>Dupa vreo 2 ani de pauza, am fost in seara asta la Green Hours, la concert. A fost o vreme cand ii vanam concertele. Cel putin in perioada in care canta duminica in La Scena, nu ratam nici o ocazie. Ma alimentam oarecum din oazele ei de sunet. Nu-i ceva ce ascult in mod normal si tocmai de asta imi da “dissruption”-ul de care am nevoie.
A fost frumos in seara asta. E la fel de excentrica, de frumoasa, de dura cu “elementele nedisciplinate” din public, iar muzica e la fel de speciala.
>
Marti imi spune colega Gabrijela ca are invitatie de la Adevarul la Joaquin Cortes – de doua persoane, asadar si pentru moi. Cum stiam de premiera spectacolului “Gitano” – care e maine, am crezut ca la asta mergem. Zilele treceau, eu si mai tare ma nelinisteam… Nu pricepeam de ce mergem pe 6 cand media vuia de 7! In sfarsit ma lamuresc, in masina, in drum spre eveniment – cum ca Grupul Adevarul ofera spectacolul “Mi Soledad” (prezentat si la noi prin 2006) colaboratorilor ( “prietenilor”) sai, si ca este un show privat. Termenul “show privat” suna usor denaturat daca ne gandim ca a fost vorba de o sala a palatului arhiplina, dar sa zicem ca ati inteles la ce ma refer.
Ajungem la locul faptei – adicatelea Sala Palatului. Niste neni ne dau frezii la intrare. Dragut. Intram in sala – cata lumea si multimea… abia-abia mai gasim niste locuri undeva sus. Da’ multi prieteni mai au si oamenii astia de la Adevaru’ nene…
Spectacolul a inceput in dulcele stil romanesc pe la 8 jumate in loc de 7 jumate. Eh… bine si asa. Maruta iese si prezinta ceva, Corneteanu se justifica un pic… si incepe spectacolul cu un intro de poezie – Maia Morgerstern si un june al carui nume in scapa, spre marea mea rusine. Plus un cvartet de coarde. Mai… nu prea m-a dat pe spate. Obisnuiam s-o admir de M.M. dar felul ei de a recita din seara asta m-a lasat fix rece…
O noua pauza de cateva minute si incepe show-ul. Despre care, dupa ce am ajuns acasa si m-am informat mai profund, m-am prins ca a fost doar a doua jumatate. Adica nu ni l-au aratat si noua pe Joaquin aproape gol pe scena. Daca nici la cipandei n-ajung, macar pe bajetul asta sa-l fi vazut si eu. Eh, asta e, o sa supravietuiesc. :))
Asa… si incepe cea de-a doua parte a spectacolului. Citind cronici, incep sa-l inteleg mai bine. Acolo – in lipsa de informatii, trebuie sa recunosc ca am fost usor derutata. Sa va explic – in mod normal, exista o parte 1 – cu chinul artistului, singuratatea lui, whatever, in mare parte dans contemporan, urmata de aceasta parte 2 care la randul ei in prima sa parte se chinuie sa treaca din contemporan in flamenco. Si va spuneam ca am fost usor derutata, pentru ca dansul initial a fost putin si… schitat (pentru ca de fapt era partea de tranzitie dintre prima parte care nu ne-a fost prezentata, si a doua – predominant flamenco). Formatia a cantat, tigancile au bocit, luminile au palpait… Joaquin nu prea dansa. 2-3 aparitii schematice (de efect, nu zic nu) a la Michael Jackson, o palarie si un baston, gesturi dramatice, dar dans – ioc. Si exact cand mi ti se incep oamenii sa iasa din sala, incepe micutul sa bocane. Si danseaza, si danseaza. Si danseaza fro ora jumate mai, de nu-mi venea sa cred ca nu are pic de sictir in el – in conditiile in care era constient ca oamenii ceia n-au platit sa-l vada. Ma declar multumita. Am primit doza de emotie pe care o asteptam, chiar cand de fapt nu ma mai asteptam. O masa de energie, de pasiune, de daruire. Rezistenta fizica incredibila. Te scotea de acolo de pe scaun si te ducea intr-o alta lume. Adica ce ar fi trebuit sa fie in the first place.
