe hartie gandurile care iti zbiara prin minte si care se dau cu capu’ de peretii cutiei tale craniene urland in plina cadere libera “Geronimooooo!!!!”. Si uite-asa, insirand teorii pe messenger sau pe blog se trezeste cate unu’ (mai mult cate una, ce-i drept) care sa-ti sugereze ca ai fi in stare chiar sa scrii o carte. Si atunci te pomenesti gandindu-te –“hei, in definitiv de ce nu? Parca si Dan Chisu a facut chestia asta”. Incepi sa-ti imaginezi numele pe coperta cartii si te vezi ca in filme, asezata la o masa din aceea speciala pentru autografe, cu toti barbatii despre care urmeaza sa aduc vorba in cele ce urmeaza, aliniati evlavios, cu un volum strans tare-tare la piept, cu cate o lacrima in coltul ochiului stang, rugandu-te sa le semnezi coperta pe care au scris cu tocul muiat in sange si limfa:“iarta-ma ca am fost asa un bou”. Iar asta cu siguranta se va intampla, fireste – la Sfantu’ Asteapta.

Trebuie sa recunosc ca la inceput m-am gandit sa infiintez un grup de terapie – un support group, cum ar zice tot americanul. Latura mea mercantila a mirosit imediat o sursa de venit. Ar fi fost al dracului de placut sa pot face bani pe spinarea barbatilor care inseala asteptarile femeilor. Of, cum s-ar mai fi ingramadit doamnele mele. Am cel putin trei voluntare doar in lista de yahoo messenger. Si sunt convinsa ca as aduna mai multe. La dracu’, am adunat 15 cand m-am apucat sa iau lectii de salsa.

Din pacate, latura mea mercantila a fost subminata de o alta latura personala interesanta si din pacate dominanta, si anume cea lenesa. De ce sa inchiriezi spatii, sa coci fursecuri si sa urzesti formule de alinare pentru urmatoarea intalnire cand poti pur si simplu sa stai in pat, cu laptopul fierbinte ca 8989 in brate, cu tigara in coltu’ gurii, cu cafeaua varsandu-se pe canapeaua maro (buna alegere din pacate cea noua este cat se poate de lila) si sa palavragesti cu sine, sperand ca intr-o buna zi toate femeile de la potentialul meu grup de terapie vor cumpara volumul rosu sau bleu (in niciun caz roz!)  si se vor bucura ca pot fi vindecate de suferintele provocate de stimabilii domni, TOTUL la un pret atat de mic.

Ati putea gandi, desigur,  “dar de ce doar pentru femei? Si barbatii sufera!”. Cu tot respectul pentru doamne, nu cred ca domnii ar fi dispusi sa cheltuiasca bani ca sa uite de Alina de la contabilitate. In plus, ei sufera mai mult si in liniste. Cu demnitate. Si cu prostie, as adauga. Dar despre asta intr-un volum viitor.”

Eu incercand sa par desteapta, Fictiune

>Aprilie galben

>

Calea Dorobantilor spre seara. Pasi leganati. La un balcon stau spanzurate niste haine de papusa, atarnate la uscat. Zambeste. Asa facea si maica-sa cand era ea mica – deratizare in lumea jucariilor. O data la cateva luni aresta in ciuda oricarui protest smiorcait tot ce era in coltul cu papusi si le baga la masina. Toate hainele de papusi, lenjeria din patul papusilor, in fine – toate accesoriile lavabile stateau atarnate pe sarma in timp ce papusile dezbracate se refugiau rusinoase intr-un colt, dardaind de frig. Zambeste din nou. E asa frumos sa te intalnesti cu amintirile pe strada…Mai ales primavara. E atat de bine sa hoinaresti fara tinta pe strazi intr-o seara calda de aprilie! E frumos tare in aprilie.

