>…care lovesc la propriu. Si nu ma refer la jigniri, injuraturi, lucruri insignifiante, de altfel. Vorbesc despre cuvinte in hainute frumoase, noi, colorate, cuvinte prietenoase, care iti infig cutitul in spate. Si il infig foarte adanc, pentru ca tu esti foarte relaxat, te uiti la mine cum iti zambesc si iti abandonezi complet vointa si sistemul imunitar. Si cand esti tu mai letargic, tocmai atunci un cuvintel zglobiu care abia a parasit buzele mele mai mult sau mai putin rujate (de la o zi la alta…), vine cu dara lui de parfum (miroase a bombonele Cip) si scoate ditamai cutitul de macelarie. Si nu mai poti sa mai faci nimic. Te trezesti pur si simplu cu lama de otel in suflet. Si nu vezi ce te-a lovit, pentru ca tocmai ti-am spus mai devreme ca genul asta de lovituri nu vin decat din spate.
Paralizat de durere, iti mentii zambetul tamp ca sa nu imi dau seama ca te doare. Incepi sa-ti dai seama ca mie imi apartinea cuvantul-macelar, dar mai speri inca intr-un accident. Imi vezi privirea senina si te gandesti ca sunt prea naiva si pura ca sa am vreun amestec cu crima de acum doua secunde. Si ma vrei afara din toata povestea.
Acum ramane o singura dilema: te-ai intrebat ale cui sunt amprentele de pe cutit? A, l-ai aruncat la ghena? Ghinion…
>Oamenii sunt asa, ca niste animalute sociale haioase foc. Da, stiu, v-am jignit de v-am omorat, nu mai puteti de nervi, pentru ca nu sunteti animale, ci oameni. Dar sa trecem peste asta. Ma intrebam aseara (e drept ca dupa vreo 4 beri), ce e cu chestia asta cu “can’t make it on my/your own”. Ce nu poti sa faci? Sa construiesti o noua piramida? Ca asta mi-e destul de clar… Dar ce nu poti sa faci de unul singur? Sa bei apa? Sa scrii? Sa te uiti la televizor? De fapt ceea ce incerc eu sa zic este ca actele de solidaritate, supranumite si gesturi de prietenie, se fac mai ales din inertie. Pentru ca trebuie. E un cod impus din afara, dar pe care l-am votat cu totii in prealabil, orbiti de convingerea ca singuri nu putem trai, atat de puternica incat atinge valoare constitutionala. Si de fapt asta pune toate sandramaua in functiune. Da nastere nevoii de comunicare atat de mult cantata si proslavita… unge toate rotitele sistemelor de telefonie – fixa sau mobila, internetul, si chiar si comunicarea de tip non-verbal.
>Va suna cunoscut? Se aude vreun zgomot de clopotel? Faza asta cu “ce facem diseara” m-a urmarit toata studentia. Era ca o obsesie. “Unde iesim? Unde cheltuim banii in seara asta? Pe cine mai imbogatim?”. A trecut studentia, si intrebarea s-a modificat oarecum, devenind acum “unde iesim in weekend?”. Unde ne spargem capetele, unde aruncam cu averile? Esenta este, deci, aceeasi. Si ma gandeam astazi, in timp ce ma intrebam – EVIDENT – ce fac diseara, ce ma determina sa imi doresc atat de tare sa ies intr-un club vinerea seara. Bun, de distrat sunt sanse destul de mici, a trecut vremea party-animalului din mine. De cele mai multe ori stau si ma uit la oameni. Asta in timp ce cheltuiesc bani. Multi bani. Atunci? De ce o fac? Ma imbogateste spiritual in vreun fel? Da, dar intr-o masura mult prea mica pentru a justifica cheltuiala… Pana la urma, singura explicatie pertinenita pentru comportamentul meu este aia ca sunt prea plictisita cu existenta mea, si in loc sa fac ceva concret pentru a o modifica in vreun sens, mi se pare mult mai comod sa ma las la mana destinului. Sa dau curs senzatiei aleia ca “daca nu ies o sa ratez ceva”. Pic in capcana impresiei ca e ceva acolo dupa usa aia, si ca daca nu ma duc sa ma uit, n-o sa aflu niciodata ce era. In 99% din cazuri in spatele usii nu e decat o taxa pe alcool si tigari. Dar ne supunem cu totii ca niste animalute bine dresate de societate, si ne uitam. Si asa mai trece o noapte…