Gadjo a mai facut o pauza, in care am aflat ca stie si sa vorbeasca – din pacate nu romaneste si nici engleza, dar spiritul telenovelistic din nou ne-a ajutat sa-i intelegem pasurile. Si ne-a povestit el cum era pe vremuri un copil care isi dorea sa zboare. Si copilul acela era tigan, si era el. Si ca toti membri formatiei sale sunt tigani, si ca sunt mandri de asta. Si ca stie ca in Romania sunt multi tigani (asta asa, printre altele). Romanu’ deja satul de etichete, nu stia ce sa zica. Ca deh, dansatoru’ ne-a facut din nou tigani, dar in acelasi timp si el este tigan, adica nu putem sa ne suparam. Asa ca toata lumea a facut o pauza si l-a iertat cand a spus ca dedica spectacolul unei femei foarte importante, si anume – in mod foarte previzibil – mamica domniei sale.
Sa reluam. Omul e fenomenal. A mai dansat o ora de i-au scaparat pantofii, sala a intrat in delir. A fost frumos, in mare. Concluzia adiacenta este ca am avut ocazia sa testez pe viu o teorie invatata la scoala, la Psihologia Consumatorului. Si anume – felul in care creste valoarea intrinseca a oricarui obiect/fenomen/eveniment, in proportie directa cu pretul sau. Examplul dat atunci era cu niste studenti dusi la un film plicticos si lung – unii pe bani si altii gratis. Cei care au intrat gratis au iesit din mijlocul filmului si au spus ca e cea mai mare porcarie, iar cei care au platit au rezistat pana la final si au spus ca filmul este foarte interesant si ca are niste anume sensuri ascunse extraordinare, si chiar ca l-ar mai vedea inca o data. De ce? Pentru ca atunci cand acorzi valoare materiala unui lucru, e foarte greu sa recunosti ca te-ai pacalit/ inselat/ ai luat teapa. Asa si cu Joaquin. Cate comentarii mi-a fost dat sa aud… in ce hal a murmurat sala prima jumatate de spectacol si cate ringtones-uri de prost gust au zdranganit prin gentile mamitelor si mamiticilor, rar mi-a fost dat sa constientizez la un loc. Si de ce? Pentru ca a fost gratis. Daca minunatul auditoriu ar fi platit 350 ron pentru biletul de la spectacolul de maine, sunt convinsa ca ar fi sezut in admiratie blocati in scaun de la inceput pana la sfarsit, isterizandu-se in aplauze furtunoase la final precum si pe parcursul demostratiei.
Exemplul cel mai bun este concertul lui Hulio, de asta vara, sa ne amintim. Cata mizerie… and yet, nici un pensionar n-a parasit scaunelul de plastic carat cu truda cumva pe sub mana badigarzilor si spp-istilor ce o pazeau pe Elena Basescu. De ce? Pentru ca biletul cela i-a costat 500 ron…
Ergo. Gadjo de gadjo. De vazut. Lumini, sunet, muzica, dans. Dar numai daca chiar va doriti sa il vedeti, nu doar pentru ca Adevarul v-a dat o invitatie gratis pentru care n-ati facut nimic… decat misto de voi si de cei din jur.
Dansul de mai jos a fost si in seara asta. Cu o alta costumatie, par mai scurt si parca lumini mai frumoase, dar… pe acolo.
Later edit: da, scuze pentru ignoranta. Am avut banuiala ca e fiul ei, dar nu eram convinsa. Si lenea – deh – de ce sa caut pe google cand pot sa nu? 🙂 da, tudor istodor si mama lui – maia morgernsten. Pe scurt, el mi-a placut mai mult decat ea.
