>Ma plimb pe strazi aiurea, cum fac de altfel mai mereu. Asta e activitatea mea preferata. Bantui de colo printre colo, trec nepasator printre masini, imi place riscul…Si din cand in cand, de plictiseala, mai arunc cate o privire in jur. Nu ca mi-ar placea sa analizez, dar lipsa de ocupatie ma mai determina sa o fac din cand in cand.
Spuneam deci ca ma mai uit din cand in cand in jur. Vad oameni in masini, vad oameni pe strazi. Nu stiu unde se grabesc, si m-am obisnuit cu ei asa, in continua miscare. Cu putina imaginatie ar putea trece practic peste mine si n-ar observa ca sunt acolo. Poate daca m-ar calca direct pe gura si i-as musca accidental de talpa, poate doar atunci s-ar scutura putin, si eventual mi-ar da un sut, sa ma misc mai incolo, sa ma dau din calea lor.
Uneori, cate unul dintre ei ma observa. Si se uita la mine asa, cu mila, ceva in gen :”uuu, saracu’… n-are unde sa stea…”. Extraordinar! N-am unde sa stau… De parca am nevoie de vreun loc unde “sa stau”. De ce sa “stau”? Ca sa devin ca voi, sclav al unei cutii, legat cu lantul de chirii, ipoteci si alte obligatii… sau poate ar trebui sa seduc o fata draguta care sa ma ia la ea acasa, sa-mi dea mancare calda si s-o lingusesc dand vesel din coada numa’ pentru ca-mi da cativa metri patrati in care sa stau… si pentru ca uneori, cand are timp, se plimba cu mine…
Fir-ar al dracului! !!Iar am dat intr-o balta… eh… cu toate cele 4 labe am aterizat in ea. A dracu’ blana alba, daca ma facea mama ca pe ceilalti 5, sa fi fost si eu macar tarcat…Ne scuturam… si trecem mai departe.
Category Archives: rasu’-plansu’
>Sa vorbim despre complexe
>Episodul 1 – Fratia inelului de logodna
De ce ne-o deranja Doamne asa de tare ca obiectul adoratiei noastre se inamoreaza de prietena /prietenul nostru cel mai bun? Adica nu-i tot aia ca-i ea/el sau alta/altul? Ar trebui sa fim fericiti, nu? Ca “afacerea” ramane “in familie”. In plus, este vorba de 2 dintre oamenii la care tinem cel mai mult! Nu ma gandeam la cazurile clasice de “inselat“. Nu. Ma gandeam la cazurile clasice de “sentimente neimpartasite cu noi, dar impartasite generos cu prietenele/prietenii nostri”.
Care e mecanismul ala care ne roade sufletelul atat de tare, care ne umple de ciuda, invidie, gelozie, de tot ce e mai rau pe pamantul asta, care ne umple de dinamita si apasa si detonatorul? De ce ne mai facem prieteni daca ii umplem de obligatii de genul: ok, indragosteste-te de cine vrei tu, numai de Fanel nu. Si nici de Marcel. A, si toate ca toate, da’ de Giani nu te apropii. Da’ in principiu e ok sa te indragostesti, o sa ma bucur pentru tine. Cum? De cine? Haide, mai, doar ti-am zis ca sunt moarta dupa Cristinel! Asa imi multumesti tu mie?
Da, fata, am terminat-o cu Ginutza. O proasta! Tocma’ de Jenica s-a gasit sa se lege tuta!
Episodul 2 – Amenintarea fantomei
Nu cred ca am cosmar mai urat decat ala in care barbatul – sa-l numim prezumtiv PISI vine abatut la intalnirea de la mec. Oooo, da, sfata filofteie, a venit vremea “sa discutam”. Si incepe dezbaterea.
Mai tii tu minte pe Angela?
NU!
Nu? hai, mai, ca ti-am povestit, fosta mea iubita, de care m-am despartit acum 2 luni.
Parca te-ai despartit acum un an!
Haide Pisi, timpul trece atat de greu cand suntem impreuna. A, am zis greu? Ce obosit sunt… Desigur, am vrut sa spun REPEDE!
