>Daca v-ati dorit vreodata sa traiti intr-un scenariu de film… e momentul sa va dati doua palme si sa va vedeti de ale voastre. Eu una nu mai pot.
Category Archives: Fighting with you
>Doar cu sunet
>
Apasa play. Asa. Acum sa-ti povestesc.
Sunt intr-un oras ciudat. Ca o insula greceasca, cu influente de Praga si Andorra. E primavara. E foarte senin. Intru in cateva magazine. Imi iau o rochita frumoasa de vara, inflorata. Bat din palme fericita – e cea mai frumoasa rochie pe care am avut-o vreodata.
Pornim din nou pe strazi. Stradutele sunt din ce in ce mai stramte. Mergem, imi aud pasii pe caldaram. Si respiratia. Intr-un fel ciudat e din ce in ce mai cald, desi am senzatia ca se insereaza.
Ne oprim intr-o piateta. Lumea apare din toate colturile, se aglomereaza ingrozitor. Eu sunt inca fascinata de peisaj, ma uit in jur. Peretii incep sa se transforme si ma simt brusc ca in curtea interioara a liceului meu. Uite, si fantanile sunt acolo. Mda… Brusc, de nicaieri, rasari in fata mea. Ai o privire pierduta. Incep sa reprosez lucruri. Iti spun de toate. Din nou. Ti le repet. Spre marea mea uimire, ripostezi. Si tu ai lucruri sa-mi reprosezi. Pe jumatate ma bucur ca vorbesti cu mine, pe jumatate ma simt ranita de ceea ce imi spui. Incerc sa spun ceva, incepe sa imi bata inima foarte tare pentru ca am senzatia in sfarsit ca esti viu. Esti un viu rau, cuvintele tale imi fac rau, dar esti viu!!! Incerc din nou sa deschid gura, dar tu observi si ridici tonul. Incepi sa vorbesti din ce in ce mai repede si mai tare, si ma ia cu ameteala. Cuvintele tale se deformeaza pe drum, inainte de a-mi ajunge la urechi, si se transforma in ace care mi se infig in piele. Imi dau lacrimile de la durerea fizica. Ma intorc pe calcaie si plec. Bate vantul, dar in acelasi timp e foarte cald. Transpir si imi curg lacrimile. Pe unde sa ies, pe unde sa ies, faceti loc, faceti loc acum. Da, da, mi-am amintit – sunt in curtea liceului, e un gang acolo, in stanga. Coate, incerc sa inaintez… ahhh, da’ multi sunteti mai.
Gata. Stanga, si am scapat. Trag aer in piept. Toti prietenii sunt cu mine. Dau sa-mi aprind o tigara. Cineva a ramas in urma. O fata. Ma striga, eu ii fac semn sa ma lase sa fumez. Ea insista. Ma uit la ceas si imi dau seama cat e de tarziu. Ma uit mai atent la ea, incerc sa descifrez ce spune. O aud, in sfarsit, si incep sa simt un nod in gat. Imi spune ca esti acolo si ma chemi sa imi spui ceva. La dracu’, de ce n-am auzit de la inceput?? Arunc tigara si dau sa ma apropii de locul in care ea imi indica ca ai fi. O alta ea vine din spate. Vrea sa participe la discutie. Devin isterica. Nu stiu de unde am atata putere, dar simt ca as putea sa zdrobesc pietre in maini fara sa simt nimic. Tip, urlu la ea: “Gata!! Ajunge!!! V-ati bagat destul!!! Ai vazut tot, ai auzit tot, acum lasa-ma sa-mi traiesc viata!!”. Ea insista – “dar vreau sa aud, vreau sa aud tot”. Eu tip atat de tare incat sunt convinsa ca si chinezii ma aud “LASA-MAAA, AUZI SA MA LASI? E PROBLEMA MEA, E A MEA, A MEA, A MEA SI DOAR A MEA”. Femeia asta tampita ma tine in loc cand eu stiu ca ma astepti acolo. Trebuie doar sa fac dreapta. Inaintez, fac dreapta si vad doar multime. Of catamai multimea. Pe tine nu te vad. Ea – prima ea, ea cea buna imi spune ca ai plecat. Ma ridic pe varfuri panicata si incep sa ma uit prin multime. Doamne, cate milioane de capete. Te vad. Esti imbracat intr-un tricou alb, si ai in spate un rucsac gri. Bun. Urmaresc rucsacul. Trebuie sa urmaresc rucsacul.