>
>Timp de o saptamana si ceva am un chirias. Daca dispar, sa stiti ca m-a omorat cu cruzime. Iata semnalmentele:
>Si din nou Clara ma inspira cu niste muzica… 🙂
>Clic pe poza ca sa vedeti si restul 🙂
 |
| Galeron |
>
In acelasi an 3 cu care ne-am obisnuit deja, tot iarna, in sesiune, ma gandesc sa ies la o bere in regie cu niste prieteni. Nadolu si Mihai. Dupa 2-3 beri ne dam seama ca am mai bea ceva, si ne hotaram sa mergem la mine acasa sa mai consumam. Deh – asta se intampla cand ai casa si esti student cu prieteni. Micasaesucasa. Luam o sticla de bere de 2 litri si ne punem pe treaba. Se termina, ne gandim ca ar fi frumos sa mai luam ceva. Plec cu Mihai, il lasam pe Nadolu acasa. Ne ducem undeva la mama dracu, unde mai era un non-stop, luam vodka si tigari si o luam usurel inapoi spre casa. In fata pietei ma gandesc eu ca as fuma o tigara. Acolo si atunci. Era o bancuta, un ger de crapau pietrele, decorul ideal asadar. Eu eram cu haina mea imensa din mouton-dore, cu gluga. Ne asezam pe bancuta, cerem foc de la o florarie (btw, n-am inteles niciodata de ce stau oamenii aia cu flori in gerul ala, in noapte… chiar asa tare se cearta junii iarna, de ies in toiul noptii sa cumpere flori junelor ofticate?!). Asa…si cum stateam noi pe bancuta savurandu-ne tigarile, ma gandesc ca ar fi misto sa deschid si sticla de vodka. Iau o dusca asa, la sec, si ii dau sticla lui Mihai. Aurolaceste, pe banca. Ma uit in stanga, vad ceva dubios. Zic – cu un calm desavarsit – “auzi, tu ai buletinul la tine?”. Mihai se face verde – “vine politia?”. Eu – “nu stiu, asa cred’. Asta imi paseaza sticla, eu o ascund undeva in faldurile hainei. Politia rasare in fata noastra – 2 reprezentanti, in speta, aratand la fel de degerati ca noi. Dialogul s-a purtat intre mine si ei. Mihai era blocat.
“Ce faceti, mai copii?”
“Pai si noi la o tigara”.
“Asa, in frig?”
“Da’ ce are? Ne certam”.
“Va certati?”
“Da.”
“Du ma fata in casa, o tii asa, in frig?”
“…”
“Dom’ne, lasa-ne sa ne certam!”
“Stati pe aici?”
“Da”
“Unde?”
“Blocul 55, numarul 17” (fyi, e blocul 17, numarul 55)
“A, e blocul ala lung, are vreo 7 scari”
“10. Are 10 scari”
“Ma, da’ voi va iubiti?”
“Da”
“Si daca va iubiti, de ce nu va luati?”
“Dom’ne, lasa-ne sa ne certam, si dupa aia poate ne-om si lua”.
Politistii se indeparteaza… dupa 3 metri, unul dintre ei are o sclipire de geniu:
“Ma, da’ daca tot va certati, de ce nu va duceti la Babilonia?” (remember emisiunea cu Mangusta Lazarov?)
Mihai, cu un tupeu imprevizibil:
“Ne-am duce, dar e prezentatoarea urata!”
Politaii se hlizesc si se cara.
Ajungem acasa, incepem sa consumam si vodka. Devine amuzant, dansam, punem muzica, e un party in toata regula. La un moment-dat vreau sa fumez o tigara afara. Afara din bloc. Don’t ask, nu stiu de ce. Ma simteam ca la un party aglomerat, aveam nevoie de spatiu. Ies cu Mihai. Ma asez pe vine, dau sa ma sprijin de un zid, eroare – zidul e prea departe. Cad in fund. Mihai crede ca m-am asezat de buna-voie, asadar se aseaza si el pe jos in fund. Trece pe langa noi un homeless care maraie. Intra la mine in scara. Eu – blocata complet – zic: “Bai, eu tocmai am vazut pe unul care maraia. Mi s-a parut?”. Mihai – “nu, si eu l-am vazut”. Un sfert de ora mai tarziu ma convinge Mihai sa intru inapoi in scara, desi maraitorul intrase tot acolo. Ajungem sus, Nadolu avea the time of his life. Dansat, fumat, baut, de toate. Si de unul singur.
