>Cu dedicatie… de la nasu’ mare. Am tot auzit-o zilele astea undeva in fundul craniului, si acum m-am gandit sa verific si videoclipul.
Enjoy.
Category Archives: rasu’-plansu’
>Experiment
>Frunzele plantei strapungeau lumina. Pareau niste sulite, niste ostasi ai diminetii. Ce era oare in mintea ei? De ce priveste fix planta asta? Sa il sune? Nu se stie care fusese motivul real pentru despartirea lor, dar durerea isi facea loc in sufletul ei din ce in ce mai tare. Isi amintea fiecare fractiune de secunda a serii trecute. Era totul ca un mozaic de cioburi ascutite care ii insangera sufletul frematand de patima.
Incetul cu incetul isi aduna fiinta risipita undeva pe covor de-a lungul ultimelor ore. Se mai intreba o data: sa il sun? Sau mai bine sa uit tot? Da, este mai bine sa uit tot…
Ziua continua. Ei nu ii pasa de durerea oamenilor. Pamantul se invartea din ce in ce mai repede…
Si asta e momentul in care ma opresc si va intreb: cum Dumnezeu ati putea crede ca eu chiar am avut ceva in minte cand am scris cuvintele astea? Ma tot invart pe bloguri pe care oamenii scriu cuvinte mari. Mari si goale ca niste tomberoane proaspat golite din fata blocului (asta ca sa ma folosesc si eu de niste comparatii bombastice).
La un moment-dat, fenomenul ar putea fi amuzant. Pana la urma este un lucru pozitiv ca oamenii incearca sa se exprime, indiferent sub ce forma. Pericolul este altul. Exista oameni care cred ca asta e literatura in forma scurta. Talent nedescoperit si neslefuit. Orice metafora, orice cuvant nou pe care il auzim undeva la coada la peste este o dovada de genialitate.
Sarind dintr-o barca in alta, imi aduc aminte de ziua tragica de joi (sau miercuri, dar cred ca era joi) a saptamanii trecute, cand am fost cu un prieten la o “piesa de teatru”. Era o piesa de teatru, adaptare a unui one man show din statele unite, din cate am aflat in urma cercetarilor-tip-google. Nu cunosc scenariul original. Dar adaptarea a fost o mizerie. Un text incredibil de prost, jenant si pentru cel mai slab stand-up comedy. Traduceri mot-a-mot, cuvinte goale (ce spuneam mai devreme), si peste toate trona interpretarea patetica. Nici nu stiu pe cine sa dau vina: nu stiu daca textul era ATAT de prost incat actorul nu avea cum sa il interpreteze mai bine, nici daca actorul a interpretat atat de prost incat textul mi s-a parut mizerabil. Si ca sa revenim la tema serii: nu piesa a fost problema. Cred ca ar fi ingrijorator daca ar exista numai lucruri bune pe lume. Ar fi o catastrofa! Nu, problema era PUBLICUL. Publicul care s-a prapadit de ras, s-a tinut cu mainile de burta, a aratat cu degetul, a aclamat.
“Piesa” s-a terminat. Era avantpremiera, si imi dadeam seama ca din cei 50 de oameni (maxim) de acolo, jumatate erau prietenii actorilor/regizorului. Ceea ce ma speria cu adevarat, insa, era restul. Trebuie sa fi fost macar un om acolo, in sala, care sa fi fost ca noi – ca mine si ca prietenul meu. Pur si simplu in cautarea unei manifestari cultural-artistice. Ei bine, toata lumea era in extaz.
Concluzia cea mai fireasca ar fi ca EU si insotitorul meu ne inselam – pentru ca majoritatea dicteaza, nu? Imi place totusi sa cred ca nu este asa. Chiar incepusem sa cred ca-s o faptura banala, pentru ca aproape toate piesele de teatru la care am fost in ultima vreme, indiferent ca erau moderne sau clasice, jucate in baruri sau in sali mari si prafuite, mi-au placut. Fiecare in felul ei. Mi-ar fi chiar greu sa fac un clasament. Si incepusem sincer sa cred ca sunt lipsita de simtul valorii si ca aplaud ca un papitoi de paie la tot ce vad pe scena. Uel… think again, my dear…
Cand am iesit de acolo, mi-era greu sa imi dau seama daca a fost o experienta benefica, sau una malefica. Daca m-am “spurcat”, sau daca am realizat ca sunt o fiinta inteligenta intr-o lume in care nu chiar toata lumea este tocmai inteligenta. Stiu ca suna a truism, dar intre o realitate pe care o accepti pentru ca ti s-a spus si stii ca e asa, si intre izolarea intr-o masa de oameni ingrozitor de mediocri… e o mare diferenta.