Fiecare pas e ca o nota muzicala. Fiecare crapatura a unei cladiri e un loc de ascunzatoare pentru un mister si fiecare bulina indicand risc seismic avansat e de fapt un cercel desperecheat care a alunecat de la un balcon. “Cuvantul bulina e prea simpatic pentru o veste proasta – gandi. Mai ales o bulina rosie… ce prostie! Trebuiau sa aleaga un romb. Sau un hexagon – da, in mod hotarat hexagoanele sunt cele mai antipatice figuri geometrice.Un hexagon kaki ar fi fost potrivit. Desi kaki-ul e chic in combinatiile potrivite. Poate un hexagon gri. Nu e nimic mai rau decat gri. Gri e o sentinta in sine”.

Oamenii merg mai saltaret decat de obicei. Oamenii zambesc. Ma rog, cativa zambesc. Ea are o geanta noua, inflorata, varata in geanta cu care a plecat de dimineata de acasa, si asta e un motiv suficient de bucurie. Pe langa vreme, oras, oameni, buline, note muzicale si haine de papusi.

Oamenii sunt pete de culoare. Parca au scapat din cojile maro si gri cu accente albastre pe alocuri si s-au jucat cu tempera. “Roz, verde, rosu, mov…roz, verde, rosu, mov…- Avem voie si cu albastru? – Da, dar foarte putin.” Si un strop albastru aterizeaza pe nasul unui individ cenusiu care fumeaza in sictir o tigara sprijinit de coltul unui chiosc de ziare.

O pata galbena se apropie cu viteza. Identifica, printre notele muzicale care i se dau de-a dura prin sistem, un baiat slabut, uratel, care cara cel mai frumos buchet de lalele galbene din lume. E un buchet atat de frumos si de galben incat parca nici nu-ti mai vine sa observi ca pustiul e slabut si uratel. Si e atat de mare incat aproape ca dezechilibreaza in mers pe fiinta care le-a scos la plimbare.

Ceva nou! Nici o urma de invidie! Nici o urma de ranjet cinic sau de rautate gratuita. In seara asta exista macar o fata in tot orasul asta care o sa primeasca cel mai frumos si mai mare buchet de lalele galbene din lume. Un zambet larg, larg, larg de tot – ca la fotograf – i se imprima pe figura in timp ce pustiul trece pe langa ea. Se bucura pentru fata aia din oricare-colt-din-bucuresti care o sa primeasca florile. Inca trei pasi, trei pasi si jumatate, aproape patru…si simte o mana stangace pe umarul stang. Se zgarie discul, notele muzicale dispar, oamenii se fac gri, bulinele sunt neprietenoase, iar vremea de aprilie e mai capricioasa decat pisica lu’ Misu. Se intoarce gata sa calce in picioare frumusete de zi cu o injuratura din aia adevarata. Dar in spate nu e nici jegosul sictirit care fuma langa chioscul de ziare, nici vreun strut artizanal pus pe glume. E pustiul cu lalele care se chinuie sa le tina pe toate cu mana dreapta. Mana lui stanga e inca intinsa catre ea, incercand sa-i atraga atentia. Ea isi ridica ochelarii de soare in varful capului zburlindu-si freza si se uita la el clipind des si nedumerit. Pustiu’ e rosu pana in varful urechilor si da din gura intr-un mod bizar. Se incrunta – ce naiba isi misca asta maxilarul in mod ritmic in fata mea? Isi da seama ca inca are castile in urechi. Le scoate. Se uita iar la pusti “-Ai zis ceva?”. Pustiul aproape ca tremura. Ii intinde bratul de lalele galbene “-Pentru…dumneavoastra”. Nu mai intelege nimic. Pustiul mai ingaima ceva “-Le-am luat pentru iubita mea. Stiti, e de la 10 C si … da’… luati-le dumneavoastra”.