Subit, ajungem la concluzia ca trebuie sa iesim la plimbare. Ma duc la baie sa ma schimb. Nu stiu de ce, dar pentru hoinaritul pe strazi trebuia sa fiu echipata corespunzator. Iesim pe strada, mergem, cand ajungem la Mega Image, ma sesizez: “Bai, unde mergem??”. Cei doi se intorc catre mine, si cu un aer firesc imi spun “La Eroilor!”. Brusc nimic nu mai are sens si ninge. Ninge rau. Zic – “bai, sunteti dusi cu pluta! Ce dracu’ sa facem la Eroilor?!”. Ei ridica din umeri. Eu ma intorc, ei se intorc dupa mine.
In casa, Mihai e in baie, Nadolu e in camera. Eu procesez informatia si ajung la concluzia ca trebuie sa ma schimb in bucatarie. Tarasc pijamale and all dupa mine, si ma schimb. Adormim cu usa descuiata.
Dimineata, cei 2 pleaca la examene. Nadolu la 6, Mihai la 9. Ma trezesc pe la un 12…usa tot descuiata. Merg sa o incui. Ah, ce ameteala, totul imi pute a vodka. Dureros. Mi-e o foame sa lesin si alta nu. Ma gandesc sa-mi iau blugii pe mine si un hanorac si sa cobor dupa o paine. Boooon… hainute… unde-s blugii? Imi amintesc ca prin vis ca m-am schimbat in bucatarie. Ma duc plina de speranta – tradare! In bucatarie e doar o soseta, dupa o usa. Dubios. Incep sa caut prin casa. Peste tot. Rascolesc tot-tot-tot. No blugi. Ma loveste o idee – astia au zis sa faca o gluma tampita si au luat blugii cu ei. AAAA, Nadolu avea un rucsac. Clar. Le dau sms “bai, stiu ca suna dubios tare, dar aveti idee unde sunt blugii mei?”. Raspuns :”Incearca cu o cafea tare si mai cauta o data”. Crize de isterie. Ii sun. Ei – complet nevinovati.
Pe la 6 seara eram deja distrusa nervos si cu 10 scenarii in minte. Bon, deci a intrat unul peste noi cand dormeam, si mi-a luat blugii din bucatarie. Dar de ce sa ia doar blugii?? Vin baietii si incep sa caute prin casa cu mine. Nici un rezultat. Incep intrebarile – “bai, i-ai dus la ghena”. “Cum sa-i duc mai la ghena, esti nebun? Trebuia sa iau cheia, sa ies din casa, sa descui usa de la ghena, sa ii las acolo… n-aveam cum sa fac asta impulsiv, fara motiv”. “Ok, i-ai aruncat pe geam”. “Baaa, esti dus?? cum sa arunc blugii pe geam?”. Ies micutii in cercetare in jurul blocului. Mihai se chinuie cu un bat sa dea ceva jos dintr-un pom. Nu, e doar o carpa. No blugi, in continuare.
Zona crepusculara. Baietii pleaca. Ma duc jos sa cumpar o punga de chipsuri. Cand ma intorc, ceva straluceste din noptiera de pe hol. Blugii sunt dositi acolo cumva, sub raftuletul de deasupra, si ce vad eu e catarama de la curea. I-am dosit acolo in drum spre camera probabil…
Ma vad cu baietii in oras, la vreo saptamana. Am blugii pe mine. Mihai zice – “Bai, in noptiera aia am cautat eu cu mainile si ochii mei!! Nu erau acolo!!!”.
