>
Pre cand ma aflam deja pe peronul metroului, suna domnisoara VIP. Imi zice “bai, vii?”. Eu – “unde?”. “La concert, ca am subit o invitatie in plus”. Sa va explic: 1) nu-mi place DELOC Julio 2) eram in haine de pescar amator 3) mi-era foame. Gabriejela zice :”trec sa te iau cu masina, mergem sa mancam ceva si dupa aia mergem la concert”. Cu asta m-a convins.
Am asteptat-o la coltu’ cimitirului Grivita, langa o toaleta ecologica – ca deh, se lucreaza pe toate strazile Bucurestiului… si ne-am dus, duse sa fim. Am halit rapid, si am ajuns la locul faptei.
Accesul sa zicem ca a fost ok – chiar ma gandeam cumva printre dinti ca macar de data asta nu mai trec prin haosul de la Rolling Stones. Mai bine ma gandeam mai bine, pentru ca ce a urmat depaseste limitele oricarei imaginatii.
Cu beletul in mana mergeam in sir indian eu cu ea si cu inca o colega racolata pe drum, undeva la coada. Si nu ne gaseam locurile. Dupa cateva clipe de confuzie, intrebam un domn cu alura sportiva de pe margine,cu badge de organizator, care e randul 6. Arata cu degetul la un rand pe care scria “5” si zice – “ASTA E”. Noi ne asezam… dupa care ne dam seama ca nu stam bine. Pe el scria 5, dupa logica me 6 era unul mult mai in spate, la vreo 4 randuri… numerotarea sa zicem ca nu avea nici o logica. Incepem sa intrebam prin jur – toti oamenii erau mega nervosi si noi nu pricepeam de ce. Tipul cu alura sportiva era din ce in ce mai dubios. Vine unu’ mic in camasa in carouri si scrie pe randul nostru Randul 6. Iee, stam bine. Problema era ca persoanele de pe randul 9 sustineau ca acela este randul 12. O cucoana mai tuciurie chiar a aruncat cu un scaun dupa cadrilat, a rupt foaia de hartie, si a inceput sa zbiere ca daca scrie el cu markerul si schimba randurile, il omoara cu mana ei si ca ne aflam pe stadionul tatalui sau (ca sa ma exprim finut). Duduile de pe fostul rand 10, mai nou 9, actual 12 care aveau bilet pe 9 s-au infiintat la noi. Pe 6. Unde aveam bilete pentru clienti.
Timp de 2 ore a continuat debandada si istericalele fanelor lui Hulio, timp in care tipul cu alura sportiva nu stia decat sa pazeasca randul in dreptul caruia se afla si sa spuna obsesiv ca randul nostru este randul 6. Despre care plasatoarele sustineau ca ar fi cand 9, cand 10, cand 7, cand 5… Oamenii au scos markerele si au inceput sa scrie pe scaune. Haos, zbierete, o noua serie de explicatii interminabile pentru fiecare persoana nou-aparuta. Nimeni nu stie nimic, nimeni nu poate sa te indrepte spre locul tau. Cumva din franturi de conversatie inteleg ca s-ar fi convertit cumva vreo 3 randuri in ultimul moment – cred ca nu s-au inteles apoi deloc la renumerotare, iar fetele alea care ar fi trebuit sa dea indicatii erau complet plecate cu barca.
Ce am vazut acolo e greu de descris. Oameni zbierand isteric – pana la urma am asezat clientele prin alte parti, unde s-au certat la randul lor apoi cu oameni care isi cautau locurile si nu pricepeau ca e totul in zadar.
Tipul cu alura sportiva imi era din ce in ce mai dubios. Pana cand, intr-un moment de maxima atentie am surprins o duduie care ii spunea ceva “sa stii ca nu ma intimidezi cu afirmatii din astea”. Si mi-am dat seama. Era SPP-ist!!! Am inceput sa rup crampeie de informatii din jur. Cele 3 randuri erau ocupate de SPP!!!!! Dar oare cine vine? E o persoana importanta…
A inceput concertu’, pana la urma lumea si-a carat scaune de pe unde a putut si s-a asezat de-a valma… SPP-istii s-au inmultit. Unul avea si cascuta din aia cu fir carliontat in ureche. N-am reusit sa identific personalitatea, dar la un moment-dat am vazut o gorila trecand cu o ciocolata Milka si intorcandu-se fara ea.
