>… si pentru ca Audrey e un lovemark pentru lumea mea…
>Si melodia zilei…
>…pentru ca am luat si eu boala de a posta muzica pe blog, de nebuna, de parca n-a mai auzit nimeni de ea 🙂
>EVRIKA!
>Cat de tare poate sa fie faza asta!
>Cine da primul cu piatra?
>E vorba de nimeni altul decat domnu’ de la cofetarie, nenea cu pralinele, tizul doamnei cu Strada Sperantei.
Primul impuls a fost sa postez un comment in care sa ma apar, dar omul pare decis, asa ca nu cred ca are sens sa-mi mai dau singura un pumn-doi.
Si pentru ca am constatat pe pielea mea ca vizavi de fiecare poveste exista cel putin doua puncte de vedere, vi-l dau si pe asta. E… un punct de vedere.
>Sunt o varza…
>…cu cap, maini si picioare. Am ascultat toata ziua melodia…, si cand i-am dat search pe youtube, n-am gasit decat asta…. Se pare ca unii oameni nu au nimic mai bun de facut decat sa asambleze bucatele din serialele lor preferate si sa se uite la ele toata ziua. Dar cum alt clip n-am gasit… o sa-l pun asa, in varianta soap-opera.
Ma transform intr-un monstru roz…Barbie land, here I come….
>Things from the past
>
Stii cum e? Treci printr-o experienta intensa. Atat de intensa incat iti da peste cap intreaga existenta. Pentru cel putin o saptamana, te intoarce de tot pe dos. Si in momentul in care nu este atenta (experienta, fireste, doar despre ea discutam) ii faci branci intr-o groapa si arunci cat de mult pamant poti pe deasupra. Iei pamant cu mainile, cu picioarele, cu gura, cu orice ai la indemana, numai sa acoperi groapa aia cat mai repede. Si la final sari energic pe locul unde a fost groapa, ca sa batatoresti pamantul, sa nu mai ramana nici o urma.
Dupa aia iti stergi picaturile de transpiratie de pe frunte, iei o gura de apa, si te apuci de treaba. Lipesti tot ce ai spart, arunci ce mai e de aruncat, cumperi lucruri noi, iti faci dracului rost de o viata noua.
Mama, si cand vine cate un cutremur si se mai face cate o fisura… Sau cand mai vezi un caine care face… na… face si el caca…. si sapa tocmai acolo in locul cu pricina ca sa acopere necazul… In momentele astea simti piscaturi in ceafa, fiori reci, dureri de stomac…
Stii ca la un moment-dat, orice ai face, pacostea tot o sa iasa la suprafata. Tot ce poti spera este sa vezi tarandu-se afara din groapa doar un schelet pricajit, care sa nu te poata afecta prea mult.
>These are a few of my favourite things..
>
Nu stiu de ce, dar mi s-a facut dor de melodia asta din “Sunetul muzicii”. Stiu, nu prea ma prinde, nu prea sunt eu… Da’ mie mi-a placut filmul ala, da??
Dupa ce am rascolit prin youtube, am ales varianta asta. E cea mai apropiata de senzatia de “favourite things” pe care o am acum.
>Experiment
>Frunzele plantei strapungeau lumina. Pareau niste sulite, niste ostasi ai diminetii. Ce era oare in mintea ei? De ce priveste fix planta asta? Sa il sune? Nu se stie care fusese motivul real pentru despartirea lor, dar durerea isi facea loc in sufletul ei din ce in ce mai tare. Isi amintea fiecare fractiune de secunda a serii trecute. Era totul ca un mozaic de cioburi ascutite care ii insangera sufletul frematand de patima.
Incetul cu incetul isi aduna fiinta risipita undeva pe covor de-a lungul ultimelor ore. Se mai intreba o data: sa il sun? Sau mai bine sa uit tot? Da, este mai bine sa uit tot…
Ziua continua. Ei nu ii pasa de durerea oamenilor. Pamantul se invartea din ce in ce mai repede…
Si asta e momentul in care ma opresc si va intreb: cum Dumnezeu ati putea crede ca eu chiar am avut ceva in minte cand am scris cuvintele astea? Ma tot invart pe bloguri pe care oamenii scriu cuvinte mari. Mari si goale ca niste tomberoane proaspat golite din fata blocului (asta ca sa ma folosesc si eu de niste comparatii bombastice).
La un moment-dat, fenomenul ar putea fi amuzant. Pana la urma este un lucru pozitiv ca oamenii incearca sa se exprime, indiferent sub ce forma. Pericolul este altul. Exista oameni care cred ca asta e literatura in forma scurta. Talent nedescoperit si neslefuit. Orice metafora, orice cuvant nou pe care il auzim undeva la coada la peste este o dovada de genialitate.