Zona crepusculara, va spun si va repet…
>
>
Ca sa-mi revin dintr-un soc, suparare, orice chestie de genul asta am nevoie sa ma fac bucatele mici-mici-mici, sa dau foc la tot si sa ma uit cum arde. Evident ca pute, vin pompierii, bate vecinu-n teava, dar asta e tactica mea. Asta sunt eu, si cu cat cu tontii pricepem asta mai repede, cu atat toata lumea e mai linistita si mai la locul ei. Dupa aia o iau de la 0.
Asa am facut si prin anul 3, in iarna – de fapt, final de noiembrie. Depresie.Ma obisnuiam sa traiesc de una singura. Am mutat mobila prin casa, m-am invartit, m-am sucit… am facut niste nopti albe. Pe duminica am zis ca e cazul sa-mi revin. Am facut curat, frumos, am dormit, tot tacamul. Luni dimineata au venit Nicu si Leti sa-mi aduca pachet de la ai mei. Adicatelea o ditamai geanta cu de toate, inclusiv bani. Mama, creativa cum o stim, bagase banii intr-un ambalaj de sapun. Ma distrez cu ei pe tema asta, fumam o tigara in bucatarie… despachetez sarmalele and all si ei pleaca. Strang totul – conform ordinii pe care tocmai mi-o pusesem in viata si ma duc la facultate. Adica… omg. Ma duc la facultate. Nu cred ca stiti ce insemna asta pentru mine. Insemna pacea interioara suprema.
Ma intorc pe la 6, si vine Mihai (sau Sebi?) sa ii dau niste bani pe care i-i datoram. Eu – relaxata, tocmai primisem 700.000 de lei de acasa. Bani, nene, nu gluma. Si incep, si scormonesc dupa bani. Caut la ambalajul ala de sapun de ma iau spumele. Ridic fotolii, paturi, scormonesc peste tot. Nimic! Panicata o sun pe Leti – zic – ” mai, stiu ca suna absurd, dar tii minte cumva ce am facut cu banii aia?”. Zice “pai erau intr-un ambalaj de sapun”. Zic – “stiu, asta tin minte, dar tii minte unde am pus ambalajul?”. Zice – “pai l-ai pus pe scrumiera aia mare, ca chiar ma gandeam sa nu-l arunci”. Mi-a cazut telefonul din mana. Am revazut cu ochii mintii scena. Pus pachetul pe scrumiera. Aruncat scrumiera la gunoi. Dus gunoi la ghena. Plecat la facultate. Eu!!! Eu!!! Regina gunoiului strans in 10.000 de pungi si nedus la ghena de lene, tocmai eu sa duc gunoiul cu tot cu bani la ghena!!! M-am dus la ghena sperand intr-un miracol, sperand sa fi ramas punga mea agatata cumva pe traseu, macar ambalajul de sapun!!!!
Imi da prin cap sa incerc sa scormonesc chiar si in gunoi. Cheia, cheia, dati-mi cheia, I AM SOOO GOIN’ IN!! Bat pe la usi, aflu ca gunoiul a fost ridicat astazi de masina…
O saptamana intreaga back to depression. Sarmale rationalizate – nu glumesc, erau 2 sarmale jumate pe zi -, bani de tigari adunati de pe sub pat in monede mici-mici-mici – Winston de 10, desi tocmai trecusem pe Marlboro rosu.Nici un ban pentru reincarcat telefon. No internet back those days. Bine ca era macar cablul platit… Fix cu o zi inainte de Mos Nicolae am primit bani noi de acasa. Dupa o saptamana si ceva de sihastrie, aveam din nou bani. La 8 jumate dimineata am fost primul client in Mega Image. Am cumparat toate dulciurile pe care le-am gasit, am ajuns acasa si am facut abuz. Pe restul le-am pus in cizme…
>
Iulie 2003.Terminasem sesiunea de vara si am intrat intr-o sesiune intensiva de alcoolizare.