Toata lumea vine spre mine, sunt contra curentului. Zaresc rucsacul din cand in cand si incerc sa te prind din urma. Transpir, tremur din toate incheieturile. Mi-e frica sa nu te pierd. Ma storcesc, imi vine sa plang de nervi, opriti-va!!! Lasati-ma sa inaintez, nu mai vad rucsacul.
Cobor trepte de piatra, e ametitor, lumea ma zdrobeste de perete si eu incerc din rasputeri sa te ajung. Stanga, dreapta, e ca un rollercoaster. Ajung in alta piateta. E gol, in sfarsit. Doar 2-3 oameni pe la colturi. Se insereaza din ce in ce mai tare. Ma asez pe jos si ma culc pe spate. Ma uit in sus. Cerul e gri si e foarte cald. Imi desfac bratele. Stau asa, crucificata pe asfalt. Oamenii de pe la colturi isi dau coate, dar nu ma intereseaza. Asfaltul este cald si e bine. Imi dau seama brusc ca pot sa te sun. Iau telefonul din buzunar, formez, suna. Raspunzi repede, dupa primul apel. Vocea ta e foarte calda. Ma simt bine am crezut ca ai sa fii suparat pe mine. Iti spun – “de ce ai plecat? Veneam dupa tine!”. Ma intrebi unde sunt. Iti explic. Totul pare atat de simplu. Imi spui: “Stai unde esti, vin in 10 minute. O sa te prind din urma”. Inchid. Am un sentiment de bine. Doar o sa vii in 10 minute…
>N-o sa te iert
>
Muzica zbiara. Mi se spune ca machiajul meu e puternic… amuzant. Si ca imi sta bine. Asta e si mai amuzant… Imi amintesc femeia-soferita, tipii pe care parca i-am vazut si aseara, bricheta pe care am furat-o si zambetele. Sunt multe zambete in jur. Maine o sa fie bine. Asa spun oamenii. Oamenii sunt de incredere, deci clar maine o sa fie bine. Daca spun ei…
Puls. Pulsul suie. Culorile. Iti stiu culorile, doar le-am vazut amandoi mai devreme! Coltul. Da, eram dupa colt. Stateam la colt, asa cum mi-ai spus. Nicio mirare, nu?
In rest… ce-as mai putea sa-ti mai spun? As putea sa-ti spun multe, dar oare te-ar interesa? Poate, si poate ca dupa ce te-ar interesa mi-ai spune ca de fapt nu te-a interesat niciodata. Asa ca haideti sa haidem. Si sa ne vedem de ale noastre.
Trag aer in piept. E frig, cred. Cred, pentru ca nu mai simt nimic. Ea imi spune ca pot sa plec, deci e in regula sa plec acum.
Inca te vad acolo, inca iti vad culorile si inca nu am inteles nimic. Si de aceea…
>Am un talent fenomenal.
>
In afara de vaga ureche muzicala, o oarecare inclinatie catre scris si lipsa totala a talentului la desen, am un talent nemaipomenit. Mai exact, ala de a-mi bate joc de mine. Dar fac foarte urat: dau cu pietre, scuip, injur, arunc cu oua stricate.
Cedez tuturor tentatiilor, chiar daca tentatiile nu imi cedeaza, si ma chinui cateodata asa de tare, incat ma intreb cu ce mi-am gresit. Sunt doua persoane inauntrul meu: una da cu pumnul, cu sutul, cu ce apuca, iar cealalta incaseaza loviturile.
O sa dureze asa pana intr-o zi in care n-o sa pot sa ma mai ridic de jos. O sa stau acolo, cu curu-n nisip pana o sa ma dezintegrez. Sau poate da domnu’ si innebunesc, si macar n-o sa mai fiu constienta de ce mi se intampla.
