>…am primit un bizar mesaj de amenintare. Nu era semnat, dar banuiesc de la cine era.
Doamna, iacata poza solicitata.
>Exista voci…
>…care sustin ca seman cu domnisoara din videoclip. O fi de bine, o fi de rau… eu o iau ca pe un compliment.
Pana una alta, melodia e ok. Enjoy.
Later edit: incep sa banuiesc ca e o conspiratie. Ascultand cu atentie, fata zice “but I’m happy to be by myself/ I don’t need no one else”. Adica?! 🙂
>SILENCE! I KILL YOU!!!
>…probabil multi dintre voi il stiu. E MORTAL! 🙂
>Ce iese din soba, bunicule?
>Nimic, ba copile. Esti doar intr-un film stupid cu adolescenti americani rataciti intr-un castel din Austria.
>Find the next level. Now!
>
Viata mea e ca un computer game. Episoade, situatii, monstrisori… Din cand in cand mai avansez cate un nivel… In timpul zilei e de obicei usor. E ca si cum m-as afla in locuri in care am mai fost, si mai am cate un trick, mai stiu peste ce sa sar, in fine… lejerean.
Seara in schimb, ai de-a face cu cate un monstru – incercare – treaba de genul asta. Cateodata e de bine. Cateodata tai capete fara nici o remuscare, dau cu sange pe pereti si ma culc zambind.
E, de data asta e grava. E ca si cum am de sarit o prapastie fara nici o sansa de reusita. Cred ca e undeva in spate o trambulina pe care o tot ratez, si ma arunc in gol. Si acuma m-am dus ca bolovanu’, nene… M-am aruncat in neant pedaland si urland… Inca n-am atins pamantul dar stiu ca se apropie si stiu ca o sa ma zdrobesc.
Diseara o sa o iau de la capat si trebuie neaparat sa gasesc iesirea catre urmatorul nivel… Saptamana asta… Luna asta…. Anul asta….
>Uneori, duminicile sunt atat de obositoare…
>
… ca imi vine sa ma iau la bataie cu Darth Vader. Si uneori chiar o fac…
Sa fie din cauza ca ajung la locul faptei, iar unul din primii oameni cu care dau ochii seamana izbitor de tare cu fostul meu prieten?
Neah… a fost doar inca o zi lunga de filmare…
>Azi atat am sa va spun…
>Ierarhia într-o firmă mare :
– şefi
– şefuţi
– futuţi
– răsfutuţi
– pulimea
>Muzica de toamna
>Am uitat sa va prezint noii mei prieteni de joaca
>
Ei sunt pinguinii mei. Din sahara. Si de aici, pe comanda.
>Nu stiu exact ce sa spun…
>
Cred ca “432” e unul dintre cele mai bune motive pentru care nu vreau sa mai aud “ce bine era inainte de revolutie”. Felul in care peretii aveau urechi si orice tampita de vanzatoare te putea legitima la orice ora… teama ca ai spus ceva aiurea, ca cineva asculta, ca cineva vede tot ce faci…
Eu n-am trait prea mult in perioada aia. Prin prisma unui copil de 7 ani lucrurile acelea erau firesti… Nu intelegeam de ce maica-mea se speria cand femeia de serviciu de la farmacia la care ea lucra venea cu cantecele noi “interzise”, de ce uneori repetam lucruri auzite pe afara, la joaca – si ai mei se blocau instant si imi spuneau sa nu cumva sa repet si altcuiva “ca nu se stie cine aude”, si nu intelegeam ce naiba e asa de amuzant la “in gradina lui Ion a turnat Nicu beton”. Iar filmul asta vine sa completeze tot ce nu intelegeam. Tot ce se intampla ferit de intelegerea copiilor in perioada aia. Sunt lucruri de care am aflat apoi pe masura ce am crescut, diferenta este ca in seara asta am si trait putin din ele.
Au fost momente in care parca vroiam sa se termine mai repede filmul nu pentru ca mi s-ar fi parut plictisitor, ci pentru ca nu ai cum sa privesti acest film de pe margine. Nu ai cum sa rontai chilli nachos si sa admiri unghiul de filmare. Cand domnu’ Bebe urla, urla la tine, iar cand receptionista vorbeste, pe tine te trateaza ca pe un gunoi.
In timpul filmului te revolti, te doare fizic, iti vajaie capul, ti-e frica. E imposibil sa ramai in sala de cinematograf. De cateva zile sunt total absenta, uit de la mana pan’ la gura totul, ma simt de parca mi-am uitat mintea acasa. Si totusi, din momentul in care s-au stins luminile in sala m-am simtit de parca o mana puternica a iesit prin panza ecranului, m-a apucat de guler, m-a tras cu fata in mijlocul actiunii si m-a tinut acolo nemiscata pana s-au aprins luminile.
Si jur ca lucrul asta nu mi s-a mai intamplat pana acum. Cel putin nu la intensitatea asta…