Vineri m-am intors chioara de somn de la ultimul examen (drept penal, partea generala 2), pe care l-am picat cu brio desi materia imi placuse. Ghinion la biletele, cum mi se intampla mereu… Ajung acasa, bag o cafea si plec cu amicu’ Nicu pe undeva prin regie, la un chef obscur. Imi tin minte si acum reflexia in geamul taxiului cum mergeam catre caminul respectiv. Am ajuns acolo, am baut niste ceva din niste pahare de plastic… de acolo am plecat mai multi catre Oldies. Beutura, beutura, beutura sa tot fie… pe la 4 dimineata am plecat cu fratioru’ Mihai sa continuam beutura. A fost dimineata in care am iesit zob de beti sa cumparam tigari. Am intrat la chiosc – era 8 dimineata, sau ceva p-acolo. Eu am cerut tigari. Mihai era mut.De uimire, dar mai ales de alcool. Am platit, totul in regula. Am iesit in fata, unde am inceput sa fac misto de el: “daca nu eram eu erai mort, ma, nici tigari nu erai in stare sa iei!”. Micutu’ s-a enervat – nu, ca “ma duc sa iau bomboane, vrei sa vezi?” Nu stiu de ce a zis “bomboane”, dar s-a rasucit pe calcaie si s-a intors in magazin. A iesit cu o conserva de pate de ficat. M-am uitam la el, la conserva de pate de ficat…si m-a busit un ras din ala frate cu moartea. Stateam pe vine si nu ma puteam opri din ras, si era un soare orbitor, era sambata dimineata si noi eram crunt de beti undeva in Dristor, cu o cutie de pate de ficat la purtator. Si tigari.
A doua zi m-am trezit pe la 3-4, am venit acasa, am mai stat un pic cu ochii pe pereti meditand la mahmureala, am mai apucat sa mai dorm vreo ora, cand ma suna 2(doua) colege de facultate. “Cum, nu sarbatorim iesirea din sesiune?! Andrada, nu te recunoastem, ce e cu tine?!” Texte d-astea. Booon… Iesim din nou intr-un bar (tot obscur) din Regie… beutura, beutura, beutura… Pe scurt, am agatat un individ – era din Craiova, imi scapa numele lui. One of my one night stands. Tin minte ca avea parul cret. Spre marele lui ghinion s-a amorezat de mine sau ceva. M-a terorizat cu telefoane mult timp de atunci, desi am avut bunul simt sa ma vad cu el a doua zi in Cismigiu si sa ii explic ca n-am de gand sa intru intr-o relatie, ca abia am iesit dintr-una destul de dificila, si ca e mai bine sa – EVIDENT – ramanem amici.
A treia seara am iesit cu alti colegi de facultate. Club A. Cata, Crina si Mina. Am stat pana dimineata. Beutura, beutura, beutura. Tin minte ca am mers pe jos, la 6 dimineata, pana la piata Kogalniceanu. Atunci am facut deal-ul ala siropos cu Cata – daca nu ne casatorim pana la 30… ne punem pirostiile reciproc. Well… Cata… tic-tac-tic-tac…ai face bine sa te-nsori cu Nico in urmatorii 2 ani, ca scot contractu’ de la naftalina si n-o sa mai ai pe unde sa scoti camesa.
La drept, dupa doar o statie, am coborat din autobuz si am intrat in facultate. Am realizat ca e posibil sa se fi afisat niste note. M-am dus, am aflat ca am mai picat un examen (ala pe care l-am dat de 4 ori in total, da, da, ala cu dreptu’ de proprietate intelectuala, in mod bizar – singurul care mi-ar folosi la ceva daca l-as mai sti). Am trecut pe la toaleta, ca deh – berea isi cerea drepturile – si dau sa ies din facultate. Trec pe langa femeia de serviciu care se uita dupa mine ca dupa Satana. Eh, fruncea sus, vine ea sesiunea de toamna. Deocamdata tre’ sa dorm putin.