>Nu ma obisnuiesc niciodata
>…cu durerea asta absurda. Am avut mereu impresia ca o sa fie din ce in ce mai usor Dar orice as face, nimic nu ma pregateste pentru sentimentul asta inutil, fara nici o justificare si fara nici un scop. De fiecare data cand incerc, incerc cu inima deschisa. Si de fiecare data impactul este devastator. Am auzit de la cineva ca “ar fi trebuit sa stiu mai bine”. Eu nu stiu niciodata mai bine. Abordez de fiecare data problema cu sufletul deschis.
Nu exista nimic in afara de timp care sa umple vidul ala. Mi-am reprezentat de multe ori durerea asta ca pe un gol. Dar nu e un gol – e o senzatie de vid. E ca si cum umbli cu o punga vidata pe tine si nu te poti misca, nu poti respira, nu mai poti vedea in jur. E ca si cum te-ai misca intr-o masa amorfa. E ca unul din visele in care alergi si simti cum ti se taie picioarele, si mai ai foarte putin pana sa ajungi undeva si nu mai poti inainta nici macar un centimetru pentru ca nu te tin membrele.
M-am pierdut pe mine si sper sa ma gasesc inainte de a ma panica pana la isterie. De data asta pacatul meu a fost ca m-am regasit si nu am stiut sa ma pastrez.
…
…
Facand un pas lateral, mai spun ca am crezut mereu ca in lume e un echilibru. Ca platesti tot raul pe care il faci mai mult sau mai putin constient cu raul pe care il primesti din alta parte. Astazi mi-am schimbat parerea. E vorba de vanzari. Tot schimbul asta de suferinta este ca o afacere. Te pricepi, stii sa vinzi, atunci provoci multe lacrimi si dai in schimb putine. Nu te pricepi, accepti cu naivitate primul pret care ti se cere, nu ai curaj sa negociezi, si-ti vei plati pacatele in mod inzecit. E vorba numai si numai despre un pret.
>Tineti-va bine si – va rugam – nu vomitati pe restul pasagerilor
>
Asta e motto-ul weekend-ului meu. Ups and downs. De la gheata la foc, de la plans la ras. Foame extrema. Mahmureala extrema.
Pereti portocalii, copii drogati, taxiuri (multe taxiuri). Nu simt acelasi lucru. Sa nu-mi dai drumul niciodata.
Umbre, contururi. Nu dau drumul. Nu pot.
Undeva, in mijlocul circului, mcDonald’s. De ce – chiar nu stiu. Dar nu-i loc de intrebari. Nu e loc de intors.
Ganduri ce se invartesc pana formeaza un surub care imi amesteca materia cenusie cu cea alba. Vertij. Muzica, muzica, muzica.
STOP! Song to say goodbye.
>Ma lovesc din nou si din nou
>…de acelasi zid. Am dat de atatea ori cu capul incat mi s-a tocit craniul in locul ala. Nu mai vreau sa ma uit la filme. Vreau sa traiesc propriul meu film. Nu mai vreau minute sterile. Vreau minute vii. Nu mai vreau sa ma doara. Vreau sa ma bucur, vreau sa se intample.
Nu imi place sa fiu nebuna. Nu imi place sa par nebuna. Nu imi place sa fiu isterica. Nu imi place sa par isterica.
Cred cu tot sufletul ca merita. Cred ca tu nu crezi ca merita.
Ce sa cred?
>Sunt data dracu’…
>
Cand eram mai printr-a 10-a imi uram viata, ma incuiam in camera mea si o lasam pe maica-mea pe afara, amenintandu-ma printre dinti, ascultam continuu muzica in casti si invatam versurile, si visam la zile mai senine. Si ii spuneam SA MA LASE IN PACE. Imi doream zile in care sa am casa mea, un dispozitiv de ascultat muzica si poate un strop de ciocolata. Si atat. Nu eram asa pretentioasa fata de alti prieteni de-ai mei, nu visam masini, nu visam iubiti, nu visam calatorii sau eu mai stiu ce balarii de genul asta.