Acum, ca mi-am revarsat tot naduful, nici nu mai stiu exact ce vroiam sa spun! A, da, mi-am amintit. Oameni buni, e bine sa te exprimi. Dar cand incepi sa te crezi scriitor dupa prima “floare verde de foc ce ma impresori / si ma umpli de comori”, e nasol. Si ce e mai nasol e ca exista oameni care apreciaza sincer fenomenul, transformandu-l invariabil in valoare…
>Robocoapa (sau de ce e o lume nebuna, nebuna de tot)
>
Mai intai se jucara cu pulsu’ lu’ Baselu. Zdravan. Later on, in aceeasi zi, ne-au dat jos din 41 pe toti. Din 5 41-uri insirate. Si mergea ditamai coloana de oameni, ca la demonstratie, pe Virtutii. De ce? Ca luase foc nush ce coliba de vindea materiale de constructii. Si era risc de incendiu.
In aceeasi zi, inainte sa ma dea jos din 41, am avut mirarea de a respira langa o fiinta… interesanta. Vorbim de o doamna la 45…si ceva. Brunetica, parul … de lungime medie (cam de tanti, asa, daca ma intrebati pe mine. Dar stai… ERA o tanti…). Pantofi urati cu toc mic si patratosi. Ciorapi cu romburi nasoale (cred ca erau cu fir auriu). Camasa alba, sacou negru, fusta neagra. Sacoul cam mare, cam labartat… In brate tinea o geanta scofalcita, din alt film. Nu ca restul mi-ar fi placut, dar macar pareau aproximativ noi.
Asta a fost prezentarea generala. Pentru ca piesa de rezistenta… erau ochelarii de soare. Va mai amintiti personajul acela din Star Trek – Geordi sau ceva? Era un individ de culoare, orb, care avea o proteza ce ii permitea sa vada super tare. Structuri, chestii, laser frate. E- exact asa si tantita noastra. Ochelari de soare super slim, aerodinamici, cu rame argintii. M-am uitat insistent – nici pana in acest moment nu sunt absolut sigura ca nu am avut halucinatii. Era ca si cum ar fi avut in dreptul ochilor o banda de plastic cu margini argintii. Mi-as fi dorit sa ii fac o fotografie, dar mi-ar fi fost imposibil sa fiu discreta. Si imi era frica sa nu ma paralizeze cu o unda de laser, ceva.
Imaginea atasata e cea mai apropiata pe care am gasit-o. 🙂 Tanti ii avea ceva mai ingusti, si pe argintiu.
Si atunci cum sa ne mai miram de altele?
>Ce de chestii…
>
Ce sa mai… o vitrina cu relicve in plin centru de metropola europeana… Iata dracii mei, peste ce am dat pre cand ma preumblam pe Calea Victoriei… Imi cer scuze pentru calitatea fotografiilor… un telefon am si eu (n.b. : am nevoie de o camera, da? 🙂 ). Nu stiu ce altceva sa mai adaug, imaginile vorbesc de la sine.
P.S.: Fara nici o legatura, tin sa va anunt ca am un pestisor balonat. Un caras auriu, care are o burtica cu vointa proprie, ce-l determina sa stea foarte aproape de suprafata apei. E amuzant, desi pentru el e mai degraba chinuitor. Ma gandeam sa-i dau Activia… Si va intreb pe voi : smochine, sau musli?