A 4-a seara eram cu o cola in fata la Ruine. Ficatul meu refuza inca o doza de beutura. Stateam pleostiti si semi-faliti… Me and my guys. Pe unde sa mergem, pe unde sa mergem… totul parea trist, foarte foarte trist. Si zic – hai la mare! Astia se uita pe sub sprancene. Se uita unii la altii. Ne-am suit in taxi si am pornit catre gara de nord. Inca nu ne era clar ce facem, si nici macar nu eram beti, dar mergeam catre gara de nord. In gara vedem ca avem tren in 5 minute. Ne suim… eu cu unul dintre ei. Ceilalti doi se duc dupa o sticla de alcool – fireste… sa o avem la noi, na! Trenul porneste, cei doi alergau dupa tren. Eu incercam sa il imping pe colegul de vagon din tren, sa nu ramanem doar noi doi. Partea masculina a razbit, intr-un final. Cei doi se urca in fine din mers,exact ca in filme, ne gasim un compartiment, si asteptam. Eram inca inconstienti si complet iresponsabili. Asteptam Nasu’. Facem rapid monetarul – cred ca aveam vreo 300.000 de lei cu totii. Oprim 100.000 si restul de 200.000 mi-i dau baietii mie, stiind ca ei vor fi buzunariti la sange. Vin nasii. Cu sepcile pe spate, figuri de cheflii. Eu bagasem banii in buzunarul de la spatele blugilor, convinsa fiind ca ma pun sa deschid geanta. Vad astia banii, incep sa rada… eram 4 oameni cu 100.000 de lei, care vroiau sa ajunga la mare. Incep buzunarirea masculilor, dupa scandalul de rigoare, care a fost destul de mare, va asigur. Scot baietii mei gume de sters, servetele de la mcdonalds…nici un ban. Vine haimanaua si la mine. “Ia domnisoara, ce aveti in buzunare?”. Intorc buzunarele pe dos- nimic. Zice “-si la spate?”. Eu “n-am nimic, dom’ne la spate!”. Imi trece mana razant pe desupra buzunarelor. Eu – isterica – “Ce faci dom’le, imi pui mana pe fund???”. Cei 3 baieti – verzi. Se vedeau deja in spatele gratiilor. Sorry, guys, asta a fost singura reactie care mi-a venit in minte, una buna, de altfel, pentru ca l-am intimidat. Continua doar sa spuna “aveti ceva in buzunare, ia ce aveti?” – dar nu mai punea mana. Bag mainile tremurand in buzunare. In stangul era averea. Simt ceva si in dreptul – ALELUIA, MAICA DOMNULUI – scot – 20.000. Asta ii ia, lacom, eu respir usurata. Scapam de nas.
Stateam, ne uitam unii la altii, si zicem “Bai, hai la Cristi!”. Cristi era alt prieten din Pitesti, care lucra la Eforie Nord, intr-un chiosc din asta cu bere de pe plaja. Acolo dormea, acolo manca, acolo tot. De unu’ singur… Il sunam la fiecare betie sa-l intrebam care e temperatura apei. Il sunam si de data asta – omu’ dormea, ne injura bezmetic, noi ii explicam ca suntem in tren, el zice “da, da, bine…hai pa” si inchide. In fine…
Ajungem in Constanta, dupa cateva ore de dormit iepureste. Pe vremea aia mergeau repede trenurili, maica, nu ca acuma… Coboram… tragem o cearta nasoala rau in gara. Nu mai stiu de ce, cert e ca aveam vreo 2 ore de pierdut pe acolo si le-am umplut cu o cearta. Il sunam din nou pe Cristi, il convingem cu greu ca suntem in gara la Constanta. Stam restul de timp pe o banca in fata garii, band cafea. Deja nu mai pare o idee asa buna toata chestia asta cu mersul la mare.