Un an mai tarziu am parasit un baiat pentru ca ma iubea prea mult – cand eu vroiam doar SA MA LASE IN PACE. Dupa vreo 4 ani am facut cam aceeasi chestie, cu diferenta ca inca mai cred ca individul si-o merita – si M-A LASAT IN PACE foarte greu. Si am continuat sa fac chestia asta, e adevarat – parca la o scara mai mica. Pentru ca am vrut in continuare sa fiu LASATA IN PACE.
Pentru ca mi-am dorit intimitate, mi-am dorit casa mea, cu mobila mea pe care sa o aranjez asa cum vreau, cu un iubit care sa nu apara decat cand am eu chef – si asa, in general, SA MA CAM LASE IN PACE. Mi-am dorit sa merg la petreceri unde sa par frumoasa si inteligenta, mi-am dorit sa cunosc multi oameni. Mi-am dorit sa am un job misto (cu un sef care MA LASA IN PACE), si cel mai mult mi-am dorit sa fiu singura si stapana pe mine. Mi-am dorit sa nu imi spuna nimeni cum sa ma imbrac, mi-am dorit sa nu aud minciuni, mi-am dorit sa ajung acasa la orice ora imi doresc, in orice zi imi doresc. Mi-am dorit sa ma plac, si sa nu aibe nimeni vreun cuvant de zis in luarea deciziilor MELE. Pe scurt, mi-am dorit din tot sufletul SA MA LASE TOTI IN PACE.
Nu m-am gandit ca or sa existe zile in care nu ma descurc de una singura, si nu am crezut vreodata ca o sa dau 2 bani pe aparente. Mi-am dorit sa imi fiu arhisuficienta si am facut tot posibilul pentru chestia asta. Si AM FOST LASATA IN PACE.
Ale dracu’ dorintele astea care se implinesc… Si ce vroiam sa zic de la inceput si care e de fapt concluzia… BA, am inceput sa cred ca vrajeala aia telenovelistica cu universu’ care se agita din toti muschii si urla din toti bojocii ca sa i se indeplineasca lu’ Gogu dorinta e cam pe bune, asa.
Hai, acuma, vorba aia, DA’ VA ROG FRUMOS SA MA LASATI DRACULUI IN PACE! 🙂
>Si ce a invatat Pinguinul…
>
Pinguinul a invatat ca e foarte frumos sa fabrici povesti nemuritoare, si sa subestimezi realitatea… ca se intampla foarte des sa iti ia ochii margelele de plastic ale fetei aleia si sa uiti ca ai perle in sertar…
Ca este extrem de usor sa faci o lista de lucruri pe care nu le ai, si sa treci cu vederea ca ai deja enorm de multe…
Cat de usor este sa te incarci negativ si intr-o secunda sa uiti ca de fapt esti fericit.
Cat de mare e panica cand vezi ca pierzi ceva foarte important.
Cat de ametitoare este senzatia ca poate nu s-a dus chiar tot de rapa.
Cat de greu este sa iti dai seama ce vrei. Si cat de rau este cand poate iti dai seama prea tarziu.
Ca totul este bine cand se termina cu bine. Sau cand nu se termina deloc.
>Atunci cand ai de ales intre…
>…”ce trebuie sa faci”, si intre “ce simti sa faci”, cum o dai? Mai departe de idealistul “alege cu inima”, si mai departe de rationalul “maturizeaza-te”, acuma pe bune…
Cum procedezi cand ai facut ce stii ca e mai bine pentru tine, si totusi asta iti rupe sufletul in 10? Cum poate fi ceva bine daca iti face atata rau?
Cum faci sa scapi de judecatorui de la “mansarda”, si incepi sa traiesti pur si simplu si sa nu iti mai pui atatea probleme?
Cum faci sa repari o greseala nasoala rau? De fapt o data ce ai facut-o, nu e mai bine sa o lasi asa?
Si atatea intrebari, peste intrebari, peste intrebari, cand tot ce vrei este sa nu te mai doara…