>Cum procedam?
Klara m-a nominalizat sa scriu despre ceva interesant. Si anume despre lucrurile bizare pe care le-am primit. Sau, mai degraba despre lucrurile primite in mod bizar, neasteptat. Imi rascolesc mintea si nu gasesc nimic… Nimic… Poate doar o amintire de foarte departe. Aveam 4-5 ani si o familie prietena din Constanta era in vizita la noi, la Pitesti. Familie care avea doi copii. Doi baieti – unul cu un an mai mare si cel de-al doilea cu un an mai mic decat mine. Cei doi ma torturau groaznic, pentru ca incercau in mod constant sa ma pupe. Ma alergau, literalmente – in jurul mesei, in jurul blocului, in jurul scaunelor, in orice arie in care se putea alerga. Cel mare -M. era capul rautatilor, cel mic – B. doar ii dadea ascultare orbeste. Parintii erau mai degraba amuzati de situatia care mie mi se parea agasanta si stupida.
O alta chestie importanta este ca familia avea rude in Germania, asadar cei doi aveau tot felul de jucarii de care eu nu mai vazusem. Tata era lesinat dupa mine si imi aducea in fiecare seara cate ceva – aveam tone de masinute chinezesti, creioane colorate in cutie alba acoperite cu folie transparenta si toate modelele de papusi care existau in magazine. Dar ei, copiii din Constanta, aveau genul asta de jucarii de plus care se gasesc acum peste tot. Si la care eu jinduiam ingrozitor. Cei mai interesanti erau doi iepurasi micuti identici, de care ma indragostisem cu o pasiune pe care copii de acum care au de toate nu stiu daca au cum sa o inteleaga. Nu era vorba de pasiunea de copil sarac – nu era cazul – ci de fructul interzis, de jucaria pe care odata plecata n-o s-o mai vezi niciodata nicaieri. Nu poti sa o furi, admiri in vitrina sau primesti cadou.
Cu o seara inainte de plecarea lor din Pitesti, le-am cerut unul dintre iepurasi. N-au vrut sa renunte. Mama m-a certat si mi-a explicat ca nu e frumos sa ceri jucariile altora. Am plans cu sughituri in perna. Se manifesta inca de pe atunci in sangele meu obsesia pentru tot ce imi este interzis.
Au plecat la 5 dimineata. Cand m-am trezit, aveam pe perna unul dintre iepurasi. Parintii baietilor il furasera profitand de faptul ca ei erau adormiti si ii fortasera pe ai mei sa-l accepte. Pe iepuras.
Iepurasul a trecut prin multe, are pantalonasii patati de injectiile cu apa pe care i le-am aplicat in mod repetat, e cam murdar si are mustatile rupte. Dar inca mai exista.
Familia a fugit foarte curand dupa eveniment in Germania. I-am revazut o singura data, in clasa a 11-a. Tocmai se intorsesera in tara, la Constanta, iar eu eram in tabara la mare. M-au asteptat in fata complexului din Navodari unde eram cazata. Baietii erau mari, ca si mine… si seara aia a fost cel putin bizara. Dar asta cred ca este cu totul alta istorie…
Cat despre lucrurile primite din senin, inexplicabil, am o alta poveste. Eram prin clasa a 6-a si aveam un profesor incredibil de desen. Era pictor si caricaturist si suferea de o boala care l-a impiedicat sa mai predea cand am ajuns in clasa a 8-a. Nu dadea niciodata teme fixe de desen. Ne expunea viziunea proprie asupra temei, pe tabla, dupa care ne incuraja sa ne exprimam subiectul asa cum il vedem noi. Nu pot sa uit tema “un dracusor simpatic”, cand ne-a desenat pe tabla un dracusor – coarne, coada, etc – cu fata lui Iliescu, ranjind – faimosul ranjet circular al bunicutei. Iliescu era presedinte atunci.
Un alt exemplu de tema este “copacul iubirii”. [later edit – acum ca ma gandesc mai mult, cred ca se numea “copacul fericirii”]. Atat ne-a spus: sa desenam copacul iubirii asa cum il vedem noi. Eu- care n-am avut niciodata talent la desen ci doar un gust … ciudat in amestecul culorilor – am facut un copac mare am fragmentat coroana in mici segmentele si am desenat in ele toate lucrurile pozitive care mi-au venit in minte – porumbei, stele, comete, pisici, curcubee… si le-am colorat asa, ca la nebuni. Am inserat niste lucruri si in trunchi si … gata. Profesorul mi-a laudat “lucrarea” de parca ar fi fost vreun Van Gogh. Nu am inteles NICIODATA de ce imi lauda foarte mult desenele. Repet – nu pot, nu stiu sa desenez. Toata lumea a luat 10, pentru ca toata lumea lua mereu 10 la profesorul Militaru. Dar – legat de pomul minune – in acelasi an, am participat la un concurs de desene pe asfalt, de 1 iunie. Stiti cum e – o caruta de copii care deseneaza. Tema era ca intotdeauna “Pacea mondiala”. Ei – si eu, nestiind sa fac porumbei si harta lumii, am desenat pomul ala. Si am castigat – premiul 1. Neasteptat, neauzit. Incredibil. Stateam si asteptam juriul. O tanti pe care n-am vazut-o in viata mea m-a intrebat cum ma cheama si mi-a notat numele undeva… Mai tarziu, in timpul premierii, mi-am auzit numele. Nu prea intelegeam ce vor de la mine, care e treaba, mi se parea… halucinant. Am ajuns acasa cu premiul si ai mei s-au inchinat. Rasesera putin de mine dimineata, cand am plecat la razboi inarmata cu creta colorata… aveam talent la muzica,cantam la pian, stiam sa scriu si sa citesc de la 4 ani (pana la 9-10 deja citisem trei sferturi din tot Jules Verne-ul existent si devoram orice gaseam nou si interesant la toate bibliotecile la care aveam acces), dar cu desenul n-am avut VREODATA vreo tangenta. 🙂 Si totusi… a aparut acel premiu.
Despre profesorul Militaru as mai vrea sa mai adaug ceva. Ne tinea lectii de viata stand turceste PE catedra. Asta se intampla la ora lui – vorbeam si ne desena pe tabla chestii frumoase. De desenat desenam acasa. Intr-o zi ne-a intrebat de pe catedra- “stiti ce e dragostea?” (noi ne dadeam coate prin banca, eram in clasa a 7-a…).Apoi a adaugat – “o sa va explic” – si s-a dus si a desenat pe tabla un trandafir frumos (din 3-4 miscari), o coada luuunga, iar pe coada a adaugat multi tepi gigantici. Fiecare spin de 2 ori cat floarea. A lasat creta jos si a spus “uite, cam asta e dragostea”.
Tot ce am gasit pe internet despre profesor este desenul de mai jos, cu care a castigat un premiu de bronz in 2004, la o expozitie din Kyoto:
Leapsa merge la Picatura, si la oricine vrea sa scrie despre asta.