Ne suim in trenul de Eforie. Intram intr-un compartiment, si dupa primele 5 minute vedem un grup eterogen inaintand pe coridor. Ne luam dupa ei – “vine nasu’?”. Aia – “da, e-n spate”. Noi mergem, nasul dupa noi. Luam avans datorita procesului de control. Pe drum ni se alatura din ce in ce mai multi tineri rebeli, eram buni de o revolutie. Ne impingem unii-ntr-altii in curu’ trenului si asteptam nasu’ de parc-am fi asteptat ghilotina. Ajungem in gara la Eforie exact cand nasul mai avea cativa metri. Sarim din mers, fugim, fraiere, nu ne-ai prins!!!
Sunam pentru indicatii, ne invartim putin, gasim locul. Pe plaja – pustiu. Era 7 dimineata. Cristi alerga catre noi precum Robinson Crusoe – “Baaa, nu-mi vine sa cred ca sunteti aici!!! baaa!!!”. Incepe sa se incalzeasca, oamenii apar la plaja. Noroc cu ochelarii de soare, ca ma dureau ochii de la oboseala de parca aveam cartofi la cuptor in loc de globi oculari. Bajetii fac baie – eu nu pot, nu eram echipata corespunzator. Da’ sed pe sezlong si consum berea pe care ne-o da Cristi moka. Se face 2-3-4… deja gluma se ingrosa. Baietii cautau o solutie sa mai ramanem, dar patul improvizat al lui Cristi nu era deloc o optiune pentru toti 5. Mancam niste gogosi – singura masa pe ziua aia, si ne ducem catre gara. Ajungem in Constanta fara peripetii – cred ca ne-am luat bilete. Cu inca niste bani pomana de la Cristi ne pregatim sa cautam un tren de Bucuresti. Ne dam pe langa unu’, incercam sa discutam cu un nas, ni se explica ceva de supracontrol asa ca abortam misiunea. 2 ore mai tarziu asteptam un intercity cocotati pe un gard. Temperatura si oboseala erau deja insuportabile. Ne vedeam unii pe altii ca pui la rotisor. Ne suim in cele din urma in intercity, ne bagam intr-un compartiment modern si avem pana si nesimtirea sa atipim. Asa ne-a gasit nasu’. Nasii de intercity erau mai domni decat bascaliosii din trenul de noapte. Intra primul, amabil, cu costum la dunga, intreaba de bilete, si noi incepem sa dam din colt in colt. Eu si Nicu – care ne-am trezit instant, i-am trezit si pe ceilalti doi, si am inceput negocierea. “Pai sa vedeti, avem doar x lei”. Nasu’ incepe sa rada. “Gicule, vino ma incoace, copiii vor sa ne mituiasca”. Plictisiti nasi… ne-au tinut cea mai lunga teorie din viata mea. Nu tu pipaiala, nu tu nimic. Doar o teorie luuuuuuunga. Printre altele “pai cum facem, ajungem in gara si mergem la sectie?”. “cum faceti mai baieti din astea, mai, ati tarat si pe fata asta dupa voi”. “Ma, dar parintii vostri stiu ce faceti voi in loc sa invatati pentru facultate?”. “Uite, domnisoara rade, stie ca am dreptate”. Au mers astia cu noi pana la Bucuresti in compartiment, ne-au stricat si somn si tot.
La Bucuresti s-au vazut nevazuti. Ne-am mai schimbat 2-3 bezele pe peron si m-am suit in 62. N-am sa uit drumul ala in viata mea. Singura, fara bilet, plina de nisip, intr-o caldura insuportabila, fara loc de stat jos, in traficul din Bucuresti. Am ajuns acasa, am facut un dus – tin minte nisipul care s-a adunat in cada, n-am inteles nici pana azi de unde era atat de mult, ca am stat mai mult pe un sezlong nenorocit, consumand bere. Oricum… nu stiu daca m-am mai simtit vreodata atat de obosita…
M-am trezit pe la 4 dimineata, am facut un ou ochi si am vazut primul episod din Fetele Gilmore. Nu pricepeam mare lucru din el, dar parea interesant…M-am culcat la loc si am dormit mult.