Trecand peste detalii minore organizatorice, sa discutam acum despre CONCERT. Mai intai urca pe scena ilustrul Octavian Ursulescu. Am innebunit instantaneu. Dupa 10 minute de cv de “cantautor”, de “slagare”, de “familist convins” (imi vine deja sa vomit cand imi amintesc), eram in spasmele agoniei. Daca faza cu locurile m-a enervat cum nu m-au enervat 3 ani de munca, faza cu Ursulescu mi-a aratat ce inseamna cu adevarat suferinta. In final tot stadionul huiduia, iar un barbat din spatele meu urla cu durere in glas “GATA! GATA! GATA!”.
Despre grandiosul concert pentru care am tinut in mana un bilet de 5 milioane de lei vechi…ce sa mai zic… Sonorizare de rahat. Julio suna ca pe disc – adica cu efect de nunta. Luminile imi aminteau de tineretea mea, cand aveam vreo 5 ani si taica-meu detinea o instalatie asemanatoare, e adevarat – la dimensiuni mai mici. Tipul mi s-a parut penibil – nu intelegeam nimic din ce spune, vorbea engleza cu un accent de romulan (da, da, la Star Treck ma refer) si cu celebrul efect de nunta. A aruncat cu un instrument de percutie pe care n-a reusit sa-l mai si prinda, a dat o gramada de rateuri – din cauza sonorizarii, s-a dezbracat de sacou si apoi nu mai nimerea manecile cand incerca sa-l puna la loc. A pupat toate vocalistele din cor pe gura si isi dirija orchestra si backing-ul ca un dresor de maimute. Tot timpul n-a facut decat sa se “rasteasca” din maini la aia. Si mai e si scund…
La sunet cred ca era un baiat usor turmentat care mai cadea din cand in cand pe butoane. In cor – 2 bunese si o negresa in rochie lunga. Cred ca si aia arata ok, dar ea era cea cu voce si cred ca si-ar fi stricat imaginea daca se imbraca in mini ca bunesele. Si ele 3 tot cu efect de nunta…
E adevarat ca am ras cu lacrimi. Nu m-a emotionat nimic, am ras de fiecare grimasa a lu’ Iulica, am ras de un fluture ce venise in tepii baiatului din fata mea sa traga un pui de somn… N-am mai ras cand au inceput sa se repete piesele. Adica… cu Manuela am inteles – a avut cantautorul o obsesie. Am trecut peste panica intiala – tot insista sa cantam “Manuela” si mi-am zis “hait, nu plecam d-aici pana nu cantam”. Bai nene, dar cand au inceput sa se repete toate m-am panicat total. La a doua Nathalie sa zicem ca am inteles, ca deh – e si ea importanta, nu numa’ Manuela. Da’ omu’ nu se oprea, jur, luase totul de la capat. Alzheimer, exces de zel, nu ma intrebati. M-am intors la Gabriela si i-am zis: “la a 3-a Manuela eu arunc cu sticla pe scena si plec” – na, amenintarea suprema cu toti SPP-istii aia in jur.
S-a terminat, am aflat ca a fost Baselu’ la concert (domnule presedinte, nu se face asa… nu se muta spontan fara niti o tinta si nici o regula 3 randuri de oameni care au dat 500 RON pe bilet, numai pentru ca vi s-a facut subit de Julio Iglesias). Si, btw, Milka ingrasa! Si nici nu inveti sa vorbesti mai bine englezeste de la ea, sac!
P.S.: Cel mai misto moment a fost la cea de-a doua Nathalie, cand intr-o scremere de geniu, Hulio (cum ii spun prietenii) cauta ceva in buzunarul de la pieptul sacoului. Pentru o secunda m-am gandit: asta scoate un pistol si se impusca in gura! Uel, asta ar fi fost… un eveniment… Dar n-a fost sa fie.
P.P.S.: Daca vad maine in ziarele de la metrou “Julio Iglesias a incendiat publicul bucurestean”, ma supar si arunc cu sticla pe scena… asta… ma rog. Vad eu ce fac…
