Duminică. Din nou Teatrul Act. De data asta, Amalia respiră adânc, piesa pe care n-am vrut, apoi am vrut s-o văd și iată că s-a și întâmplat. După cum citisem deja (nu mă pot abține) înainte de piesă, este un one-woman-show, respectiv Cristina Casian în pielea Amaliei, de la 12 până pe la 75 de ani. Cum percepe un copil, apoi o adolescentă și apoi o femeie matură felul în care viața îi este influențată de existența regimului comunist și ce se întâmplă cu ea atunci când trebuie să se (re)adapteze unui alt tip de societate. Despre piesă – de bine. Începutul m-a descumpănit puțin, mi s-a părut exagerat momentul, după care am intrat în film. La final îmi venea să plâg (prin sală se smiorcăiau deja câțiva). Femeia este talentată, no doubt about it. Textul mi s-a părut destul de bun. Per ansamblu – o experiență de trăit. Și uite cum ajung eu iar la detaliile care mă enervează. Erau lucruri spuse într-o anumită manieră acolo, în text. Sigur, asta era ideea. Să spui lucruri triste într-un fel amuzant. Pentru că, nu-i așa? Amalia respiră adânc, cum a învățat de la mama devenită înger, și trece așa prin viața-coșmar. Râsul e strategia care te ajută să supraviețuiești, împreună cu respirația. Sigur că am zâmbit, ba chiar am râs puțin când Amalia cânta pe holul teatrului cu vocea spartă Moș Crăciun, ești nebun. Am râs, desigur, și în alte momente care nu-mi revin la fel de ușor în minte. Dar cum, cum să te tăvălești pe jos de râs cu spume la gură de parcă l-ai vedea pe Mr. Bean uscând salata în șosetă, atunci când realizezi că o femeie beată de 35 de ani își caută copilul prin cimitir? Copilul despre care ai aflat ceva mai devreme că provine dintr-un viol. Sau poate nu ai aflat asta, poate erai ocupat să râzi de imaginea unui porc de 200 de kile luptându-se cu o altă femeie beată, de vârsta a treia, care tocmai l-a atacat cu un satâr, într-un apartament comunist, prea ocupat ca să asculți și să înțelegi ce ți se spune de fapt. Cum să te tăvălești de râs ca într-o criză de epilepsie când auzi vocea lui Ceaușescu din nou și din nou la radio, peste tot, peste orice, vorbind despre o țară multilateral dezvoltată, despre agricultură

și industrie?! Sigur, e ridicol. Ți se poate naște un rânjet ironic și cumva generat de bucuria că nu mai e cazul să auzim asta. Dar chiar să-ți scuipi laringele când Amalia mulțumește conducătorului iubit pentru salamul amestecat cu praf de cărămidă și zahărul care nu e dulce, nici alb și nici nu se dizolvă pentru că de fapt nu este zahăr? Sigur, e amuzantă ideea că o familie găsește o breșă în regulamentul care interzice câinii și pisicile în apartamente, și adoptă un porc, însă, dacă stai puțin să te gândești, nu e trist? Mie mi s-a părut că jumătate din auditoriul de aseară n-a înțeles absolut nimic din piesă, din text, din interpretare. Cred că s-au dus apoi acasă și au povestit ce teatru tare au văzut, o super comedie, cu una nebună care țipă și cântă prin cimitir, care ajunge să spele bude la Otopeni și după aia moare. Parcă aud: băi, super tare, belea de comedie, m-am căcat pe mine de râs. Mie mi s-a făcut rușine aseară. Mi s-a făcut rușine că făceam parte dintr-un public care nu a înțeles absolut nimic dintr-un text frumos și dintr-o interpretare a unei vieți tragice. Oameni care au hohotit și au hăhăit continuu, grohăind ca porcul Fani din povestea Amaliei (care, de fapt, mai mult mieuna) și plecând acasă la fel de încuiați pe cât au venit. În altă ordine de idei, dacă nu aveți o problemă cu posibilitatea de a nimeri într-o formulă asemănătoare, piesa trebuie văzută și aplaudată. Cristina Casian de asemenea.