funny shit, la strada, rasu'-plansu'

>Buna dimineata, Romania, iti zambesc amabil…!

>
O dimineata normala…trec cu bine de mosu’ care sta mereu la scara – “responsabilul de scara” – , care de cand ii aduc tuica in mod constant, ma iubeste “ca pe nepoata lui”, desi cred ca habar n-are cum ma cheama, ii zambesc amabil, si ajung in cea mai mare viteza la casa de bilete RATB. Ma gandesc, exact ca intr-un banc care imi place mult:”mama, azi iau 10 bilete! 10 bilete iau, sa mor io de nu iau 10 bilete”. Imi potrivesc banii, si cand ajung fata in fata cu tanti care vinde, ma razgandesc subit! Zodie, blestemata, gandesc, si comand clar si raspicat: “un abonament pe toate liniile pe o zi, va rog”. Imi facusem eu un calcul, cu drumurile pe care le am de facut, si eram cam pe acolo. Tipa, vanzatoarea, tinerica si blonda, se hlizeste :”Hi, hi, era sa scriu cu dermatografu’!”. Zambesc amabil, si vad cum pleaca tramvaiul din statie in timp ce tipa cauta prin telefon data de azi.
In cele din urma ajung in statie, si dupa cele 10 minute regulamentare apare tramvaiul. Cam plin, ma gandesc, dar… na… mofturi de tineret din ziua de azi…In tramvai un individ tinerel si slabut citeste o carte – “Yoga pentru o slujba in care nu ne implicam” – sau ceva de genul asta. Apuc sa citesc o fraza – “nu trebuie sa va implicati. Esecul sau victoria sunt deciziile lui Dumnezeu, care nu va privesc, iar tu trebuie sa le accepti ca un brav soldat”. No comment. Zambesc amabil si se face liniste in capul meu. Ajung la statia Piata Crangasi. Pe banca din refugiu, 3 cersetori – aurolaci- homeless- stiti la ce ma refer, cu varsta undeva intre 45-55, mananca dintr-o paine si au in fata vreo 2 sticle de ulei. Presupun ca nu e ulei in ele, dar e doar o speculatie. De la distanta par sticle de ulei. Personajul din stanga ii trage fesul de pe ochi celui din dreapta lui, in timp ce respectivul incearca sa muste din paine. Am zis “incearca” pentru ca nu o nimereste din cauza ca are fesul pe ochi. Exact in acel moment, prin fata lor trece o himera: o domnisoara nu foarte frumoasa, dar ingrijita, bruneta, supla, cu parul pana la umeri, de inaltime medie, probabil parfumata. Nu stiu de ce, dar parea genul de femeie care miroase bine. Cel din mijloc ii inghionteste simultan pe ceilalti doi. Toti trei raman blocati, cu gurile cascate. Ai zice ca sunt impietriti, daca nu li s-ar misca pupilele dupa tinta feminina. Stau si ma gandesc, si ajung la concluzia ca asa as ramane si eu daca ar aparea brusc pe cer aurora boreala. Zambesc amabil si ma bucur oarecum ca unii oameni se bucura asa de usor.

Ajung in statia unde trebuie sa schimb mijlocul de transport in comun. Trec pe langa o tanti care vinde margaritar. Ma opresc brusc (aceeasi fire impulsiva, deh, ce sa fac…) si ma hotarasc sa cumpar 2 buchetele. Tanti mi le da sa le miros. Zambesc amabil. Tanti se lumineaza la fata si zice “I-am mai dat unei doamne mai devreme sa le miroasa si a tipat la mine :CE FACI CUCOANA, MI LE BAGI IN NAS??. Si i-am zis : DOAMNA, DA’ LA UNII LE PLACE SA LE MIROASA... ” Iau buchetelele si ma duc in statie, mandra de mine. Vad un slogan pe refugiu :”Traieste fiecare clipa” – si ma gandesc :”uite ca eu chiar asta fac, si asta pentru ca asa sunt eu, nu pentru ca imi spuneti voi, corporatisti nenorociti”. Ma sperii de gandurile mele, si incep sa ma uit dupa autobuz. 300, 300, 300, nici un 282. Damn! Ma sprijin de refugiu, si imi iau ghiozdanul in brate, pentru ca nu pot sa stau cu el in spate, nesupravegheat, intr-o statie de autobuz. Un individ vine si imi zice:”nu va suparati vi se vad banii in buzunarul de la spate, si.. nu se stie..”. Hmmmm….. CE BANI?? pun mana – era doar abonamentul RATB. Zambesc amabil si amar, indes abonamentul mai bine si astept in continuare. 300, 300, 205, in sfarsit apare un microbuz. La care mai platesc 10.000. Ma sui, si pe drum imi dau seama ca n-am facut nici o afacere cu abonamentul pe o zi.