Nu intelege nimic. Pufneste in ras. Situatia e oarecum ridicola, dar nu poate nega nici macar conditiile date ca are in fata cel mai mare si mai frumos buchet de lalele galbene din lume. “Nu inteleg” ii spune baiatului-aproape copil, care e pe punctul de a o rupe la fuga de rusine. “Pareti ca va potriviti cu ele. Iar ei… ea…nu ii place galbenul. O sa ii iau unele rosii”. Baiatul impinge buchetul si mai in fata. Le ia, simte cu mainile staniolul rece care inveleste coditele. Buchetul e atat de mare incat aproape ca nu-l poate cuprinde cu ambele maini. “Buna seara” mai sopteste baiatul si pleaca aproape impedicandu-se in pantalonii largi.

Aprilie e din nou frumos.

bad dreams, Fictiune, Fighting with you, muzica, you

>Doar cu sunet

>

Apasa play. Asa. Acum sa-ti povestesc.
Sunt intr-un oras ciudat. Ca o insula greceasca, cu influente de Praga si Andorra. E primavara. E foarte senin. Intru in cateva magazine. Imi iau o rochita frumoasa de vara, inflorata. Bat din palme fericita – e cea mai frumoasa rochie pe care am avut-o vreodata.
Pornim din nou pe strazi. Stradutele sunt din ce in ce mai stramte. Mergem, imi aud pasii pe caldaram. Si respiratia. Intr-un fel ciudat e din ce in ce mai cald, desi am senzatia ca se insereaza.

Ne oprim intr-o piateta. Lumea apare din toate colturile, se aglomereaza ingrozitor. Eu sunt inca fascinata de peisaj, ma uit in jur. Peretii incep sa se transforme si ma simt brusc ca in curtea interioara a liceului meu. Uite, si fantanile sunt acolo. Mda… Brusc, de nicaieri, rasari in fata mea. Ai o privire pierduta. Incep sa reprosez lucruri. Iti spun de toate. Din nou. Ti le repet. Spre marea mea uimire, ripostezi. Si tu ai lucruri sa-mi reprosezi. Pe jumatate ma bucur ca vorbesti cu mine, pe jumatate ma simt ranita de ceea ce imi spui. Incerc sa spun ceva, incepe sa imi bata inima foarte tare pentru ca am senzatia in sfarsit ca esti viu. Esti un viu rau, cuvintele tale imi fac rau, dar esti viu!!! Incerc din nou sa deschid gura, dar tu observi si ridici tonul. Incepi sa vorbesti din ce in ce mai repede si mai tare, si ma ia cu ameteala. Cuvintele tale se deformeaza pe drum, inainte de a-mi ajunge la urechi, si se transforma in ace care mi se infig in piele. Imi dau lacrimile de la durerea fizica. Ma intorc pe calcaie si plec. Bate vantul, dar in acelasi timp e foarte cald. Transpir si imi curg lacrimile. Pe unde sa ies, pe unde sa ies, faceti loc, faceti loc acum. Da, da, mi-am amintit – sunt in curtea liceului, e un gang acolo, in stanga. Coate, incerc sa inaintez… ahhh, da’ multi sunteti mai.

Gata. Stanga, si am scapat. Trag aer in piept. Toti prietenii sunt cu mine. Dau sa-mi aprind o tigara. Cineva a ramas in urma. O fata. Ma striga, eu ii fac semn sa ma lase sa fumez. Ea insista. Ma uit la ceas si imi dau seama cat e de tarziu. Ma uit mai atent la ea, incerc sa descifrez ce spune. O aud, in sfarsit, si incep sa simt un nod in gat. Imi spune ca esti acolo si ma chemi sa imi spui ceva. La dracu’, de ce n-am auzit de la inceput?? Arunc tigara si dau sa ma apropii de locul in care ea imi indica ca ai fi. O alta ea vine din spate. Vrea sa participe la discutie. Devin isterica. Nu stiu de unde am atata putere, dar simt ca as putea sa zdrobesc pietre in maini fara sa simt nimic. Tip, urlu la ea: “Gata!! Ajunge!!! V-ati bagat destul!!! Ai vazut tot, ai auzit tot, acum lasa-ma sa-mi traiesc viata!!”. Ea insista – “dar vreau sa aud, vreau sa aud tot”. Eu tip atat de tare incat sunt convinsa ca si chinezii ma aud “LASA-MAAA, AUZI SA MA LASI? E PROBLEMA MEA, E A MEA, A MEA, A MEA SI DOAR A MEA”. Femeia asta tampita ma tine in loc cand eu stiu ca ma astepti acolo. Trebuie doar sa fac dreapta. Inaintez, fac dreapta si vad doar multime. Of catamai multimea. Pe tine nu te vad. Ea – prima ea, ea cea buna imi spune ca ai plecat. Ma ridic pe varfuri panicata si incep sa ma uit prin multime. Doamne, cate milioane de capete. Te vad. Esti imbracat intr-un tricou alb, si ai in spate un rucsac gri. Bun. Urmaresc rucsacul. Trebuie sa urmaresc rucsacul.

