>
Elisabeta si Maria. Au fost prietenele mele bune in primul an de facultate. Elisabeta avea Mamma Mia – unde l-am dus chiar si pe tata la o pizza, intr-o zi – avea facultatea cu senzatia de cartita de dupa examen cu nopti nedormite (desi facultatea e mai jos, pe Kogalniceanu – dar prefer sa cred ca este tot Elisabeta), avea Tosca cu singurele clipe impartite cu colegii. Lipseam foarte mult de la facultate. Pentru ca nu imi placea. Sa ma trezesc, sa ma duc, sa stau. Nu imi placeau colegii. Acum imi plac unii dintre ei, descoperiti abia dupa ce s-a terminat totul.

Pe Elisabeta mergeam la Corso, la filme. Din Elisabeta intram in Cismigiu. Elisabeta a fost unul din primele drumuri pe care am invatat sa le bat pe jos in Bucuresti. A fost deschisa, m-a luat usor si m-a invatat multe.

Maria… Maria era mult mai melancolica. Maria avea mahalale ascunse pe care preferam sa nu le observ. Pe Maria plangeam mult. Pe Maria ma lasau taxiurile noaptea si tot pe Maria am luat prima amenda RATB, pentru ca intarziam la facultate si s-a intamplat sa ajung in statie in acelasi timp cu tramvaiul 32 si sa-l iau pana la Unirii. Stiam toate gropile si mirosurile de pe Maria. Intr-o noapte am asteptat pana dimineata intr-o scara de pe Maria pe cineva sa se intoarca acasa. Degeaba. O iubeam mult, desi era destul de rea cu mine.

Relatia mea cu cele doua regine a fost ciudata. Istoria spune ca Elisabeta era trista, retrasa, complet opus mamei sale care ar fi fost culmea veseliei. Eu tin minte cu totul altceva…

Acum nu mai inseamna mare lucru pentru mine. Nici Maria, nici Elisabeta. Sunt doar doua strazi. Si m-au lasat in pace, in sfarsit.

>
…cel putin asa ii spunea mama. Era o tanti unguroaica, care statea pe Eremia Grigorescu si care vindea acadele in curtea scolii. Erau acadelele alea in forma de cocosei – galbene sau maro (in functie de cat de arse erau acadelele), puse pe scobitori. Le tineti minte? Sau – mai bine zis, voi aveati o acadelista a voastra?

Am intrat in discutii mai amanuntite cu ea pentru ca pana prin clasa a 3-a (cand chipurile am crescut mare) ma trecea mereu strada. Eu eram un copil foarte cuminte din punctul asta de vedere. Adica – mi se explicase ca e periculos sa traversez singura bulevardul (nu era semafor), asa ca stateam acolo si asteptam sa vina cineva cu care sa pot trece strada, chiar daca strada ar fi fost pustie. Nu era asa o drama, ca stateam de obicei cu Dorina (care locuia pe Dumbravei, la 100 de metri de trecerea de pietoni). Si stateam acolo si tocam marunt cate-n luna si-n stele (ce, exact, chiar nu-mi pot aminti) pana venea cineva sa treaca strada. Moment in care ma duceam si abordam persoana (daca nu imi parea prea dubioasa, caz in care il asteptam pe urmatorul). Mai exact, ii ziceam “nu va suparati, ma treceti si pe mine strada?”. Evident, toti se inchinau. Si imi implineau doleanta cu comentarii gen “ce copil cuminte”.

Asa si cu acadelista. Cand o prindeam intorcandu-se acasa, eram salvata! Aveam cu cine traversa by default. Imi povestea tot felu’ de chestii despre limba maghiara, si cat de frumoasa e (in fine, n-am reusit niciodata sa o gasesc macar… neutra. Mi se pare o limba urata).

Intr-o zi, acadelista si-a facut o anexa la casa. Mama zicea ca din banii nostri pe acadele. Eu ma indoiesc…