photo credit: Jay Santiago Let’s Do It sâmbătă, nunta vară-mii de duminică, noaptea agențiilor marți, gala ADOR joi, uite de ce n-am ajuns nici la sărbătoarea de La Copac, nici la reeditarea unei zile de naștere (pe care am pierdut-o și în primă instanță) și nici la concertul Byron. Am dormit ca un porc. N-am ajuns, de altfel, săptămâna asta, nici să-mi ridic un premiu constând într-un CD foarte special şi nici să
discut cu cineva care face chestii interesante care s-ar putea să mă intereseze. În seara asta mai am o petrecere de burlace (vorba vine, ieşim ca fetele în Shift) şi o revedere cu o donşoară căreia tre să-i explic şi să-i povestesc de ce şi cum mă mărit în curând. Greu. Altfel… e 13.20. M-am trezit acum o oră şi de atunci zac în pat cu laptopul în braţe, mă dau pe blogul aista şi fac planuri de mobilizare întru spălarea vaselor şi a hainelor, precum şi o jumătate de oră de gimnastică cu aspiratorul. Analizez, de asemenea, toate propunerile de destinaţie pentru weekendul ideal pe plan local, primite la postul anterior. Mmm… Aşa că o să bag nişte muzică de mobilizare:
Acum aproape un an eram la Bruxelles. Eram acasa la Crina, un loc care n-ar fi putut fi mai bine de atat pentru momentul respectiv. Ma trezeam dimineata, cu o pisica lenesa la picioare, toata casa era la munca, iar eu imi faceam o cafea la presa frantuzeasca si ma plimbam alene prin livingul inalt. Nu, nu eram in culmea fericirii, asa cum ar putea parea la prima citire, ci intr-o stare jalnica, pe care incercam prin toate mijloacele din dotare a mi-o pondera. Ma aflam in mijlocul unui dezastru sentimental international, departe de casa, fara un job stabil, cu impresia fixa ca toate lucrurile imi sunt ursite sa-mi mearga prost. Lucruri adunate unul peste altul in decursul a multi ani. Aproape ca incepusem sa cred in blesteme. Tin minte cum ma plimbam pe parchetul subred vorbind la telefon cu mama, in timp ce razele de soare se incapatanau sa bata prin ferestrele mari desi era sfarsitul lui octombrie, in Belgia. Simt, inca, gustul acelei cafele si aud pasii mei pe bulevardul belgian pe cand incercam sa gasesc ceva, orice, numai sa gasesc (si am gasit, tin minte, absolut accidental, ambasada Romaniei).
Ramasesem intr-o oarecare pana de plansete, cautam frumosul si bucuria in cele mai mici lucruri din jur (si tin minte ca le-am si gasit) si dadeam mesaje oamenilor dragi. Nu stiu ce asteptam. Nu asteptam nimic, de fapt, sau asteptam totul, o solutie pe care eu nu eram capabila s-o dibuiesc, in cateva cuvinte scrise intr-un mesaj ce avea sa-mi salveze cheful de viata. Poate parea exagerat acum (si mi-e clar ca asa pare celor care citesc chestia asta), insa imi amintesc lucrurile asa cum au fost, iar ele erau cat se poate de dramatice. Poate suna a scuza, si asta poate si e – in contextul in care traiesc – insa e suficient sa te duci tu, cel sau cea care citesti aceste randuri, la oglinda de la baia locului tau de munca si sa te uiti vreo 10 secunde la tine, si o sa intelegi exact de ce am spus lucrurile astea.
Si atunci Lola mi-a scris urmatoarele cuvinte ,,cere si ti se va da”. E un citat. Il reproduc, nu am niciun merit.
M-am intors in Bucuresti cu cuvintele alea in cap. Tin minte pana si zborul – a fost cel mai placut din viata mea. Am refuzat sa iau experienta respectiva si pe altele dinaintea ei ca pe tragedii si am inceput sa cer. De la oamenii din jur, de la mine, de la viata, de la tot. Ceea ce voiam, nimic mai mult si nimic mai putin. Am constientizat CE imi doresc, mai departe de ce imi este impus sa-mi doresc. Atat. A fost atat de simplu.