Asa, si ce e cu Angela asta a ta? A plecat in Spania la zmeura, care e treaba?
Nu. Plange.
De ce? Si de fapt de unde stii??
….Pisi… Ma iubeste…
Si eu te iubesc.
Da, dar ea e sensibila. Si tu nu poti intelege.
NU! CHIAR NU POT INTELEGE!
Da, vezi? asta e problema! Ne certam prea mult! Acum de ce era nevoie sa ridici tonul? Se uita tot mecul la noi!
Acuma e vina mea ca e Angela sensibila, sau cum?
Nu o baga pe Angela in discutia asta. Angela nu are nici o legatura cu certurile noastre, si mai ales cu faptul ca esti isterica.
– Alo, Pompierii? Sunt un functionar de la mecu ‘ de la unirii. Am un barbat castrat in baie si nu stiu ce sa fac cu el.. Sa il trimit acasa?
>E… pe naiba
>Spaţiul public, ca spaţiu al schimbării, îşi asumă o problemă de ritmuri, de acceptare şi de generare a noului. Asumarea înnoirii şi consecvenţa luptei pentru mai mult şi mai bine presupun o filosofie activă a timpului, o mentalitate managerială ofensivă. Timpul nu mai are răbdare doar cu cei care refuză noul sau, mult mai grav, concep înnoirea cu simplă înlocuire. Timpul public semnifică o stare de spirit a individului şi o caracteristică a atmosferei sociale, o modalitate de explicitare a „activismului social”, a nevoii lucrului bine făcut şi a acţiunii duse până la capăt.Totodată, într-un sens mai de adâncime, spaţiul public şi timpul public încadrează procesual ceea ce am putea numi inteligenţa publică.
>Aseara, inainte sa adorm…
>
…aveam in minte o singura imagine. Cum ar fi sa ma ghemuiesc undeva pe mijlocul unui sens de autostrada , sa astept primul tir, si sa ma bucur de cele cateva secunde dinainte de moarte in care o sa fiu eliberata de toti demonii? Pentru ca mi-i imaginam practic spulberati de tir, in toate directiile, lasandu-ma in pace.
NUU, n-am ganduri sinucigase. Doar ca vizualizam toata faza, nu ma puteam abtine.
Noapte buna.
>Azi, in drum spre serviciu
>… era sa fiu ucisa cu brutalitate de o octogenara cu palariuta aflata la bordul unei dacii din 70′ si ceva. Si bizareria consta in faptul ca mi-am temut doar sa nu faca vreun infarct cand vede ca nu ajunge la frana….
>cum ar fi sa ti se poata indeplini dorintele?
>
Brusc, sa inchizi ochii, sa iti doresti ceva, si cand deschizi ochii sa ai in fata tot ce iti doresti? Oare ar fi rau? Ar fi vreo limita la dorinte? adica sa vezi un mos pe o banca contempland o duduie dezbracata fix in momentul in care iti iei copilul de la gradinita…n-ar fi tocmai dragut… sau ce s-ar intampla in cazul dorintelor contradictorii?”Vreau masina” -apare o masina. Trece unu’ “Sa ii dispara astuia masina!”…
Oare ar fi bine sa existe un fel de test psihologic? Sa fie doar anumite persoane care sa isi poata indeplini dorinte? Probabil ca treaba asta ar genera si legi… si un sistem de supraveghere… si deja dorintele astea ar fi niste lucruri destul de riscante…
Da’ parca tot mi-as indeplini o dorinta-2 acolo, asa, sa fie…
>Ai incercat vreodata sa mergi pe o sarma in miscare?
>E mai mult decat imposibil… Esti un obez care vrea sa ajungi in partea cealalata, iti doresti neaparat asta, ca si cum viata ti-ar depinde de destinatia respectiva. Si de parca n-ar fi suficient ca gabaritul tau nu prea e de acord cu mersul pe sarma, ei bine da, sarma este in miscare. Are miscari imprevizibile, se batzaie de la stanga la dreapta, si de sus in jos. Cateodata o apuca tremuratul, alteori se onduleaza ca un sarpe… iar tie iti e extrem de greu sa iti tii echilibrul. Problema insa nu este atat echilibrul, cat faptul ca iti doresti sa ajungi in partea cealalata. Si stii ca o data ce ai pus piciorul pe sarma nu te mai poti intoarce inapoi.