Toata lumea vine spre mine, sunt contra curentului. Zaresc rucsacul din cand in cand si incerc sa te prind din urma. Transpir, tremur din toate incheieturile. Mi-e frica sa nu te pierd. Ma storcesc, imi vine sa plang de nervi, opriti-va!!! Lasati-ma sa inaintez, nu mai vad rucsacul.

Cobor trepte de piatra, e ametitor, lumea ma zdrobeste de perete si eu incerc din rasputeri sa te ajung. Stanga, dreapta, e ca un rollercoaster. Ajung in alta piateta. E gol, in sfarsit. Doar 2-3 oameni pe la colturi. Se insereaza din ce in ce mai tare. Ma asez pe jos si ma culc pe spate. Ma uit in sus. Cerul e gri si e foarte cald. Imi desfac bratele. Stau asa, crucificata pe asfalt. Oamenii de pe la colturi isi dau coate, dar nu ma intereseaza. Asfaltul este cald si e bine. Imi dau seama brusc ca pot sa te sun. Iau telefonul din buzunar, formez, suna. Raspunzi repede, dupa primul apel. Vocea ta e foarte calda. Ma simt bine am crezut ca ai sa fii suparat pe mine. Iti spun – “de ce ai plecat? Veneam dupa tine!”. Ma intrebi unde sunt. Iti explic. Totul pare atat de simplu. Imi spui: “Stai unde esti, vin in 10 minute. O sa te prind din urma”. Inchid. Am un sentiment de bine. Doar o sa vii in 10 minute…

Fictiune, you

>Buna seara, iubirea mea

>…in seara asta ma simt ca o diva. Trec din camera in camera abia atingand tocurile usilor cu varfurile degetelor. Ma simt ca-ntr-o tragedie antica, exagerarea ma caracterizeaza cu atat mai mult in seara asta.

Torn usor lichide parfumate dintr-un recipient intr-altul si ma privesc in oglinzi cand trec cu paharul in mana. Ma intreb daca-s o fantoma colorata aparuta din alta dimensiune, populand apartamentul altcuiva care nu-si explica miscarile abia insinuate ale perdelelor sau suspinul din balcon. Suspin pe dracu’, eram doar eu tusind…

Abia acum am avut rabdare sa ascult toata muzica pe care mi-ai trimis-o. Stiu, ti-am lasat de fiecare data impresia ca ascult melodie cu melodie, si ca imi place. Ei, ghici ce… exact cum ai spus tu…”whoops… eroare”… n-am ascultat-o niciodata. Am stocat totul acolo si am asteptat sa se astearna praful. Hei, stai acum, nu face mutra aia, doar stii si tu ca amintirile nu au valoare pana in momentul in care poti observa praful de pe ele. Atunci sufli usor, asa, ca un oftat, si incepi sa le descoperi. Incepi sa le citesti, sa le asculti, sa le intelegi…

Noapte buna, poveste.

Eu incercand sa par desteapta, Fictiune

>Seria fictiunilor continua

1 Comment

>

Viata ca-n filme

,,- Trebuie sa vorbesc cu tine. Trebuie sa iti spun ceva si sper sa nu ma judeci. Daca mai stau o singura zi fara sa discut cu cineva imi va crapa capu’ si n-am facut nici o branza. Mai intai beau un cappuccino si dupa aia iti zic tot.