In microbuz , langa mine, un tip ma fixeaza. Nu stiu daca se uita la mine, la flori, la ghiodan, sau pur si simplu in gol. Ii vad doar blugii – par ok, si pantofii – ingrijiti, dar nu pe gustul meu. Cobor, si observ ca tipul coboara la aceeasi statie. El inainte -eu in spate.Observ cu stupoare ca intra pe aceeasi straduta care e in traseul meu. Se indreapta vertiginos catre SERVICIUL MEU, dar intra in casa dinainte. Eh… coincidentele astea…. Zambesc amabil si intru in cladire…

Have a nice day! 🙂

funny shit, me and my friends

>carlige sf

>Acum cateva zile aveam musafiri. Impropriu spus, ne reveneam de fapt n grup dupa o betie-monstru. Unul dintre participantii la “reuniunea” respectiva tot iesea in balcon sa fumeze, pentru ca in camera era deja mult prea mult fum. Intr-una din incursiuni se apuca omul nostru sa analizeze imprejurimile, de plictiseala, de curiozitate, de carcotas ce e. Si cum statea el asa in balcon si noi, restul, inauntru, se aude “mama, frate, ce carlige SF ai!”. Am crezut initial ca are halucinatii (lucru posibil daca luam in calcul circumstantele), dupa care am iesit sa vad ce face. Individul se hlizea la carligele mele de rufe. Carligele mele gri pe care mi le-au cumparat ai mei din Cora cand au venit ultima oara in vizita.
Razand, mi-am dat seama ca are dreptate. Carligele respective, din plastic de fel, au culoarea gri-metalizat, sunt exagerat de mari, si au un design…. deosebit. Ai zice ca sunt lasate amintire din recuzita unui film sf… Si asta m-a dus cu gandul la diverse alte lucruri… mi-am dat seama ca EXISTA oamneni care asta fac… fac design pentru carlige de rufe. Imi imaginez care e argumentul cu care o asemenea firma, sau persoana fizica autorizata, ce o fi ea, convinge un producator de carlige sa achizitioneze drepturile pentru un asemenea design. Oare ii zice “ba, iti fac un design de carlige de spargi piata!”? Care piata !? Piata carligelor de rufe?? Hilar…
Oare ce s-a intamplat cu carligele clasice, de lemn? Cu designul ala simplu, dat de utilitatea produsului in sine? Care ar fi textul comercial pentru un carlig SF? “carlige de ultima generatie”, “mult mai usor de folosit decat un carlig clasic”, sau pur si simplu “Ia neamule carlige de pe Marte!” ?
Prietenul si-a fumat tigara, am intrat in casa si am schimbat subiectul, dar eu o sa ma gandesc la carligele SF de fiecare data cand o sa spal rufe si o sa le intind melancolic pe sarma din balcon…