Mai trece cate unu’, sa mai hlizeste, iti mai spune : “da’ da-te domnule, jos, nu vezi ca esti gras? O sa cazi!’. Mai apare cate o femeie care lesina simpatic cand te vede clatinandu-ti membrele mari pe sarma in miscare… Se mai gaseste cate un copil de treaba care incearca sa-ti arunce o umbrela cu care poate te vei echilibra mai repede, dar mai trece si cate un copil crud care da cu prastia, fracandu-si manutele de fericire cand iti vede expresia disperata pe figura…
Ce Dumnezeu o fi fost in capul tau cand te-ai apropiat de sarma asta?
>Marea alienare urbana
>Un oras este un loc in care oamenii sunt ingramaditi la un loc, impinsi unul in altul, un loc care teoretic ar trebui sa fie raiul socializarii. E ca si cum ai ridica marginile fetei de masa dupa ce ai mancat friptura de pui cu cartofi prajiti si mujdei de usturoi. si toate firimiturile de paine si cojile de usturoi s-ar strange undeva in mijloc, buluc, fara nici un drept la replica, s-ar baga unele in altele si si-ar impartasi toate secretele la ureche, repejor, sa mai apuce un pic de veselie pana la apocaliptica alunecare spre ghena.
Numa’ ca realitatea e un pic altfel. Omuletii nostri din marile aglomeratii urbane se comporta ca pilitura de magnet. Adica isteric. Fug unii de altii lipindu-se inevitabil intre ei. Atmosfera urbana naste multa paranoia, multa mania persecutiei, si incredibil de multa alienare.
Va dau doar un exemplu. Ati observat vreodata cum oamenii evita in autobuze sa stea pe scaunele “lipite”? Cum toti prefera scaunele individuale? Daca se elibereaza vreun scaun liber, se naste brusc o tensiune intre toti cei aflati pe scaune “lipite” care vaneaza scaunul proaspat eliberat, calculandu-si sansele de a ajunge acolo. In toate mijloacele de transport in comun exista o atitudine de genul “stati acolo, raiosilor, nu va atingeti de mine, nu va mai holbati la cearcanele mele. Hai sa stabilim: aia e zona ta, si asta e zona mea. NU!! STAI ACOLO! NU IMI RESPIRA AERUL!!!! NUUUU!!!!! MA TOPEEEEEESC!!!!”. Scaunele “lipite” sunt doar putin mai bine decat in picioare. Mai ca iti vine sa le cedezi babelor, ca lor oricum pare ca nu le pasa. Eroareee!! N-am vazut creaturi urbane mai obsedate de locurile individuale decat babele. Babele de pe locurile “lipte” fug spre locurile individuale eliberate spontan mai rapid decat serpii cu clopotei in plin atac. E ceva de genul: statie. Inchizi ochii. Ii deschizi si in jurul tau a fost o mare rocada.Parca s-a dat un semnal de “cautati locuri mai bune… 1… 2… 3… si!!”, si toate babele fug ca apucate catre scaune mai insorite…
Asa ca ne infigem mai adanc castile in urechi, ochelarii de soare tre sa fie cat mai fumurii, ca nu cumva sa detecteze CEILALTI in ce parte ne uitam. Sacosica stransa la piept, si numaram secundele…
>Dat in urmarire generala
>Portret robot: 55-60 de ani, par putin si alb, tricou turcoaz decolorat, sacosa de fash verde patata, pantaloni gri, sosete bleu (de consistenta indeterminabila), sandale maro. Gras, aprox 1,70 inaltime.
Avertisment: daca il zariti in metrou sau in autobuz/troleu/ tramvai, nu asteptati – repet, NU ASTEPTATI- sa ridice vreo mana.Pentru orice eventualitate, tineti cu dumneavoastra in permanenta o masca de gaze.
>Let me entertain you
>
Hi, my name is Pierrot and I’ll be your clown for tonight. This is what I do best. I was born to keep you smiling.