Demult, tare demult, pre când eram doar o biată jun(ioar)ă, proaspăt angajată, obișnuiam să urăsc un anumit joc. Și când zic joc mă refer la un joc pe bune, adica scoți tabla, dai cu zarul, muți pionii (în speță tancurile) și așa mai departe. Nu de alta, dar jocul ăsta îmi ucidea fără să miște un mușchi toată distracția din teambuildinguri și nu numai, pentru că jumătate din componența firmei unde lucram era absorbită precum cerneala de cretă în jurul nenorocitei de table, unde petreceau între 4 și 8 ore odată. Ura mocnea în mine ceva greu de descris în cuvinte. Aș zice chiar că fenomenul se apropia ca intensitate de noul focar de sentimente negative trezit de practicarea obsesivă a sporturilor de iarnă de către toți cei care gravitează mai mult sau mai puțin în jurul meu. Totuși…nu. Să nu exagerăm. Dar se apropia, se apropia…

Și pentru că toate aceastea aveau nevoie de un nume, li s-a spus, simplu, RISC. Așa scria pe blestemata cutie de carton care nu lipsea din nicio deplasare sau zi ceva mai relaxată la birou. Multe planuri am urzit, multe vise cu tancuri și avioane de plastic în focul duios al unui șemineu am avut… până când am schimbat serviciul și am dat – în sfârșit! – peste un colectiv ce nu manifesta obsesia de care povesteam mai sus. Poate o făceau cu toții în secret, la adăpostul propriilor case, însă odată ajunși la birou niciunul nu prezenta simptomele binecunoscute. Mă simțeam în siguranță. Credeam că sunt salvată.

Până când…n-a trecut multă vreme…ba de fapt au cam trecut vreo 5 ani și ceva… și aceeași cutie (geamăna ei, în fine), a aterizat abrupt în viața mea, trecând mai întâi printr-un cărucior de supermarket. Poate că am vrut să-i demonstrez ceva, poate am fost curioasă…Poate am vrut doar să-i arăt că așa cum o pot lua de pe un raft, la fel de bine o pot lăsa pradă uitării cât ai zice pește. Poate am vrut doar să-mi îndeplinesc visul cu șemineu… În orice caz, vreo 6 luni cutia n-a făcut nimic altceva decât să se umple de praf, pe șifonier. Aproape că începusem să cred că sunt cu adevărat mai puternică decât ea. Fiecare fir de praf care îi băga culorile aprinse în anonimat mă făcea să trăiesc iluzia victoriei din ce în ce mai abitir.

Toate acestea s-au prăbușit, însă, ca un castel de nisip în calea unui armăsar sălbatic, alaltăieri seara spre noapte. Adică în momentul neghiob în care lipsa de buget, oboseala de după vineri noaptea când mi-am târât picioarele prin zăpadă în mijlocul pădurii împreună cu oi cornute, ciobani și alte lucruri nebănuite, dar și temperaturile vitrege au decis în locul meu că e vremea să facem o șezătoare organizată. Într-o secundă nevrednică de a rămâne în amintire și într-un acces de generozitate, am hotărât să iau cutia de pe șifonier, s-o șterg de praf și s-o iau cu mine în deplasare, gândindu-mă că va fi prima și ultima șansă la viață demnă pe care i-o voi acorda.

Iar acum, cu ultimele puteri, vă anunț că ea, cutia de Risc a câștigat. Sunt o epavă. Am petrecut jumătate din weekend în genunchi și coate, scremându-mă să mă gândesc unde să plasez mizeriile de tănculețe albastre, doar ca să le pierd imediat din cauza unui ghinion nemaivăzut la zaruri.

M-am riscat și… iată, sunt pe cale să mă pensionez și să-mi petrec restul zilelor în fața unui carton, frământând între degete zeci de figurine de plastic, plângându-mi ghinionul și blestemând misiunile imposibile.

Scriu acest post pentru a-mi lua la revedere de la bruma de viață socială, de la ceilalți prieteni care nu au apucat, încă, să intre în contact cu această plagă nemiloasă (atenție, dragii mei, atenție ce creșteți pe șifoniere), de la părinți precum și de la orice alt tip de plan de viitor.

Farwell…Adio…V-am iubit…

Mă retrag mai ceva ca Natalie Portman căreia i-au crescut pene (pe spate, dar nu numai), pe acordurile dramatice – nu-i așa? – ale muzicii zilei.