>
Marti imi spune colega Gabrijela ca are invitatie de la Adevarul la Joaquin Cortes – de doua persoane, asadar si pentru moi. Cum stiam de premiera spectacolului “Gitano” – care e maine, am crezut ca la asta mergem. Zilele treceau, eu si mai tare ma nelinisteam… Nu pricepeam de ce mergem pe 6 cand media vuia de 7! In sfarsit ma lamuresc, in masina, in drum spre eveniment – cum ca Grupul Adevarul ofera spectacolul “Mi Soledad” (prezentat si la noi prin 2006) colaboratorilor ( “prietenilor”) sai, si ca este un show privat. Termenul “show privat” suna usor denaturat daca ne gandim ca a fost vorba de o sala a palatului arhiplina, dar sa zicem ca ati inteles la ce ma refer.
Ajungem la locul faptei – adicatelea Sala Palatului. Niste neni ne dau frezii la intrare. Dragut. Intram in sala – cata lumea si multimea… abia-abia mai gasim niste locuri undeva sus. Da’ multi prieteni mai au si oamenii astia de la Adevaru’ nene…
Spectacolul a inceput in dulcele stil romanesc pe la 8 jumate in loc de 7 jumate. Eh… bine si asa. Maruta iese si prezinta ceva, Corneteanu se justifica un pic… si incepe spectacolul cu un intro de poezie – Maia Morgerstern si un june al carui nume in scapa, spre marea mea rusine. Plus un cvartet de coarde. Mai… nu prea m-a dat pe spate. Obisnuiam s-o admir de M.M. dar felul ei de a recita din seara asta m-a lasat fix rece…
O noua pauza de cateva minute si incepe show-ul. Despre care, dupa ce am ajuns acasa si m-am informat mai profund, m-am prins ca a fost doar a doua jumatate. Adica nu ni l-au aratat si noua pe Joaquin aproape gol pe scena. Daca nici la cipandei n-ajung, macar pe bajetul asta sa-l fi vazut si eu. Eh, asta e, o sa supravietuiesc. :))
Asa… si incepe cea de-a doua parte a spectacolului. Citind cronici, incep sa-l inteleg mai bine. Acolo – in lipsa de informatii, trebuie sa recunosc ca am fost usor derutata. Sa va explic – in mod normal, exista o parte 1 – cu chinul artistului, singuratatea lui, whatever, in mare parte dans contemporan, urmata de aceasta parte 2 care la randul ei in prima sa parte se chinuie sa treaca din contemporan in flamenco. Si va spuneam ca am fost usor derutata, pentru ca dansul initial a fost putin si… schitat (pentru ca de fapt era partea de tranzitie dintre prima parte care nu ne-a fost prezentata, si a doua – predominant flamenco). Formatia a cantat, tigancile au bocit, luminile au palpait… Joaquin nu prea dansa. 2-3 aparitii schematice (de efect, nu zic nu) a la Michael Jackson, o palarie si un baston, gesturi dramatice, dar dans – ioc. Si exact cand mi ti se incep oamenii sa iasa din sala, incepe micutul sa bocane. Si danseaza, si danseaza. Si danseaza fro ora jumate mai, de nu-mi venea sa cred ca nu are pic de sictir in el – in conditiile in care era constient ca oamenii ceia n-au platit sa-l vada. Ma declar multumita. Am primit doza de emotie pe care o asteptam, chiar cand de fapt nu ma mai asteptam. O masa de energie, de pasiune, de daruire. Rezistenta fizica incredibila. Te scotea de acolo de pe scaun si te ducea intr-o alta lume. Adica ce ar fi trebuit sa fie in the first place.
Gadjo a mai facut o pauza, in care am aflat ca stie si sa vorbeasca – din pacate nu romaneste si nici engleza, dar spiritul telenovelistic din nou ne-a ajutat sa-i intelegem pasurile. Si ne-a povestit el cum era pe vremuri un copil care isi dorea sa zboare. Si copilul acela era tigan, si era el. Si ca toti membri formatiei sale sunt tigani, si ca sunt mandri de asta. Si ca stie ca in Romania sunt multi tigani (asta asa, printre altele). Romanu’ deja satul de etichete, nu stia ce sa zica. Ca deh, dansatoru’ ne-a facut din nou tigani, dar in acelasi timp si el este tigan, adica nu putem sa ne suparam. Asa ca toata lumea a facut o pauza si l-a iertat cand a spus ca dedica spectacolul unei femei foarte importante, si anume – in mod foarte previzibil – mamica domniei sale.
Sa reluam. Omul e fenomenal. A mai dansat o ora de i-au scaparat pantofii, sala a intrat in delir. A fost frumos, in mare. Concluzia adiacenta este ca am avut ocazia sa testez pe viu o teorie invatata la scoala, la Psihologia Consumatorului. Si anume – felul in care creste valoarea intrinseca a oricarui obiect/fenomen/eveniment, in proportie directa cu pretul sau. Examplul dat atunci era cu niste studenti dusi la un film plicticos si lung – unii pe bani si altii gratis. Cei care au intrat gratis au iesit din mijlocul filmului si au spus ca e cea mai mare porcarie, iar cei care au platit au rezistat pana la final si au spus ca filmul este foarte interesant si ca are niste anume sensuri ascunse extraordinare, si chiar ca l-ar mai vedea inca o data. De ce? Pentru ca atunci cand acorzi valoare materiala unui lucru, e foarte greu sa recunosti ca te-ai pacalit/ inselat/ ai luat teapa. Asa si cu Joaquin. Cate comentarii mi-a fost dat sa aud… in ce hal a murmurat sala prima jumatate de spectacol si cate ringtones-uri de prost gust au zdranganit prin gentile mamitelor si mamiticilor, rar mi-a fost dat sa constientizez la un loc. Si de ce? Pentru ca a fost gratis. Daca minunatul auditoriu ar fi platit 350 ron pentru biletul de la spectacolul de maine, sunt convinsa ca ar fi sezut in admiratie blocati in scaun de la inceput pana la sfarsit, isterizandu-se in aplauze furtunoase la final precum si pe parcursul demostratiei.
Exemplul cel mai bun este concertul lui Hulio, de asta vara, sa ne amintim. Cata mizerie… and yet, nici un pensionar n-a parasit scaunelul de plastic carat cu truda cumva pe sub mana badigarzilor si spp-istilor ce o pazeau pe Elena Basescu. De ce? Pentru ca biletul cela i-a costat 500 ron…
Ergo. Gadjo de gadjo. De vazut. Lumini, sunet, muzica, dans. Dar numai daca chiar va doriti sa il vedeti, nu doar pentru ca Adevarul v-a dat o invitatie gratis pentru care n-ati facut nimic… decat misto de voi si de cei din jur.
Dansul de mai jos a fost si in seara asta. Cu o alta costumatie, par mai scurt si parca lumini mai frumoase, dar… pe acolo.
Later edit: da, scuze pentru ignoranta. Am avut banuiala ca e fiul ei, dar nu eram convinsa. Si lenea – deh – de ce sa caut pe google cand pot sa nu? 🙂 da, tudor istodor si mama lui – maia morgernsten. Pe scurt, el mi-a placut mai mult decat ea.
