> Ce mai seara… am cunoscut pe domnul Digital in persoana… Am dansat si am urlat… Am vazut un baiat dragut (in sfarsit… dupa luni de zile… da, inca mai exista). O seara foarte interesanta. Incepand cu plecatul de acasa printre baietii din scara blocului care jucau barbut ca intotdeauna si sfarsind cu baiatul de pe scara de la expirat care s-a fascinat la vederea ochilor mei albastri ca cerul (of, ce merite are si alcoolul…) totul a fost dragut. E frumos sa simti ca traiesti.
Un chill mic la Baraka… un Expirat cu inceput timid si plictisit urmat de previzibila dixtractie. Cu Radu zicandu-mi “vrei sa stai in locul meu? Nu de alta,dar ca sa fii mai aproape de Adonis?”. Cu Gabrijela intr-o stare de zile mari. Cu baiatul cu tricoul pe care scria “Drugs Never (on mondays)”.
It’s a wonderful world…
PS: Mi-as dori sa-mi pot aduna gandurile care-mi bantuie mintea in anumite momente, sa le bag intr-o sticla si sa scot dopul in zilele proaste. Ar fi atat de bine…
> Duminica. Teatru – la Bulandra, Elisaveta Bam. V-as trimite sa-l vedeti dar mi-e teama ca o sa ma injurati. Nu de alta, dar cu siguranta e ceva ce veti iubi sau veti uri. Nu exista posibilitatea sa va para …ok. Imaginati-va opera bufa absurda, un decor absolut halucinant – fereastra cu aripi in forma de violoncel, cerul care picura nori, care de fapt sunt copii, masa cu maini si picioare umane, muzica ce face toti banii… Excelent. Inutil de spus ca daca nu gusti Ionesco, n-o sa gusti nici asta – desi e mult mai spectaculos si mai amuzant.
In spatele meu niste… domni in etate isi blestemau ziua in care si-au luat bilet. Dar au zis ceva adevarat, care rezuma totul: “Asta e piesa pentru nebuni”. In acelasi timp, m-am bucurat sa vad niste alti domni in… etate aplaudand in extaz, semn ca poti sa nu te iei prea in serios chiar si dupa 60 de ani.
Va citez din programul cumparat de la garderoba (desi in general nu fac chestia asta) – “Textul lui Harms era definit drept haos franc, impins pana la cinism, din care nimeni nu a inteles o boaba.” “In lumea ei de inspiratie kafkiana si anarhista a falselor invinuiri, Elisaveta este acuzata de comiterea unei crime pe care nu a savarsit-o inca”.
Muzica – geniala. Franturi de can-can, gotan project, “and you open the door and you step inside”(yes, yes, the Dust Brothers), blues, franturi din opere celebre, bolero-ul lui ravel, “Girl, you’ll be a woman soon”, vals, tango, tot tot tot. Bonus – in orchestra imbracata in costume albe il veti recunoaste pe Sorin Romanescu.
Pentru cine are chef de divertisment si nu incearca sa desluseasca intelesurile ascunse (sau nu) ale unui text care “beneficiaza de elemente ale dadaismului, suprarealismului, ermetismului, constructivismului rus”, GO! You’ll have a hell of a good time. Aveti aici o cronica pertinenta si inca una aici. In plus atasez un filmulet gasit pe youtube, dar va avertizez ca ce o sa vedeti nu e nici a 10-a parte din ce inseamna tot spectacolul…Orice ar insemna asta pentru voi…:)
A doua parte excelenta a duminicii este ca am prins o bucata buna din concertul Byron de la B52. Frumos, excelent si asta. Am ajuns la fix… pentru doua piese noi (nu va spun nici macar titlurile, my lips are sealed) despre care nu adaug decat ca suna foarte bine si pentru un bis frumos tare cu lumea cantand in cor “No man’s land”.
> Azi am facut o chestie tare. Am sters arhiva din messenger. Era acolo de un an jumate. De cand am laptopul. Toate discutiile virtuale. Tineam la ele pana am realizat ca singurele lucruri care traiesc acolo sunt amintirile urate. Cele frumoase nu au nevoie de arhiva.
Era ca si cum as fi carat dupa mine un reportofon pe care as fi inregistrat toate despartirile, vorbele grele, iluziile, minciunile…
Un click si… s-a dus tot.
Ce stupid… Parca as duce o viata dubla – una dintre ele fiind pe messenger (asta ca tot vorbeam in postul anterior despre “being lame”). Well… in cazul asta – tocmai am dat refresh uneia dintre vieti. Poate, cu ocazia asta, reusesc sa dau un refresh si celei reale. Asa, prin simpatie…
> …Era acum ceva timp. Eu eram nesigura pe mine. Din nou relatia care parea a incepe se sfarsea intr-un mod cretin si credeam (cum aveam sa mai cred de inca un milion de ori dupa aceea) ca nu pot s-o mai duc si pe asta. Prostii… El m-a convins sa ies “in oras”. A doua oara. Prima oara ma convinsese cu vreun an inainte, cand imi luase si un trandafir. Dragut, nu?
Am fost in La Scena (unde incercaseram sa mergem si prima oara, dar era un “party privat”). De fapt imi dau seama ca ne-am si intalnit in acelasi loc in care ne intalniseram prima data. Diferenta e ca acum purta ochelari. O ardea intelectual pesemne… Am stat ceva. Eu eram in continuare confuza. El purta pantaloni army si la un moment-dat m-a lasat singura si s-a dus dupa tigari. Dar s-a intors. Ne-am mutat dupa o perioada in camera rosie. Pernute pe jos, sweet… am dansat, printre niste sticle de Stella Artois… Ne-am plimbat apoi pe jos pana la unirii si acolo mi-a zis “bai, stii ce? n-ai manca niste clatite?”. Asa ca ne-am dus pe Dacia, in locul ala cu clatite bune. Si am mancat clatite.
Am ajuns acasa pe la 7 dimineata. Si eram fericita. Zambeam, in orice caz…
> Mi se intampla la intalnirea cu unele melodii. Constientizez ce se intampla ca atunci cand fumez si strang buzele si stiu ca in jurul tigarii or sa fie la un moment-dat riduri. Nu e patetic. E doar intalnirea dintre trecut si viitor intr-un fel cu care sunt impacata.
E inrudita cu senzatia pe care o am din ce in ce mai des – aia gen “outer body experience”. Ma vad de undeva din afara, imi urmaresc miscarile si reactiile cu o curiozitate bolnava. Le produc si in acelasi timp le monitorizez. E un pic dubios, dar m-am obisnuit.
E senzatia aia care ma face sa cred ca sunt unicat. Stiu ca si pe tine. Si pe ea. Si pe toti. Dar exista si e foarte frumos ca o credem cu totii. Presupun ca asta ne tine in viata, pana la urma…
