>… a fost dimineata in care mi-ai sarutat umarul si ai plecat cu pasi apasati catre iesire. Nu obisnuiesc sa pastrez amintirile vii. De obicei le acopar cu un strat de tarana, si apoi ma uit la ele ca la filme cu Audrey Hepbourn. Dar momentul asta mi-a ramas cumva marcat pe piele. Mi-ai sarutat umarul si ai plecat repede, temandu-te ca nu cumva sa ma uit in urma.

Am ramas acolo cateva secunde – doamne, cum imi amintesc secundele alea, le retraiesc in fiecare seara de atunci… M-am dus la usa, am incuiat… ca de fiecare data cand plecai. Am avut pentru o clipa senzatia ca ai plecat sa iei o sticla de bere,o paine sau o conserva de ceva. Am vrut sa ma asez pe pat, dar picioarele m-au dus automat – total necontrolat – in balcon. Am dat mecanic la o parte o jaluzea, tin minte si ce deget am folosit pentru asta, in timp ce cu cealalta mana imi aranjam o suvita de par, una din restul ravasite de prea multe cuvinte grele aruncate in atmosfera in orele de dinainte. Si am asteptat. Ai aparut, ai mai facut cativa pasi, si te-ai suit in primul taxi pe care l-ai vazut. Te-ai mai uitat o data inspre mine – nu o sa stiu niciodata daca erai constient de faptul ca te privesc – si ai plecat. De tot.

Sper sa fie asta seara in care arunc cu tarana peste amintirea asta. Ma chinuie de prea multa vreme.