…

…

Sa mor daca imi vine sa incep. La inceput am zis ca iau o gura de cafea si incep sa iti povestesc. Dar gustul ei m-a lovit cumva – m-am fript putin si la limba – si mintea mea a plecat putin de la subiect. Si apoi mi-a fost foarte greu sa intru la loc in atmosfera aia de confesiune in care eram cand am ajuns aici.

Bon. Cu tupeu. Iti zic direct, ok? Bun. M-am culcat, ma, cu el. Si gata. End of story. M-am culcat cu un barbat insurat si acuma incerc sa-mi dau seama daca ar fi fost ceva diferit in situatia in care n-ar fi fost insurat. Deja spun “insurat, insurat, insurat” si incepe sa-mi sune firesc. Rahat. Ba – am facut-o si p-asta.

Pai s-o iau de la capat. Stii care e cea mai tare faza? Ca am ajuns acolo, si fix in momentul in care am atins patu’ cu mana, am vrut sa ma opresc. Da’ nu de vinovatie sau din exces de moralitate. Neeee… Dar ma gandeam ca ar fi tare sa dau exact atunci o replica din aia de film, gen e mai bine sa ne oprim aici. Da’ n-am putut, ma! Intotdeauna m-am intrebat cum e sa faci pe inabordabila – ca ne, ne, ne, ca sunt sensibila, ca nu e bine… Da’ eu sa mor daca pot sa fiu asa. Cum simt ceva, cum ma transform in gaina unineuronala. Si s-a terminat…

Inca un cappuccino, va rog. Asa… Si am facut-o. E, na! Am facut-o. Si dupa aia am mai facut-o o data, ca deh, parca nu se valida adulteru’ daca se intampla o singura data… Si dupa aia zaceam acolo si incercam sa-mi dau seama cum ma simt. Bai, e tare aiurea – sa nu iti dai seama cum te simti dupa ce faci sex cu barbatul dupa care umbli de atata vreme.

Si cum stateam eu si nu-mi dadeam seama cum ma simt, am zis sa-mi dau o mana de ajutor. Asa ca am dat-o din top si am sarit cu replica de film de la naftalina: chestia asta o sa ma afecteze cu siguranta. La care el : care? In momentul ala m-am prins ce simt. Adica m-am ridicat si m-am dus la baie, unde am bocit regulamentar. Pentru ca sunt iar Cealalta, si pentru ca Cealalta e musai sa jeleasca. Ca doar nu-s vreo d-aia de fura barbatii altora. Si am bocit pana mi-am revenit.

Si acuma vine finalul de mare angajament: m-am intors de la baie, cu un aer trist. Studiat in oglinda, normal. Sprancenele perfect aliniate, ravaseala venea doar cumva din interior – din ochi. Asta statea intr-o rana si fuma. Cred ca se gandea la prostu’ pe care vrea sa-l concedieze. Si m-am asezat pe pat asa, putin tematoare, cat sa simta ca ceva nu e in regula. Fix in secunda in care s-a uitat la mine, am dat cea mai tare replica la care ma puteam gandi vreodata: daca dorm aici am sa-mi doresc mai mult. Asa ca plec. Bai! Bai! Bai, in secunda aia am citit toata nefericirea de care un mascul e in stare clipocindu-i in ochi. Tacea saracu’, dar cumva zbiera prin toti porii: de ce am futut o trista? de ce?
S-a dus dracu’ moment artistic, s-a zgariat placa, s-a oprit muzica. Mi-am facut iesirea repede. As fi vrut macar sa port tocuri, si sa ma unduiesc cu pasi de felina pana la usa. Urma privirea peste umar – glaciala – stil Greta Garbo. Cut. Fata lui privind inspre usa. Cut. Usa facand usor… usor… fin… CLICK. THE END!

– Asa, si?

– Si ce?

