M-am dus si eu sa vaz minunea de thriller – wannabe cu Dragos Bucur in rol principal. Inca nu mi-am revenit. Sunt acasa de o ora si inca nu reusesc sa-mi revin. PEOPLE, EXACTLY HOW STUPID CAN YOU BE?

Sa o luam cu inceputul. Actiunea se desfasoara avandu-l in centru pe baiatul Stefan, lucrator la o agentie de publicitate (aflam asta cand intra la birou si vedem subtil undeva intr-un colt cuvantul “publicitate”). El este, dupa cum ne dam seama, un fel de account manager. In fine, intr-o buna zi, seful lui expat (adica gagiul ala american care acum vreo 2 ani se mai suia pe scena la coyote ugly cu baietii la cate o betie – afacerist de fel, petrecaret de meserie si actor de ocazie la romanica) vine si ii zice ca il face “sef pe proiectul Ralos”. Intelegem ca e vorba de un client foarte important, si ca bajetul nostru va lucra cumva pe proiect ca account director sau ceva pe aproape. Singurul lucru pe care il aflam e ca exista pe undeva un slogan deosebit…

Aflam apoi usor-usurel ca marele proiect este o campanie pentru care e nevoie de o imagine. De fapt, principala preocupare a maretei agentii este sa hotarasca “imaginea campaniei”. Adica fata, mutra… uau… de asemenea, e un lucru deosebit de important, pentru ca vorbim despre o campanie facuta pentru ATENTIE: Romania, Japonia si Anglia… The real shit, I tell ya.

In fine, asta e tartorele sef… sunt pe acolo niste oameni (3-4 in toata agentia)… nu ne dam seama exact cine ce face. Prietenul lui pare a fi art director – dupa monitor, zic…

Mai e o gagica (nevasta-sa din viata reala) care e un soi de secretara – traffic girl – in fine, ea este foarte smechera, stiindu-le pe toate. Astfel, in ziua in care intr-un acces de geniu our dude hotaraste ca imaginea CAMPANIEI va fi un cuplu, ea vine cu un plic mare si ii spune ca acolo sunt propunerile pentru o precampanie la picaturi de ochi. Sa se uite si el, ca sunt gata…

Tipul este bulversat de vreo 2 zile. Rau, in ultimul hal. Asa ca la drum de seara, da cu ochii de un panou mare cu Ralos si mutra femeii pentru care facuse o obsesie. Si mai bulversat, suna la traffic girl. Aia il lamureste: ca el, mare sef fiind, a facut o greseala si a aprobat pozele de la picaturi de ochi pentru mareata campanie Ralos. Printre picaturi, vedem si sloganul :”la o privire atenta alegi Ralos”. Ma intreb daca si sloganul il incurcase tot de la picaturile de ochi, sau e vorba de sloganul genial de care era vorba in debutul filmului… in fine. Ideea de baza e ca asta face duda de dimineata, iar seara orasul e plin de panouri. Un buget imens de media de altfel, din cate se vede cu ochiul liber si la o privire nu asa atenta. Fata se prinsese de cacialma, bineinteles, dar nu a mai avut ce face, doar marele sef aprobase pozele. (Doamne, unde e lumea aia unde clientul nu vede si nu aproba nimic?!). Si ea, bineinteles, tampita fiind, n-a putut face nimic.

A doua zi vin si japonezii – evident ca peste noapte outdoorul fusese implementat si la ei, si il vazusera peste tot. Erau foarte incantati, mai ales ca au parte de o initiativa neasteptata de precampanie. Asa, din senin. Ma rog, aici mi-a picat si explicatia de “teasing” – ca aia avea logo, slogan tot pe mutra. Oricum, peste inca o zi se intoarce si seful din strainatate, incantat ca vazuse peste tot panoul in Londra.

Oamenii incearca acum sa gaseasca modela minune. Surpriza! Pozele aparusera din neant. Fata de la traffic zice ca “clientul nu apucase sa le vada, erau propunerile mele”. Moama, fata tare! Deci avea pile la fotograf, si s-a dus ea la el si a platit o sedinta foto cu o bunesa numa ca sa se bage in fata -probabil tintea un job de creatie. Numai ca si aceasta teorie ne este daramata piece by piece. Fata nu-l cunoaste pe fotograf, caci se chinuie ceva sa faca rost de nr lui de telefon – afland cu stupoare ca a murit cumva intr-un fel stupid si atat. In fine, ajungem la concluzia ca fotograful era un om nebun, care facuse pozele, le lasase la usa agentiei si fugise. Fata de la trafic, venind prima in agentie (e clar ca era insetata de avansare) – le-a gasit, si a zis – mama, ce tare. O sa fac o propunere de precampanie la picaturile de ochi cu care lucreaza agentia.

Oricum, dupa toate cele seful expat e super incantat si ii zice gagiului – sef de ocazie – ca aia mari il vor pe el in anglia, si pe dude in japonia. Asa, scurt. Bine, adevarul e ca merita! Merita, nene. Adica intr-o zi sa scoti pe cheltuiala ta tot orasul + anglia +japonia plin de panouri cu mutra unei gagici bine, plus logo-ul clientului?

Trecand peste socul meu imens legat de perceptia scenaristei despre viata intr-o agentie de publicitate, intram in alte detalii. Omul nostru asculta non-stop un post de radio unde non-stop este acelasi individ (care incearca sa induca un andrei gheorghe, dar nu-i iese) si oameni care suna in direct. Si care sunt atat de falsi incat iti vine sa te dai cu capu’ de spataru’ din fata.

In tot filmul nici unul dintre protagonisti nu spune vreo vorba necuviincioasa. De unde trag concluzia ca actiunea se desfasoara intr-o lume ultra civilizata si sterila, intr-o agentie de publicitate model (probabil ca e populata de tocilarii din lumea advertisingului). E adevarat ca fata de la trafic rosteste o data “naiba” si o data “imi bag si eu picioarele”. Shocking! In loc sa se gandeasca la datoria morala…

In alta ordine de idei, acest baiat Stefan despre care este vorba este exagerat de bogat. Nefiind patron de agentie, si din cate vedem – nici vreun sef de departament – (functia lui este oricum una incerta…stim doar ca lucreaza in publicitate) omul are ditamai jeep-ul, o vila mare cu gradina undeva la pipera, o sotie casnica, un copil in viata si inca 2 pe drum (aia e gravida cu gemeni), plus ca arunca peste tot – REPET, PESTE TOT – cu hartii de 500.000 lei vechi. Un portar ii vinde un pont? – 500.000. Un baiat ii mareste o fotografie? 500.000. Bai nene, pai vreau si eu sa lucrez in publicitate!! Ce? A, da, stai, chiar lucrez…

In rest, filmul este presarat cu replici a la America gen “nu trebuie sa treci prin asta singur. Poti vorbi cu mine!”. “O cunosc? Pe cine? Stii foarte bine pe cine…”. OMFG!

Vizionare placuta, asadar…