Si mi s-a dat.
Mi s-a dat exact ceea ce am cerut, ce mi se potriveste, ce trebuie sa primesc.Doar o luna mai tarziu.
Si atat, asta e toata povestea, pe scurt. Poate ca ea e mai lunga de atat, insa am invatat in timp ca povestile care nu pot fi spuse in cateva cuvinte nu sunt povesti adevarate.
Sfarsit.
De fapt nu.
Inceput.
Asta nu inseamna ca trebuie sa dai acest mesaj la 10 persoane, sau sa-ti scuipi in san in timp ce mergi sapte pasi si jumatate in spate si inca doi si trei sferturi pe diagonal stanga in fata. Nu exista vreo reteta. Singurul lucru pe care voiam sa-l spun cu acest post este ca trebuie doar sa iti dai seama ce vrei si sa il ceri cu toata vocea din tine. Suna a program motivational, dar nu e. E doar o fraza aici, la mijloc: cere si ti se va da.
Aseară la Fratelli mare eveniment, mare. Mare şi dubios, din cauza intrării libere. Wax Tailor la Fratelli, cu ,,intrare liberă” pe afiş.
După evenimentele cu biletele falsificate la Guns’n’Roses şi alte întâmplări speciale, mai că te întrebi daca nu e o capcană. Poate vor sa ne prindă şi să ne omoare ca pe şobolani! Cum cine? EI, OAMENII CARE NE URMĂRESC.
Ne-am călcat totuşi pe temeri şi ne-am dus. Pe la un să tot fi fost 11 fără un sfert. Spectacolul era anunţat la 11. Sala pe jumătate goală. S-a umplut ochi până la 12 şi un sfert, atunci când a şi început treaba, după o lungă şi chinuitoare agonie pe ritmurile frenetice ale mirobolanţilor DJ de Bamboo. Asta, mă scuzaţi, Fratelli.
Pe ecran se derulau la foc continuu reclame cu pantere, delfini şi pinguini, întru slava marelui sponsor care a binevoit să plătească pentru concert. Nori de fum greu pluteau în sală. Oamenii de la efecte speciale descoperiseră fumul şi se jucau la el. Anii ’90 în discoteci erau nimic.
În sfârşit la 12 şi un sfert a început.
Ce să zic – foarte tare. Mie-mi plăcu ceva de speriat, deşi am auzit azi şi păreri că ar fi fost pe ici si pe dincolo. Wax Tailor live au fost baiatu’ de la butoane, o flautista, un violoncelist, Charlotte Savary (se putea auzi un pic mai tare) şi un MC negru pe genu’ băiat de băiat but still a bit hipster.
A fost foarte bine. A durat cam puţin, totuşi. Pe final Wax Tailor himself ne-a spus că nu ştie dacă ştim, dar el e francez şi ca cea mai mare ruşine a poporului francez este Sarkozy si ca plănuieşte un asasinat surpriză imediat cum se întoarce în Franţa. Nu, glumesc cu partea cu asasinatul, pe scurt ne ruga să nu-l urâm, ca el e băiat bun şi ne place şi că suntem super şi că îl vor da jos pe Sarkozy şi vor aduce unul nou, mai frumos şi mai deştept.
Cine n-a fost la Wax Tailor a pierdut (părerea mea), frumoasa muzică, buni instrumentiştii, draguţă Charlotte, haios MC, mi-au pus şi Seize the Day slash Que Sera, şi Our Dance, şi Positively Inclined şi tot felul de alte minunăţii şi a fost frumos, am plecat acasă mulţumită. Ar fi mers şi un Ungodly Fruit, dar fie.