Sarind dintr-o barca in alta, imi aduc aminte de ziua tragica de joi (sau miercuri, dar cred ca era joi) a saptamanii trecute, cand am fost cu un prieten la o “piesa de teatru”. Era o piesa de teatru, adaptare a unui one man show din statele unite, din cate am aflat in urma cercetarilor-tip-google. Nu cunosc scenariul original. Dar adaptarea a fost o mizerie. Un text incredibil de prost, jenant si pentru cel mai slab stand-up comedy. Traduceri mot-a-mot, cuvinte goale (ce spuneam mai devreme), si peste toate trona interpretarea patetica. Nici nu stiu pe cine sa dau vina: nu stiu daca textul era ATAT de prost incat actorul nu avea cum sa il interpreteze mai bine, nici daca actorul a interpretat atat de prost incat textul mi s-a parut mizerabil. Si ca sa revenim la tema serii: nu piesa a fost problema. Cred ca ar fi ingrijorator daca ar exista numai lucruri bune pe lume. Ar fi o catastrofa! Nu, problema era PUBLICUL. Publicul care s-a prapadit de ras, s-a tinut cu mainile de burta, a aratat cu degetul, a aclamat.
“Piesa” s-a terminat. Era avantpremiera, si imi dadeam seama ca din cei 50 de oameni (maxim) de acolo, jumatate erau prietenii actorilor/regizorului. Ceea ce ma speria cu adevarat, insa, era restul. Trebuie sa fi fost macar un om acolo, in sala, care sa fi fost ca noi – ca mine si ca prietenul meu. Pur si simplu in cautarea unei manifestari cultural-artistice. Ei bine, toata lumea era in extaz.
Concluzia cea mai fireasca ar fi ca EU si insotitorul meu ne inselam – pentru ca majoritatea dicteaza, nu? Imi place totusi sa cred ca nu este asa. Chiar incepusem sa cred ca-s o faptura banala, pentru ca aproape toate piesele de teatru la care am fost in ultima vreme, indiferent ca erau moderne sau clasice, jucate in baruri sau in sali mari si prafuite, mi-au placut. Fiecare in felul ei. Mi-ar fi chiar greu sa fac un clasament. Si incepusem sincer sa cred ca sunt lipsita de simtul valorii si ca aplaud ca un papitoi de paie la tot ce vad pe scena. Uel… think again, my dear…
Cand am iesit de acolo, mi-era greu sa imi dau seama daca a fost o experienta benefica, sau una malefica. Daca m-am “spurcat”, sau daca am realizat ca sunt o fiinta inteligenta intr-o lume in care nu chiar toata lumea este tocmai inteligenta. Stiu ca suna a truism, dar intre o realitate pe care o accepti pentru ca ti s-a spus si stii ca e asa, si intre izolarea intr-o masa de oameni ingrozitor de mediocri… e o mare diferenta.
Acum, ca mi-am revarsat tot naduful, nici nu mai stiu exact ce vroiam sa spun! A, da, mi-am amintit. Oameni buni, e bine sa te exprimi. Dar cand incepi sa te crezi scriitor dupa prima “floare verde de foc ce ma impresori / si ma umpli de comori”, e nasol. Si ce e mai nasol e ca exista oameni care apreciaza sincer fenomenul, transformandu-l invariabil in valoare…
>Robocoapa (sau de ce e o lume nebuna, nebuna de tot)
>
Mai intai se jucara cu pulsu’ lu’ Baselu. Zdravan. Later on, in aceeasi zi, ne-au dat jos din 41 pe toti. Din 5 41-uri insirate. Si mergea ditamai coloana de oameni, ca la demonstratie, pe Virtutii. De ce? Ca luase foc nush ce coliba de vindea materiale de constructii. Si era risc de incendiu.
In aceeasi zi, inainte sa ma dea jos din 41, am avut mirarea de a respira langa o fiinta… interesanta. Vorbim de o doamna la 45…si ceva. Brunetica, parul … de lungime medie (cam de tanti, asa, daca ma intrebati pe mine. Dar stai… ERA o tanti…). Pantofi urati cu toc mic si patratosi. Ciorapi cu romburi nasoale (cred ca erau cu fir auriu). Camasa alba, sacou negru, fusta neagra. Sacoul cam mare, cam labartat… In brate tinea o geanta scofalcita, din alt film. Nu ca restul mi-ar fi placut, dar macar pareau aproximativ noi.
Asta a fost prezentarea generala. Pentru ca piesa de rezistenta… erau ochelarii de soare. Va mai amintiti personajul acela din Star Trek – Geordi sau ceva? Era un individ de culoare, orb, care avea o proteza ce ii permitea sa vada super tare. Structuri, chestii, laser frate. E- exact asa si tantita noastra. Ochelari de soare super slim, aerodinamici, cu rame argintii. M-am uitat insistent – nici pana in acest moment nu sunt absolut sigura ca nu am avut halucinatii. Era ca si cum ar fi avut in dreptul ochilor o banda de plastic cu margini argintii. Mi-as fi dorit sa ii fac o fotografie, dar mi-ar fi fost imposibil sa fiu discreta. Si imi era frica sa nu ma paralizeze cu o unda de laser, ceva.
Imaginea atasata e cea mai apropiata pe care am gasit-o. 🙂 Tanti ii avea ceva mai ingusti, si pe argintiu.
Si atunci cum sa ne mai miram de altele?
>Hai la case, neamule, cu GigaCredit de la Bancpost!
>
Linkul de la final nu e inca valabil… Dar sper sa fie, incepand de diseara…