Il si aud: pssst… n u m a i s u n t b a l o n a t…
Il si aud: pssst… n u m a i s u n t b a l o n a t…
>La misto
>
Am auzit-o si pe asta. Imi zice un tip : “ma enerveaza tipele carora le cade parul”. WHAT?? Tuturor tipelor le cade parul! 🙂 “Nu, nu, ma enerveaza sa gasesc peste tot par de femeie” (as in rasa extraterestra). Zic: aaa, iti plac astea tunse periuta. “NUUUU!!! O femeie trebuie sa aibe parul lung si diafan”. Am vrut sa ii explic ca sunt femei care aduna parul, si altele care nu… dar deja era o discutie moarta in fasa 🙂
Dezvoltand subiectul cu niste prieteni, aflu ca unu’ nu s-a culcat cu una pentru ca “avea gleznele groase” :)))) Atentie: nu ca i s-a stricat impresia despre ea atunci cand i-a vazut gleznele. Nu, doar ca n-a mai putut sa faca sex cu ea pe tema asta. JESUS! 🙂
Apoi, stand sa ma gandesc, imi aduc aminte ca am un amic care are o fobie cu degetele de la picioare. In ce sens? In sensul ca dimineata, cand se trezeste, il sperie ideea sa vada iesind din plapuma alte degete de la picioare decat ale lui. A fost hilar cand mi-am cumparat sosete cu degete, si i le-am aratat =))
Acuma… ca sa fim sinceri pana la capat, am si eu fobiile mele legate de fizicul barbatilor. Dar sunt chestii mult mai generale gen par pe spate 🙂 Chiar am avut un aproape-prieten, cu care n-am putut niciodata sa dezvolt o relatie din cauza parului de pe spate. Dar privind in urma, imi dau seama ca nu l-as fi iubit oricum. Cu sau fara par pe spate. Ca treaba asta a fost mai mult o scuza pe care mi-am oferit-o ca sa imi explic mai bine teama de a intra intr-o relatie cu el.
Acuma stau si va intreb pe voi : care sunt cele mai “crazy” fobii “sexuale” de care ati auzit vreodata, sau pe care le-ati simtit? Asa, la misto…
>Cuvinte-cheie
>Ce cauta oamenii cand intra pe blogul meu.
– despre prietenie
– sutiene (?!)
– cum sa scap de fobii (uel… daca as sti…)
– frunza (oare se refera la frunza…aia???)
– asociatia pensionarilor (ups, tataie, imi pare rau… nu cred ca ai nimerit unde trebuia)
– piept de pui cu sos de zmeura (miam)
– cuvinte despre prietenie (incep sa cred ca am un blog…prietenos)
– psihanaliza (in sfarsit s-a prins cineva)
– pinguinu (asta mi se pare normal. Ai cautat, ai gasit :)) )
>How to sell an ad
>
>A fi sau a nu fi actor…
>
…aceasta este gafa!
Ma aflam deunazi in unul din studiourile de productie si post-productie din buricu’ Bucurestiului. Imi trebuia ca sa zic asa neste voci pentru niste vome de adaptari ( nu va suparati, dom’ client, da’ inca vomit verde la contactul vizual).
Si asteptam actoru’. Un actor…intarziat. Stiam cam cum trebe sa arate, stiam ca e un nene pe la 40-si-ceva, usor chefliu, de treaba… Gagica careia ii predasem beta intra cu un pusti de fro’ 19-20, blond, inalt rau, cu figura de sofer-wannabe. Zice – a venit actoru’! Io eram stupefiata tare, dar cei din jurul meu pareau ok. Ma gandesc :doamne, probabil ca e o coincidenta de nume. Pe asta trebe sa-l fi ales, ca ce naiba… O fi ok omu’… Ala – mut. Da’ mut, nene. Ciolfanea la o guma de mestecat, chestie care ii facea zulufii de pe frunte sa se miste intr-un anumit ritm, si tacea. Se citea panica in ochii lui, dar guma de mestecat distragea atentia.
Ingineru’ de sunet zice: hai sa trecem la treaba! Eu – imi dau seama ca sunt proasta, ca nu e o iluzie, si ca am uitat textul la birou. Ma declar tampita cu voce tare, si-mi sun colegu’: “tati, trimite vocea pe mail, ca ma facui de kkt aicisilicea la oamenii astia”. Intre timp, marele blond iese la o tigara. Eu ii zic colegei mele :”ba, asta nu e actoru’ meu”. Zice: “pai intreaba-l cum il cheama”. Pana la urma, apelez la ingineru’ de sunet. Ala pune intrebarea, si STUPOARE (sau nu). Era altu’.
