>Sa vorbim despre borcanul cu creioane care sta pe biroul meu…Este vorba de un borcan in care candva a fost dulceata. Si inainte de dulceata probabil ca au fost muraturi. Sau poate ca au fost masline… Dar cumva, dintr-o intamplare nemaivazuta, borcanul in discutie a ajuns la mine in frigider. Bnuiesc ca a ajuns in garsoniera mea pe filiera Pitesti-Bucuresti, deoarece foarte rar cumpar borcane cu manuta din dotare. Asadar, sunt destul de sigura ca mi-a fost trimis de mama spre consumul continutului. Si ajungem la un paradox – o persoana membra asociatiei anti-borcane sta cu una dintre orori pe birou… Dar despre asta in capitolul urmator.
Cum a ajuns un borcan de dulceata/ muraturi/ masline sau alte produse alimentare, pe un birou dintr-o agentie de publicitate? Simplu… In una din perioadele-mi de somaj, plictisita fiind, m-am simtit brusc strabatuta de fiorul creativ. Ala care te face sa vrei sa pictezi peretii, sa tai covoarele, sa darami mobila…si pentru ca am vrut sa incep “small”, m-am uitat si eu prin debara, in cautarea celui mai inutil obiect din imprejurimi, pasibil de a fi sacrificat. Da, da, exact, si asa ajungem la borcan…. A intrat la spalare, apoi la stergere, si apoi m-am intrebat ce se poate face cu el. Mai intai mi-au venit idei de genul imbracarea lui in materiale textile sau hartie. Dupa care mi-am dat seama ca am o impresionanta colectie de oja, toate culorile si dimensiunile, care sta degeaba pe cale de expirare. Le-am scos pe toate, le-am aliniat, si a inceput demonstratia de arta naiva. Mirosul era insuportabil, un scaun a fost distrus in timpul evenimentelor, dar rezultatul m-a satisfacut. Si dupa ce l-am scos pe balcon la uscat, am dat verdictul : am cel mai interesant borcan din lume. Si daca nu e de o frumusete iesita din comun, este cu siguranta un unicat.
Dupa ce am reusit sa ies din starea de somaj si m-am angajat, n-am uitat de obiectul care m-a ajutat sa trec peste momentele de criza, si l-am luat cu mine in locul in care urma sa petrec multe ore pe zi. Sa se imprieteneasca cu pixurile si markerele.
Si ca sa fac o caracterizare ca la carte, asa ca la clasa a 4-a, cand spuneam ca “am un coleg de banca cu multe calitati fizice si morale”, borcanul meu este unul fericit. Are haine colorate, frumoase, ma uit la el in fiecare zi, este curatat periodic (poate nu atat de des pe cat si-ar dori …), si este remarcat. Este probabil unele dintre putinele cazuri in care un borcan este remarcat. Pentru el, si nu pentru continutul lui. Oare de cate ori in cazul unui borcan forma este mai importanta decat continutul? Borcanul meu este un supravietuitor intr-o lume a ambalajelor de unica folosinta… Si-a depasit conditia si a devenit mai mult decat un simplu borcan. Vorbim, nu-i asa, de un super borcan.
La final ma intreb daca nu ar fi o afacere? Sa ma apuc sa pictez borcane?
Category Archives: jobbish
>Cand am luat-o spre ingrijire, planta avea cateva flori si multi boboci. A facut o gramada de flori, toata lumea a admirat-o, dupa care s-a lasat pe tanjeala. A crescut mare, face din ce in ce mai multe frunze, si nici macar un boboc. Nici unul.
O perioada am crezut ca ii lipseste ceva, ca nu are suficienta apa sau lumina. Sau ca nu ii mai ajunge ghiveciul. Dar incep sa ma conving ca o face intentionat. Ca sa ma sfideze. Imi spune :”uite ce de frunze am, uite ce de apa beau, uite cat de mare ma fac cu fiecare zi, da’ sa mor daca mai fac vreo floare!”.
Violeta de pe biroul meu se comporta ca o sotie. Ca o femeie din aia pe care o iei frumoasa, cu silueta, iti face 2-3 copii, si dupa aia incepe sa se ingrase, sa bage in ea si sa te sfideze in fiecare zi. Pana uiti motivele pentru care o iubesti si incepi sa te consideri imbecil.
Cred ca incep sa inteleg de ce “planta” este un cuvant de gen feminin. Daca ar fi un “plant”, cu siguranta nu ar mai exista probleme legate de ce ti se vinde si ce exista de fapt, sub epiderma plina de clorofila.
In alta ordine de idei, planta asta este o profitoare. In fiecare zi cand imi jur ca o sa o arunc, imi mai arata cate o frunzulita noua, de parca mi-ar spune “cum poti arunca la gunoi o frunzulita atat de mica? Nu stii ca frunzele sunt bucataria plantelor? Tocmai ce ma pregatesc sa mai pun un ibric pe foc, si uite ce bine imi merge… Si o sa vezi ca totul va fi bine…“.