jobbish, nostalgii

>borcanul cu creioane

>Sa vorbim despre borcanul cu creioane care sta pe biroul meu…Este vorba de un borcan in care candva a fost dulceata. Si inainte de dulceata probabil ca au fost muraturi. Sau poate ca au fost masline… Dar cumva, dintr-o intamplare nemaivazuta, borcanul in discutie a ajuns la mine in frigider. Bnuiesc ca a ajuns in garsoniera mea pe filiera Pitesti-Bucuresti, deoarece foarte rar cumpar borcane cu manuta din dotare. Asadar, sunt destul de sigura ca mi-a fost trimis de mama spre consumul continutului. Si ajungem la un paradox – o persoana membra asociatiei anti-borcane sta cu una dintre orori pe birou… Dar despre asta in capitolul urmator.
Cum a ajuns un borcan de dulceata/ muraturi/ masline sau alte produse alimentare, pe un birou dintr-o agentie de publicitate? Simplu… In una din perioadele-mi de somaj, plictisita fiind, m-am simtit brusc strabatuta de fiorul creativ. Ala care te face sa vrei sa pictezi peretii, sa tai covoarele, sa darami mobila…si pentru ca am vrut sa incep “small”, m-am uitat si eu prin debara, in cautarea celui mai inutil obiect din imprejurimi, pasibil de a fi sacrificat. Da, da, exact, si asa ajungem la borcan…. A intrat la spalare, apoi la stergere, si apoi m-am intrebat ce se poate face cu el. Mai intai mi-au venit idei de genul imbracarea lui in materiale textile sau hartie. Dupa care mi-am dat seama ca am o impresionanta colectie de oja, toate culorile si dimensiunile, care sta degeaba pe cale de expirare. Le-am scos pe toate, le-am aliniat, si a inceput demonstratia de arta naiva. Mirosul era insuportabil, un scaun a fost distrus in timpul evenimentelor, dar rezultatul m-a satisfacut. Si dupa ce l-am scos pe balcon la uscat, am dat verdictul : am cel mai interesant borcan din lume. Si daca nu e de o frumusete iesita din comun, este cu siguranta un unicat.
Dupa ce am reusit sa ies din starea de somaj si m-am angajat, n-am uitat de obiectul care m-a ajutat sa trec peste momentele de criza, si l-am luat cu mine in locul in care urma sa petrec multe ore pe zi. Sa se imprieteneasca cu pixurile si markerele.
Si ca sa fac o caracterizare ca la carte, asa ca la clasa a 4-a, cand spuneam ca “am un coleg de banca cu multe calitati fizice si morale”, borcanul meu este unul fericit. Are haine colorate, frumoase, ma uit la el in fiecare zi, este curatat periodic (poate nu atat de des pe cat si-ar dori …), si este remarcat. Este probabil unele dintre putinele cazuri in care un borcan este remarcat. Pentru el, si nu pentru continutul lui. Oare de cate ori in cazul unui borcan forma este mai importanta decat continutul? Borcanul meu este un supravietuitor intr-o lume a ambalajelor de unica folosinta… Si-a depasit conditia si a devenit mai mult decat un simplu borcan. Vorbim, nu-i asa, de un super borcan.
La final ma intreb daca nu ar fi o afacere? Sa ma apuc sa pictez borcane?

jobbish, me and my friends

>Cand am luat-o spre ingrijire, planta avea cateva flori si multi boboci. A facut o gramada de flori, toata lumea a admirat-o, dupa care s-a lasat pe tanjeala. A crescut mare, face din ce in ce mai multe frunze, si nici macar un boboc. Nici unul.
O perioada am crezut ca ii lipseste ceva, ca nu are suficienta apa sau lumina. Sau ca nu ii mai ajunge ghiveciul. Dar incep sa ma conving ca o face intentionat. Ca sa ma sfideze. Imi spune :”uite ce de frunze am, uite ce de apa beau, uite cat de mare ma fac cu fiecare zi, da’ sa mor daca mai fac vreo floare!”.
Violeta de pe biroul meu se comporta ca o sotie. Ca o femeie din aia pe care o iei frumoasa, cu silueta, iti face 2-3 copii, si dupa aia incepe sa se ingrase, sa bage in ea si sa te sfideze in fiecare zi. Pana uiti motivele pentru care o iubesti si incepi sa te consideri imbecil.
Cred ca incep sa inteleg de ce “planta” este un cuvant de gen feminin. Daca ar fi un “plant”, cu siguranta nu ar mai exista probleme legate de ce ti se vinde si ce exista de fapt, sub epiderma plina de clorofila.
In alta ordine de idei, planta asta este o profitoare. In fiecare zi cand imi jur ca o sa o arunc, imi mai arata cate o frunzulita noua, de parca mi-ar spune “cum poti arunca la gunoi o frunzulita atat de mica? Nu stii ca frunzele sunt bucataria plantelor? Tocmai ce ma pregatesc sa mai pun un ibric pe foc, si uite ce bine imi merge… Si o sa vezi ca totul va fi bine…“.
Acuma ma intreb, daca este totusi nefericita? Daca nu e vorba de rea-vointa? Poate nu ii place culoarea ghiveciului? Sau o fi de vina farfuriuta in care ii pun apa, dintr-un material mult prea ieftin pentru o planta care se respecta.
Asta e unul din putinele momente in care mi-as dori ca plantele sa poata vorbi. Ca sa stiu si eu ce sa fac…

