Category Archives: intelepciuni pinguinesti

divagand, intelepciuni pinguinesti, me and my friends, nostalgii

>Duminica sunt posedata

>

Invariabil, duminica sunt nefericita. Rau. Cu sau fara motiv, sunt extrem de nefericita. A existat recent o scurta perioada de timp in care duminicile ma plictiseau, dar nici macar atunci nu erau fericite, ci doar anoste.

Singura perioada in care duminicile imi placeau la nebunie a fost cea dintre clasa a 10-a si clasa a 12-a. Sambata ieseam in club (discoteca, whatever :p) si ma intorceam undeva intre 4 si 6 dimineata. A doua zi faceam ochi pe la 12, cand ai mei erau deja plecati la tara. Ce misto! Nu trebuia sa suport pe nimeni, imi suportam mahmureala cu stoicism (daca era cazul), in balcon, cu o cafea in brate… apoi pe la 4-5 ma apucam de cartofi prajiti, si asa de tare imi placea ca am toata casa numai pentru mine… ca imi insir masa unde vreau, ca mananc ce vreau, ca nu ma bate absolut nimeni la cap… Chiar aveam senzatia aia tampita ca toata lumea e a mea.

Acum e exact invers. Ma trezesc singura pe la pranz si imi vine sa ma dau cu capul de pereti; stiu ca a doua zi trebuie sa ma duc la serviciu; n-am chef de nimic; nu vreau sa vad nici un soare; mi-e lene sa fac de mancare; balconul ma deprima ingrozitor si el pentru ca e mare si gol. Vreau sa imi sune telefonul pana ii moare bateria si in acelasi timp imi vine sa-l inchid si sa nu aud pe nimeni care sa-mi faca vreo propunere de duminica seara pe care trebuie s-o refuz pentru ca … pe bune ca nu ma simt in stare sa ies din casa sau sa vad pe cineva. Duminica sunt genul ala de persoana care nu te lasa nici sa mori nici sa traiesti.

Cam asta. Ma gandeam sa sterg duminicile din calendar. Ar fi sambata si sambata bis. Mi-as putea da la produs niste calendare, ceva… s-ar rezolva cumva. Da’ problema e urmatoarea: cum ma duc eu la munca luni direct dupa party-ul de sambata? A? Va intreb eu pe voi… 🙂

intelepciuni pinguinesti, muzica, rasu'-plansu', you

>Stiti bancu’cu iepurasu’

>…care mergea prin padure, hop-top, hop-top… si cum mergea el asa, se impiedica de ceva. Se uita, ce era: o pila mare de unghii. Se uita iepurasul ce se uita la ea, si deodata ii vine o idee. Se aseaza in fund la umbra copacului si incepe sa-si pileasca ghearele, mormaind:
– O sa devin o fiara! Imi ascut ghearele, si cand apare lupul il sfasii din prima secunda. Ii sar la beregata. O sa mananc carne de lup. Chiar daca este vara, o sa umblu imbracat cu haine din blana de lup. IL FAC PRAF! Moama, ce imi ascut ghearele, si ce ii fac lupului cand il vad… sunt o fiara MA, sunt O FIARA, auzi??

Cum statea el si maraia nervos cu pila in mana, apare lupu’ fix in spatele lui. Se sprijina de copac, si ii zice:
– Ce faci ma… iepuroiule… acolo? Ziceai ceva?

La care iepurele, cu un aer indiferent:
– E… ce sa fac… imi pileam si eu unghiile si vorbeam prostii…

…
…

Cam asa si cu oamenii. Suntem cu totii niste iepuri. Facem planuri, petrecem nopti intregi gandindu-ne la clipa aia de glorie… Stam, ne framantam, ne imaginam toata scena.

Si cand se intampla… totul devine un monolog, un lung monolog de-al lupului. Cam trist…

divagand, intelepciuni pinguinesti, interactive, me and my friends, rasu'-plansu'

>Experiment

>Frunzele plantei strapungeau lumina. Pareau niste sulite, niste ostasi ai diminetii. Ce era oare in mintea ei? De ce priveste fix planta asta? Sa il sune? Nu se stie care fusese motivul real pentru despartirea lor, dar durerea isi facea loc in sufletul ei din ce in ce mai tare. Isi amintea fiecare fractiune de secunda a serii trecute. Era totul ca un mozaic de cioburi ascutite care ii insangera sufletul frematand de patima.

Incetul cu incetul isi aduna fiinta risipita undeva pe covor de-a lungul ultimelor ore. Se mai intreba o data: sa il sun? Sau mai bine sa uit tot? Da, este mai bine sa uit tot…

Ziua continua. Ei nu ii pasa de durerea oamenilor. Pamantul se invartea din ce in ce mai repede…

Si asta e momentul in care ma opresc si va intreb: cum Dumnezeu ati putea crede ca eu chiar am avut ceva in minte cand am scris cuvintele astea? Ma tot invart pe bloguri pe care oamenii scriu cuvinte mari. Mari si goale ca niste tomberoane proaspat golite din fata blocului (asta ca sa ma folosesc si eu de niste comparatii bombastice).