– Pai te-a mai sunat?”

Eu incercand sa par desteapta, Fictiune, you

>Manifest

>
E cald. Stam in pat. Mana ta imi mangaie parul. Pare dragut, dar e un gest automat. Ca si cum ti-ai curata unghiile de mizerie. E cald. Mi-as dori un ventilator imens atarnat de tavan – atunci imaginea noastra zacand semi-dezbracati in pat, vazuta de sus, ar parea scoasa dintr-un film cu mafioti si tarfe.

Imi vine sa iti spun ceva. Imi vine sa spun ca te iubesc. Imi vine sa spun ca te-as omori cu mainile goale. Imi vine sa iti dau o palma care sa isi lase semnul pe fata ta pana in ziua in care o sa mori. Imi testez muschii faciali – sunt blocati, asa ca mai bine nu iti mai spun nimic.

Cat de lunga a fost ultima secunda… Ma apasa aerul, ma apasa temperatura, ma apasa clima. Meridiane, paralele, linii imaginare vin sa ma striveasca, sa ma faca sa stau acolo si sa iti accept prezenta total indiferenta.

Tip. Ma ridic in picioare in pat si tip. Te uiti la mine putin speriat. Casti ochii si parca m-ai intreba ce am, dar tipatul meu a fost atat de ascutit si de brusc incat o intrebare atat de banala ar fi o alegere foarte proasta pentru tine in momentul ala. Ma uit la tine, fix, iti tintuiesc pupilele si mai tip o data. De data asta tipatul e lung, zeci de secunde tip fara oprire, fara sa respir, fara variatii de intensitate. Cred ca ai suna la politie in momentul asta. In fata ta e o straina care zbiara. Zbiara inexplicabil, zbiara din senin, zbiara tare si pana la urma deranjant. Ma opresc din tipat, imi sterg o lacrima din ochiul stang aparuta de la efort, caldura si raza de soare in care vibreaza praful – singura care intra pe fereastra.

Esti socat. Am reusit! As mai tipa inca o data, dar deja cu asta te-ai obisnuit. Asa ca rad tare, sar, cobor din pat si arunc cu toate obiectele din camera. Plin de cioburi, plin de viata, de culoare. Vrei sa te ridici din pat si sa ma tii de maini, dar incep sa tip din nou atat de tare incat ti-e teama sa te apropii si te indrepti catre usa. Dar eu iti sar in cale, si merg cu spatele catre usa, tipand si ranzandu-ti in fata. Ma pun in prag. Eu rad, tie ti-e teama sa te apropii. Rad, ma, rad, ca imi imaginez cum ar fi sa iti tip acum direct in fata si tie sa ti se dea parul pe spate – ca in desene animate.

Da, e adevarat, e ceva contagios. Eu sunt contagioasa. Daca te apropii de mine si ma saruti s-ar putea sa iti intru in sange, sa iti intru in piele, s-ar putea sa incepi sa vezi lumea prin ochii mei iar eu s-ar putea sa incep sa simt gustul mancarii asa cum il simti tu. Ramai acolo. Ramai.

Rup in fasii toate bucatile de materiale textile pe care le gasesc si le arunc in aer. E vesel, e frumos! Daca ar exista acum in tavan ventilatorul ala imens… Trebuie sa-ti revii, trebuie sa iti dai seama ca traiesti, ca iti circula sange in vene, ca iti functioneaza corpul!

De ce pari speriat? De ce faci pe normalul? Nu suntem cu totii niste normali mimand nebunia? De ce dracu’ ti-ai da arama pe fata tocmai in momentul asta? Uite, sa iti spun ceva: acuma ai ocazia sa imi dovedesti cat de nebun esti. Poti sa demonstrezi ca nu esti doar un alt stupid.

E cald si se face din ce in ce mai cald… Te-ai plictisit sa ma tot mangai ritmic pe par fara nici un sens. Ti-a amortit si bratul, asa ca il tragi usor de sub ceafa mea si te intorci cu spatele.