funny shit, jobbish, me and my friends, nostalgii

>cel mai tare tricou din lume

>Mi-am cumparat tricoul meu preferat de la colegu’ Bogdan Moraru, in ziua in care a venit cu marfa din Turcia. Este, deci, marfa de bisnita. Nu ca ar fi ceva rau in asta…
Am intrat in birou si am vazut vraful de toale. Multe culori si dimensiuni. Le-am frunzarit plictisita. Tricoul meu preferat era undeva intre superman si niste flori kitchoase. A fost dragoste la prima vedere. Nu stiu inca daca cel mai mult a contat culoarea lui neagra, sau desenul fluorescent cu cainele ce alearga dupa o pisica zburlita. Ca orice om cu inclinatii catre texte, banuiesc ca un rol important l-a avut si copy-ul: ”Fast food”. Daca luam in calcul si atributiile mele adiacente de catering manager al firmei la care lucrez, acest headline are mai multe sensuri.
Dupa ce m-am indragostit, am cerut pretul. Mi s-a parut ok, si am vrut sa dau fuga cu el in baie, sa-l imbrac. Figura usor derutata a lui Bogdan m-a facut sa ma intreb ce nu e in regula. Era XXL. Masura S venea abia a doua zi. Imi venea sa ii zic “Io sunt, mah, om de S? Nu scrie pe mine XXL?”, dar am prins ideea si am lasat tricoul la loc pe birou, cu mana tremurand de dezamagire.
A doua zi, ideea intalnirii cu tricoul marimea S m-a facut sa ajung in mod surprinzator la timp la serviciu. Totul a decurs conform planului. Tricoul ma astepta in folia lui lucioasa pe birou. Am trecut cu brio si peste etapa probei, si de atunci suntem impreuna.
Cea mai mare surpriza pe care mi-a facut-o tricoul meu preferat a fost intr-o noapte, la 3.30. Urma sa fur lista de la intretinere, cum fac de fiecare data cand vin parintii mei in vizita, pentru a evita scandaluri inutile legate de restante. Am coborat tiptil cu patentul in mana, am stins lumina din casa scarii, si cum ma apropiam de panoul vizat, emanand instinct criminal pe o raza de 10 m, am vazut o lumina reflectandu-se in geamul targetului. Mi s-a oprit respiratia. A fost una din putinele dati cand am inteles ce inseamna sudorile reci. Am inghitit in sec si am incercat sa ma adun. Nu era decat desenul de pe tricoul meu. Nu incercasem niciodata sa aflu cat de fluorescent este, mai exact.
Si am trait fericiti impreuna pana in zilele noastre.