La un moment-dat, fenomenul ar putea fi amuzant. Pana la urma este un lucru pozitiv ca oamenii incearca sa se exprime, indiferent sub ce forma. Pericolul este altul. Exista oameni care cred ca asta e literatura in forma scurta. Talent nedescoperit si neslefuit. Orice metafora, orice cuvant nou pe care il auzim undeva la coada la peste este o dovada de genialitate.

Sarind dintr-o barca in alta, imi aduc aminte de ziua tragica de joi (sau miercuri, dar cred ca era joi) a saptamanii trecute, cand am fost cu un prieten la o “piesa de teatru”. Era o piesa de teatru, adaptare a unui one man show din statele unite, din cate am aflat in urma cercetarilor-tip-google. Nu cunosc scenariul original. Dar adaptarea a fost o mizerie. Un text incredibil de prost, jenant si pentru cel mai slab stand-up comedy. Traduceri mot-a-mot, cuvinte goale (ce spuneam mai devreme), si peste toate trona interpretarea patetica. Nici nu stiu pe cine sa dau vina: nu stiu daca textul era ATAT de prost incat actorul nu avea cum sa il interpreteze mai bine, nici daca actorul a interpretat atat de prost incat textul mi s-a parut mizerabil. Si ca sa revenim la tema serii: nu piesa a fost problema. Cred ca ar fi ingrijorator daca ar exista numai lucruri bune pe lume. Ar fi o catastrofa! Nu, problema era PUBLICUL. Publicul care s-a prapadit de ras, s-a tinut cu mainile de burta, a aratat cu degetul, a aclamat.

“Piesa” s-a terminat. Era avantpremiera, si imi dadeam seama ca din cei 50 de oameni (maxim) de acolo, jumatate erau prietenii actorilor/regizorului. Ceea ce ma speria cu adevarat, insa, era restul. Trebuie sa fi fost macar un om acolo, in sala, care sa fi fost ca noi – ca mine si ca prietenul meu. Pur si simplu in cautarea unei manifestari cultural-artistice. Ei bine, toata lumea era in extaz.

Concluzia cea mai fireasca ar fi ca EU si insotitorul meu ne inselam – pentru ca majoritatea dicteaza, nu? Imi place totusi sa cred ca nu este asa. Chiar incepusem sa cred ca-s o faptura banala, pentru ca aproape toate piesele de teatru la care am fost in ultima vreme, indiferent ca erau moderne sau clasice, jucate in baruri sau in sali mari si prafuite, mi-au placut. Fiecare in felul ei. Mi-ar fi chiar greu sa fac un clasament. Si incepusem sincer sa cred ca sunt lipsita de simtul valorii si ca aplaud ca un papitoi de paie la tot ce vad pe scena. Uel… think again, my dear…

Cand am iesit de acolo, mi-era greu sa imi dau seama daca a fost o experienta benefica, sau una malefica. Daca m-am “spurcat”, sau daca am realizat ca sunt o fiinta inteligenta intr-o lume in care nu chiar toata lumea este tocmai inteligenta. Stiu ca suna a truism, dar intre o realitate pe care o accepti pentru ca ti s-a spus si stii ca e asa, si intre izolarea intr-o masa de oameni ingrozitor de mediocri… e o mare diferenta.

Acum, ca mi-am revarsat tot naduful, nici nu mai stiu exact ce vroiam sa spun! A, da, mi-am amintit. Oameni buni, e bine sa te exprimi. Dar cand incepi sa te crezi scriitor dupa prima “floare verde de foc ce ma impresori / si ma umpli de comori”, e nasol. Si ce e mai nasol e ca exista oameni care apreciaza sincer fenomenul, transformandu-l invariabil in valoare…

intelepciuni pinguinesti, la strada, me and my friends, nostalgii

>Miroase a primavara

>

Stiu ca tot zdrangan la aceeasi chitara veche de cateva zile incoace. Ca au innebunit salcamii, ca e primavara, ca sunt alergica, d-astea…

Da’ trebuie neaparat sa vorbesc despre sentimentul de azi. Este vorba despre un sentiment cum de mult nu am mai intalnit. Imaginati-va cadru idilic: in spatele unor blocuri de pe Grivita. Ma taram alene catre bancomat, ca sa scot bani pentru bilete la pietrele rostogolitoare. Si deodata era acolo. Sentimentul. M-am simtit din senin ca atunci cand eram mica si era primavara si dadea coltul ierbii si misunam cu inca vreo 2 creaturi de varste fragede in cautarea “comorilor” in jurul blocului. Doamne, si adunam toate prostiile. Toate resturile de obiecte: lame de ras (ce era cu fascinatia asta cu lamele de ras?! brrr), lopetele de plastic de la paharele de inghetata, cioburi de sticla cu forma interesanta… Ne adunam la banca din fata blocului, si faceam inventarul. Fiecarui obiect i se atribuia o poveste. Toate resturile erau cu siguranta ramasite ale civilizatiilor de mult apuse, sau luasera parte la vreun episod dramatic gen crima din gelozie sau talharirea cuiva foarte bogat.