A fost şi piesa de la începutul următorului material (un interviu cu the guy himself):
şi ascultaţi neapărat, neapărat asta:
FUNNY TRIVIA: La ieşire tricouri şi CD-uri la ,,50 Leu” şi ,,60 Leu”. 😛
…la o casă mare, dar nu foarte mare. Luminoasă. Cu o pianină undeva într-un loc strategic. Unde să pot cânta Chopin și unde pot avea ferestre mari, cu lumină caldă, care să nu-mi provoace fotofobie ca lumina pe care o simt de obicei ziua. E lumina aia care te poate face să te dezîndragostești de întuneric. E foarte rar întâlnită, dar sunt convinsă că știți despre ce vorbesc.
Am început să visez la casa asta de ceva vreme. Mi-o doresc, efectiv. Visez la ea. Nu i-am pus anexe de genul localizare, populație sau climă. Mi-o doresc doar pe ea, așa cum va fi ea să fie.
…că peste 15 ani voi tânji după vechiul pick-up cu discuri de vinil, i-aș fi râs în față. Dar direct în față. Eram atât de încântată de apariția CD-urilor și priveam cu atâta sictir către aparatul masiv cu discuri mari pe care trebuia să ai grijă să nu le zgârii, greu de depozitat și învechit… Iar acum, 15 ani mai târziu, stau hipnotizată lângă o asemenea piesă antică, ascultând disc după disc. Queen, ABBA, Beethoven, Vivaldi, Chopin, Maria Tănase, Nicu Alifantis, Duran Duran, Pink Floyd… am o sacoșă de 30 de kg plină cu discuri.
Nu se aude nici pe departe perfect. E un aparat vechi, găsit și resuscitat direct dintr-un pod din Bușteni, legat improvizat la sistemul de sunet primit de ziua mea acum 3 ani. Dar merge! Muzica curge din canalele micuțe săpate în plăcile mari, lucioase.
I am so happy!
M-am căpătuit cu o viroză dubioasă, ce se manifestă doar prin tuse. Dar ce tuse… Să-i zic mai bine…behăială? Sun la CMU – mă programez la întâmplare la primul internist disponibil de la o clinică cât de cât în raza mea de acţiune. Mă duc, doamna doctor imi urează bun venit în clubul celor afectaţi de această viroză. Aparent suntem foarte mulţi, printre care şi ea. După consultaţie şi toate cele, în timp ce îmi scrie numele pe reţetă îşi dă seama că provenim din familii prietene. Indeed, acum că spune îmi amintesc. Coincidenţe… Se apropie Faust. Aproape că abia aştept să scap. M-am legat la cap cu 11 locuri rezervate. La Sibiu.
Prin intermediul unei colege care avea o adresa de mail a cuiva care face rezervări acolo, la teatru. Adresa personală care este. Ştiţi… Din cei 11 doritori, doar 4 sunt cei originali. Şi au fost vreo 4 valuri… Iată cum afli câte lucruri se pot întâmpla atâtor oameni în doar două săptămâni… E un studiu de caz bun, ca să zic aşa. E posibil chiar as we speak să rămân cu 3 neocupate. Nu-i de bani, că nu sunt plătite în avans (tocmai aia e), ci e de obraz. Al meu, care va fi… Ce-şi face omul cu mâna lui se cheamă lucru manual. Şi învăţătura lunii este – do not do that again. Period. Până una alta să dansăm pe nişte muzică de care mă găsesc extrem de ataşată astăzi. Are un ritm aşa…foarte special 🙂
photo credit: Jay Santiago Let’s Do It sâmbătă, nunta vară-mii de duminică, noaptea agențiilor marți, gala ADOR joi, uite de ce n-am ajuns nici la sărbătoarea de La Copac, nici la reeditarea unei zile de naștere (pe care am pierdut-o și în primă instanță) și nici la concertul Byron. Am dormit ca un porc. N-am ajuns, de altfel, săptămâna asta, nici să-mi ridic un premiu constând într-un CD foarte special şi nici să 