Vine project-manageru’, toata rosie, doamne, nu mi s-a intamplat in viata mea asa ceva! Doamne, doamne, of, doamne, ce ma fac. Il chemam pe individ, pentru further investigations. :
“Cine esti, puisor?”
“Ionut Xulescu”.
“Ai mai facut reclame?”
“Da, figuratie.”
[ Atunci m-a lovit. Mi-am dat seama de ce tacea. Omu’ isi facea jobu!!!! Era pe felie. ]
“Si ce cauti tu aici?”
“Pai m-ati sunat”
“Pai noi il cautam pe domu’ T.A.”
“Aaaa, pai probabil am numarul lui vechi, ca l-au mai cautat unii”.
Pleaca blondu’, ramanem in curu’ gol. Fara voce, la propriu si la figurat. Mergand pe firul povestii, nr de telefon venea de la noi, de la productie. Deci, Ilinco, manca-te-ar mama pe tine, verifica baza aia de date ca e de pe vremea lu’ Barbu’ Chioru’.
Gasim voce, un baiat de treaba (mersi, pe bune). Si asa a iesit voma bine. Daca pot sa zic.
Da’ n-o uit p-asta cu figurantu’-cel-cu-voce cat oi trai.
Hai, sa fim sanatosi! Si la cat mai putine adaptari! 🙂
>Din ciclul: "orice in 10 pasi", va prezentam astazi: Cum sa iti faci probleme fara sa le ai.
>
Se ia asadar o existenta linistita, si se complica cu gratie. Reteta succesului este urmarea intocmai a celor 10 pasi descrisi mai jos:
1) Asigurati-va ca nu aveti nici o problema reala
2) Faceti o lista cu probleme potentiale. Grave.
3) Din lista problemelor potentiale, alcatuiti un top 10. Masurati cu mare grija, comparati, si aveti grija ce candidate alegeti pentru podium.
4) Priviti acum lista. Concentrati-va mai ales pe prima, pe lidera clasamentului. Incepeti sa va ganditi cum ar fi daca ea chiar ar prinde viata. Cam cum ar arata viata dumneavoastra odata ce ar imbratisa problema castigatoare.
5) Incepeti sa va manifestati ca si cum ati avea deja problema respectiva. Mimati unele simptome, pana incepeti sa credeti ca ele sunt reale. Daca incep sa va dea lacrimile este extraordinar! Inseamna ca ati urmat cu strictete primii 4 pasi, si existenta dumneavoastra este pe cale de a se complica cu succes.
6) Incepeti sa va plangeti tuturor prietenilor de ceea ce “banuiti”dumneavoastra ca ar fi inceputul unei probleme. Asigurati-va ca va cred, si eliminati orice tentativa de calmare. Ei TREBUIE sa creada ca aveti o problema, si mai ales, este vital sa va planga de mila.
7) Acum, problema dumneavoastra este aproape reala. Provocati-va insomnii pentru veridicitate (cafeaua ar putea ajuta). Poate un film trist cu tema apropiata cu cea a problemei dumneavoastra, v-ar putea da un elan in plus in implementarea planului cu care ati pornit la drum.
8) In acest pas, sunteti deja nefericit. Este cazul sa nu mai raspundeti deloc la telefon, si sa plangeti. Mult. Problema a prins viata, si trebuie alimentata.
9) Problema este la apogeu. Este timpul sa cheltuiti multi bani. Pe psiholog, pe dulciuri rafinate, pe excursii…
10) Dezvoltati un cult pentru problema dumneavoastra. Un altar ar fi indicat.
11) – acesta este pasul de rezerva. Retineti, in cazul in care ceva nu functioneaza conform planului, nu abandonati lupta. V-ati propus ceva, si trebuie sa si obtineti ce aveti in obiectiv. Reveniti calm la pasul 3, si alegeti problema care ocupa locul 2. Daca intre timp, din varii motive, problema de pe locul 2 este indisponibila, treceti la locul 3 si tot asa.
MULT SUCCES!
>Se intampla la un supermarket din cartierul Lacul Tei :)
>