Sala “de judecata” era foarte importanta. Banca din fata blocului era genul de banca fara spatar, pe care poti sa o “incaleci”. Nu stiu de ce, dar numai acolo ne adunam cu “inventarul”. Cea din spatele blocului era mult mai mare, cu spatar, si avea alte scopuri: concursuri de cantat, de gimnastica, flori-fete-filme-sau-baieti etc.

Cu cat stau mai mult sa ma gandesc, cu atat imi dau seama de alte lucruri. Cum ar fi , de exemplu, ca “scormonitul dupa comori” avea loc numai in prima parte a zilei, pana in pranz, cand lumina era foarte cruda. Seara ne jucam alte jocuri, mult mai “populare”. In lumina serii, de fapt, toate gunoaiele alea ar fi aratat a … gunoaie.
Singurul lucru pe care mi-e greu sa mi-l amintesc este… ce faceam oare in final cu toate gramezile alea de lucruri?

Si in afara de asta, VINE WEEKENDUL. IEEI.
intelepciuni pinguinesti, la strada, nostalgii, you

>Daca bancile ar spune povesti

>

Nu, nu este vorba de institutiile care ne fura banii in fiecare zi 😀 Este vorba de bancile de lemn, metal sau plastic din parcuri, din fata blocului, sau din gara. Personal prefer bancile de lemn, cred ca ar avea mai multa vocatie pentru scris decat restul, dar… pana la urma sa nu judecam dupa aparente.

Asadar, daca bancile ar spune povesti, va dati voi seama cate carti minunate s-ar publica? Povesti pentru copii, pentru oameni mari, pentru animale de casa si animale salbatice, povesti pentru creioane, pentru castane, pentru frunze, pentru aparatele de inghetata…

Invidiez atat de tare bancile! Azi treceam pe langa o banca pe care un domn de 60 si ceva ii povestea unei doamne de 60 si ceva ca i-a scris fiica lui si ca i-a spus ca acolo sunt -40 de grade. Asta e tot ce am auzit. As fi vrut tare mult sa aud toata povestea. Ma intrebam in timp ce treceam pe langa ei: oare cate povesti a auzit banca aia in timpul zilei?

Cei care poposesc pe banci simt nevoia sa comunice. Asa ca vorbesc – fie cu prietenii, fie singuri (astea tre’ sa fie niste informatii fascinante), fie la telefon – si aici ai numai jumatate din poveste. Cred ca cel mai frumos este sa asculti povesti spuse la telefon, pentru ca ai posibilitatea de a umple cealalta jumatate cu ce vrei tu. Poti presupune orice. Si asa, in loc de o poveste, ai sute de povesti noi.

Apoi ma gandesc la pustii obraznici care lipesc guma de mestecat pe banci. Gest urat, ati putea spune, semn de proasta crestere. Dar eu sunt convinsa ca bancile au de castigat din asta. Cred ca gumele de mestecat incep sa se plictiseasca, si cum nu se pot dezlipi singure de acolo, incep sa povesteasca bancilor tot felul de lucruri interesante.

Cel mai frumos cred ca este noaptea, cand bancile isi spun povesti intre ele. Si stau rabdatoare, isi asteapta fiecare randul (pentru ca bancile sunt intelepte, mult mai intelepte decat oamenii), si insira cea mai interesanta poveste pe care au auzit-o in timpul zilei.

N-am mai stat de mult timp pe o banca. Probabil mi-e frica ca mi-ar putea auzi gandurile.

PS: fotografia este facuta in Praga. Pe banca scria “Private”, desi se afla intr-o piateta publica. Cred ca banca respectiva era foarte inteligenta, si dadea in plus si sfaturi, iar cel ce a descoperit secretul pur si simplu nu vrea sa o imparta cu toata lumea.