jobbish, la strada, me feeling like shit

>nori

>Cand norii trec cu viteza mare peste oras, am impresia ca sunt suparati pe noi. Si vor sa treaca cat mai repede, sa nu mai vada atata mizerie si uratenie. Nu vor sa priveasca in urma. O vad ca pe un fel de experienta proasta, pe care o doresc cat mai scurta.
Diminetile sunt foarte obositoare. Oamenii sunt ocupati, in masinile lor, mai ocupati decat or sa fie in tot restul zilei. E epuizant sa te injuri cu cei din jur si sa te gandesti ca incepe o noua zi de rahat. Tensiunea umple atmosfera si o face electrica. Ambuteiaje, totul devine din ce in ce mai confuz si mai coplesitor.
In fiecare zi am impresia ca o masina o sa intre in taxiul in care ma aflu. De fiecare data cand ajung la destinatie ma gandesc ca am avut mare noroc sa ajung cu bine… Si ma mai mir ca norii n-au timp sa stea la discutii…
Deschid usa firmei la care lucrez… Secretara are aceeasi figura impenetrabila. Doar biscuitii pe care ii are pe birou sunt diferiti de la o zi la alta. Dar cu siguranta exista acolo, pe biroul ei, un pachet de biscuiti. Singurele exceptii sunt zilele in care se intoarce cineva din strainatate, si atunci biroul secretarei contine bomboane bune.
Odata ajunsa la birou nu mai vad norii. Nu stiu daca mai sunt grabiti sau nu. N-au decat sa se opreasca, sa si putrezeasca intr-un singur loc daca asta au chef sa faca. De fapt, nici nu ma mai macina problema asta… Peretii nu se grabesc nicaieri.

funny shit, la strada, rasu'-plansu'

>adrenalinaaaa

>
Pentru mine, nimic nu se compara cu venitul la serviciu gratie RATB, fara bilet sau abonament. E adrenalina in forma pura. Vorbesc despre 12 statii, 12 sanse sa se urce in tramvai/autobuz Men in Black si sa aduca apocalipsa odata cu scoaterea unei legitimatii. In plus, au tot felul de siretlicuri, cum ar fi urcatul intre statii, sau la semafoare, cu care pot lua prin surprindere o persoana pregatita sa stea linistita pana la statia urmatoare.
Cauzele calatoriilor mele clandestine sunt in numar de 3: fie chiar nu am nici un ban, fie nu gasesc casa de bilete, fie imi uit acasa actele (in cazul abonamentului) / banii (in cazul biletelor)/ actele + portofelul. In functie de cauza, inainte de urcarea in autobuz stabilesc o strategie. Un text. Ce spun in caz de catastrofa. Dar nimic, absolut nimic nu ma face sa fiu pregatita de o asemenea intalnire de gradul 0, care te face sa te simti ca un pungas, un hot, un infractor. Sa fim seriosi, este vorba doar de o contraventie care tine de dreptul administrativ – nici o legatura cu infractionalitatea.. Avand cunostinte de drept, stiu chiar si cum sa evit o asemenea amenda. E suficient sa nu semnezi, si sa soliciti trimiterea procesului verbal prin posta. Dupa aceea, si cel mai prost avocat iti rezolva in 5 minute problema la tribunal. Si singurul avantaj pe care il am in urma terminarii facultatii, este acela ca stiu o gramada de avocati. Deci n-ar trebui sa imi fac griji…Si totusi…pana la urma nu este vorba de amenda, ci de felul in care te darama psihic un contact direct cu justitiarii autobuzelor.
Dupa infiltrarea in carcasa metalica plina de oameni si atasarea de o bara, urmeaza profilingul. Inainte de opririle in statii mi se ridica in mod automat antenele, si incep analiza celor care se urca in mijlocul de transport in comun. Se exclud din start oamenii cu sacose. Controlorii nu au sacose. Femeile controlor pot avea genti, dar nu si sacose. Imediat ce se defineste un cerc de suspecti in functie de sacose, se trece la analiza pantofilor. Controlorii au intotdeauna pantofi inchisi la culoare, niciodata pantofi sport. De cele mai multe ori, aici se opreste selectia. Desigur, mai sunt multe criterii: geaca bleumarin (dar nu neaparat; totusi e obligatoriu sa fie inchisa la culoare), majoritatea barbatilor controlori poarta sapca si sunt destul de solizi, cu totii au fete de pampalai, nu ai crede cat de agresivi pot fi.
De fiecare data cand ajung la destinatie dupa o asemenea calatorie, dupa atatea emotii si palpitatii, dupa atatea analize si stari contradictorii, mi se pare o prostie ca mi-am facut atatea griji. After all, what were the odds ?!

Prin București, cu bune și cu rele