Acuma ma intreb, daca este totusi nefericita? Daca nu e vorba de rea-vointa? Poate nu ii place culoarea ghiveciului? Sau o fi de vina farfuriuta in care ii pun apa, dintr-un material mult prea ieftin pentru o planta care se respecta.
Asta e unul din putinele momente in care mi-as dori ca plantele sa poata vorbi. Ca sa stiu si eu ce sa fac…
>cel mai tare tricou din lume
>Mi-am cumparat tricoul meu preferat de la colegu’ Bogdan Moraru, in ziua in care a venit cu marfa din Turcia. Este, deci, marfa de bisnita. Nu ca ar fi ceva rau in asta…
Am intrat in birou si am vazut vraful de toale. Multe culori si dimensiuni. Le-am frunzarit plictisita. Tricoul meu preferat era undeva intre superman si niste flori kitchoase. A fost dragoste la prima vedere. Nu stiu inca daca cel mai mult a contat culoarea lui neagra, sau desenul fluorescent cu cainele ce alearga dupa o pisica zburlita. Ca orice om cu inclinatii catre texte, banuiesc ca un rol important l-a avut si copy-ul: ”Fast food”. Daca luam in calcul si atributiile mele adiacente de catering manager al firmei la care lucrez, acest headline are mai multe sensuri.
Dupa ce m-am indragostit, am cerut pretul. Mi s-a parut ok, si am vrut sa dau fuga cu el in baie, sa-l imbrac. Figura usor derutata a lui Bogdan m-a facut sa ma intreb ce nu e in regula. Era XXL. Masura S venea abia a doua zi. Imi venea sa ii zic “Io sunt, mah, om de S? Nu scrie pe mine XXL?”, dar am prins ideea si am lasat tricoul la loc pe birou, cu mana tremurand de dezamagire.
A doua zi, ideea intalnirii cu tricoul marimea S m-a facut sa ajung in mod surprinzator la timp la serviciu. Totul a decurs conform planului. Tricoul ma astepta in folia lui lucioasa pe birou. Am trecut cu brio si peste etapa probei, si de atunci suntem impreuna.
Cea mai mare surpriza pe care mi-a facut-o tricoul meu preferat a fost intr-o noapte, la 3.30. Urma sa fur lista de la intretinere, cum fac de fiecare data cand vin parintii mei in vizita, pentru a evita scandaluri inutile legate de restante. Am coborat tiptil cu patentul in mana, am stins lumina din casa scarii, si cum ma apropiam de panoul vizat, emanand instinct criminal pe o raza de 10 m, am vazut o lumina reflectandu-se in geamul targetului. Mi s-a oprit respiratia. A fost una din putinele dati cand am inteles ce inseamna sudorile reci. Am inghitit in sec si am incercat sa ma adun. Nu era decat desenul de pe tricoul meu. Nu incercasem niciodata sa aflu cat de fluorescent este, mai exact.
Si am trait fericiti impreuna pana in zilele noastre.
>nori
>Cand norii trec cu viteza mare peste oras, am impresia ca sunt suparati pe noi. Si vor sa treaca cat mai repede, sa nu mai vada atata mizerie si uratenie. Nu vor sa priveasca in urma. O vad ca pe un fel de experienta proasta, pe care o doresc cat mai scurta.
Diminetile sunt foarte obositoare. Oamenii sunt ocupati, in masinile lor, mai ocupati decat or sa fie in tot restul zilei. E epuizant sa te injuri cu cei din jur si sa te gandesti ca incepe o noua zi de rahat. Tensiunea umple atmosfera si o face electrica. Ambuteiaje, totul devine din ce in ce mai confuz si mai coplesitor.
In fiecare zi am impresia ca o masina o sa intre in taxiul in care ma aflu. De fiecare data cand ajung la destinatie ma gandesc ca am avut mare noroc sa ajung cu bine… Si ma mai mir ca norii n-au timp sa stea la discutii…
Deschid usa firmei la care lucrez… Secretara are aceeasi figura impenetrabila. Doar biscuitii pe care ii are pe birou sunt diferiti de la o zi la alta. Dar cu siguranta exista acolo, pe biroul ei, un pachet de biscuiti. Singurele exceptii sunt zilele in care se intoarce cineva din strainatate, si atunci biroul secretarei contine bomboane bune.
Odata ajunsa la birou nu mai vad norii. Nu stiu daca mai sunt grabiti sau nu. N-au decat sa se opreasca, sa si putrezeasca intr-un singur loc daca asta au chef sa faca. De fapt, nici nu ma mai macina problema asta… Peretii nu se grabesc nicaieri.