intelepciuni pinguinesti, la strada, nostalgii, you

>Parisul meu

>

Asa arata Parisul meu. Am cautat mult timp locul in care sa pun fotografia asta, si niciodata nu l-am gasit. Acum, dupa ce am vazut “Paris, je t’aime”, l-am gasit in sfarsit – in acest post despre Parisul meu.
L-am vazut pe tipul asta in Tuileries intr-o zi in care cautasem cu disperare Muzeul Publicitatii, care trebuia sa fie undeva intr-o aripa a Louvre-ului. Si acuma – atunci cand l-am vazut- ma plimbam de nebuna prin parc. Ma uitam la el si judecam dupa geanta sprijinita de scaun si dupa imbracaminte ca tocmai a iesit de la serviciu (era undeva la ora 18.00). Si ma uitam cum sta pur si simplu, singur, in parc, cu 6 pack-ul de Leffe langa el, si se simte bine. Ma uitam la el si nu intelegeam de ce o fac, pentru ca nu era ca si cum as fi simtit vreun soi de atractie fata de el, sau ceva asemanator. Doar ca imaginea lui imi spunea ceva, si incercam din rasputeri sa inteleg ce. I-am facut o fotografie, si in momentul ala am inteles. Asa arata Parisul pentru mine. Era in tipul asta ceva boem, ceva din je m’en fiche-ismul caracteristic, cultul pentru parcuri, pana si placerea legata de alcool (desi ce avea el acolo era bere belgiana, si nu vin frantuzesc).
Am stat si m-am gandit mult… poate era doar un turist (desi geanta aia usor jerpelita nu arata a geanta de turist). Poate fusese concediat, si ce imi parea mie a fi relaxare si boemie era de fapt o manifestare a unui om aflat intr-o situatie dificila. Poate o gasise pe nevasta-sa in pat cu altul si pur si simplu a apucat 6 pack-ul din frigider si a plecat gandind ca toate femeile-s curve, si ca nu merita osteneala. Dar in final, am ajuns la o singura concluzie. Indiferent ce avea omul ala in cap, ce nationalitate avea el de fapt, si cum ii fusese ziua, pentru mine – in mintea mea – pe omul asta il cheama Paris.
….
….
Si dupa cum ziceam, am vazut “Paris, je t’aime”. Si mi-a placut. E unul din putinele filme pe care le-am vazut in ultima vreme care m-a facut sa simt ceva.
Thomas Listen. Listen. There are times when life calls out for a change. A transition. Like the seasons. Our spring was wonderful, but summer is over now and we missed out on autumn. And now all of a sudden, it’s cold, so cold that everything is freezing over. Our love fell asleep, and the snow took it by surprise. But if you fall asleep in the snow, you don’t feel death coming. Take care.
divagand, intelepciuni pinguinesti, me and my friends

>Vreun softist pe aici?

>Vreau sa vorbesc cu cineva care se ocupa cu softuri, pentru ca am o idee de milioane. O sa ne imbogatim. As vrea sa existe un soft care sa-ti calculeze sanse si consecintele renuntarilor. Ar trebui sa fie simplu, ar functiona pe baza de probabilitati. Si asa, ar fi mult mai usor sa-ti stabilesti prioritatile.

Initial, ti-ai introduce datele: varsta, zodie, semnalmente, stare civila, prieteni, zodiile tuturor cunostintelor, in fine… sa-si faca softu’ o parere. Si dupa aia ai intreba :”softule, softuletule, daca in seara asta nu fac un anumit lucru, cam cand crezi ca oamenii din jur or sa mai fie tentati sa repete experienta? Cu alte cuvinte, cand o sa mai existe o conjunctura favorabila? (macar sa stii din timp, sa lasi spatiu acolo….).” Pe acelasi principiu: “Daca il fac, cam cat de rau o sa imi para ca nu am ales cealalta/ celelalte alternative? Care sunt consecintele alegerii uneia dintre ele?“. Si asa am avea si noi o viziune mai clara asupra lucrurilor. Ai vedea ca-n palma ce sunt oamenii dispusa sa faca, si ce nu, totul exprimat in sansa. Macar asa… pe 2-3 saptamani…

Am vedea: renunt la asta, sau la asta? Sa stiu si eu… ca poate renunt si dupa aia nu mai pup…

Fighting with you, intelepciuni pinguinesti

>Si ce a invatat Pinguinul…

>
Pinguinul a invatat ca e foarte frumos sa fabrici povesti nemuritoare, si sa subestimezi realitatea… ca se intampla foarte des sa iti ia ochii margelele de plastic ale fetei aleia si sa uiti ca ai perle in sertar…

Ca este extrem de usor sa faci o lista de lucruri pe care nu le ai, si sa treci cu vederea ca ai deja enorm de multe…

Cat de usor este sa te incarci negativ si intr-o secunda sa uiti ca de fapt esti fericit.

Cat de mare e panica cand vezi ca pierzi ceva foarte important.

Cat de ametitoare este senzatia ca poate nu s-a dus chiar tot de rapa.

Cat de greu este sa iti dai seama ce vrei. Si cat de rau este cand poate iti dai seama prea tarziu.

Ca totul este bine cand se termina cu bine. Sau cand nu se termina deloc.