Ce mai faci? N-am mai vorbit demult. Mai exact de când ți-am dat mesaj privat să-ți zic că noi plecăm acasă și că sperăm să putem ieși pe la poarta aia – știi tu care, aia de la parcare, pe care nu prea aveam voie să ieșim (așa că trebuia s-o luăm de-a dreptul prin nămol cu cort, bagaje, genți și să ocolim mai bine de un kilometru întreg castelul când mașina se afla, fără exagerare, la 50 m de noi – bine că n-ați dat voie cu companioni animali, că le mureau câinii oamenilor, înecați în noroi!).

Nu vreau să încep totuși așa dramatic și prăpăstios. Ți-am fost fidelă grupa mare și chestiile astea nu se șterg așa, cu buretele. Mi-a plăcut de-am înnebunit prima ediție Electric Castle. A fost bine și la a doua, deși sunt bătrână și aglomerația nu-mi face bine. Da’ a fost bine, mă! Bine de tot! Unde altundeva în România am mai fi văzut noi lucruri cu gust chiar și acolo unde bugetele n-au fost așa mari? Toalete multe și curățate zilnic? Oameni care lasă campingul curat? Apă caldă la duș? Cozi moderate și mici la băutură? Unde?!

D-aia, de altfel, am luat și bilete la a treia ediție. Că ne-a plăcut și deși grămezile de nume de DJ nu mai sunau la fel de ,,appealing” pentru o bătrânică ca mine ca pentru adolescenții din 2015, am zis că mergem pentru experiență și pentru headlineri.

Băi, mare ghinion ați avut cu ploaia aia. Dar trebuie să vă gândiți că ați avut și mare noroc, pentru că dacă ploaia se întâmpla la prima ediție, Electric Castle murea în fașă. N-am mai fi stat acum la bârfă, cum ar veni. Deci no, să fim optimiști.

Să revenim la începutul discuției. Am vrut să plecăm vineri. N-am plecat. De ce? Păi pentru că mașina nu prea putea fi scoasă din noroi și pentru că ni s-a făcut foame. Așa că ne-am dus în sat să mâncăm ceva fără să ne mozolim până la genunchi de noroi și să cugetăm la ce e de făcut. În cele din urmă, ca-n bancurile cu proști, am rămas, na. Că am băut și-o bere. Și s-a oprit ploaia, și mă rog… am rămas, nu? Că doar oamenii mișto se distrează pe orice vreme – și noi nu vrem, doamne-fere, să fim heitări sau ceva. Vrem să fim mișto, deci rămânem, strângem din dinți și sperăm că nu mai plouă. Și de distrat ne-am distrat, nu zic nu. Nu-mi pare rău că am venit. Unde naiba mai bifam eu așa experiență, doamne?! Mi s-a redefinit ideea de nămol, am aflat cum era în primul război mondial, am înțeles cum a fost cu Sinan Pașa! (și, ca să nu mânii pe nimeni, pentru că n-am ajuns chiar primii, am prins loc fix lângă scena Red Bull, departe de mlaștină, adică am putut dormi afară din glod).

Dar să-ți zic de ce îți scriu? Hai să-ți zic. Mă, mă bucur că a ieșit bine până la urmă. Ați găsit soluții, ați acționat, ploaia s-a oprit, lumea s-a distrat. Chestiile făcute de voi acolo erau super frumoase, hai că a ieșit bine. Mă, dar mă supără că acum nimeni nu-și asumă niste greșeli. Și eu o să vă zic care au fost alea:

1) Voi nu v-ați asumat DELOC că plouă. Ați zis hai să vedem, n-o ploua așa rău. Și dacă e să plouă rău, vedem atunci ce facem.

Greșesc? Poate. Dar să vă zic cum s-a văzut de la noi. Soluțiile cu care ați venit au fost găsite vineri. Ceea ce înseamnă că nu erau pregătite în avans, așteptând doar oprirea ploii. Ceea ce înseamnă că n-ați fost dispuși să pierdeți bani pe o prognoză care până la urmă s-ar fi putut dovedi greșită. Cum să vă povestesc eu, vineri la 12, pe când pica ultima picăturică de ploaie, ar fi trebuit ca cele douăjdemii de megatone de paie cu care ați venit sâmbătă să fi fost la porți. Împreună cu vreo 4-5 buldozere, nu unul. Iar problema și solul trebuiau acoperite de vineri, în totalitate. Nu cârpit main stage și roots pe la 4 după-amiaza.
Ați luat în brațe argumentul cu clădirea istorică. Come on, ma friend, puțin mă înteresează că nu poți turna pietriș. Te gândești la asta cu o lună înainte și găsești soluția potrivită și legală. Și o aplici la nevoie. Da, plătind în avans pentru ea.Reputația contează la fel de mult ca profitul. (voi faceți ca un client persoană fizică de eveniment privat care nu vrea să închirieze cortul dinainte, că nu știe dacă plouă – dar voi nu organizați o nuntă, bă băeți, bă ).

2) un punct pe care trebuia să vă concentrați din start erau toaletele. Acolo trebuia alimentat constant cu paie. Chiar și pe ploaie. Cu pietriș, u name it.

3) Poarta directa dintre camping si festival trebuia deschisă de vineri de joi, precum și accesul dinspre parcare. Nu e de interes că voi ați gândit lucrurlile altfel (cu motiv, sau nu). Când vine potopul, ai planul B și-l pui în practică. Voi ați deschis poarta aia sâmbătă după-amiaza?! Serios?! Zeci de mii de oameni au înotat în camping în nămol pentru că era complicat să faceți o spărtură în gard? (și să vorbim serios acum – seriously?! așa ați gândit voi lucrurile?! camping lipit de festival și poarta doar pe afară?! de ce?! control mai detaliat?! sau…?! come on). Să recapitulăm – tu, cea mai tare echipă de organizat festivaluri din România ai deschis SÂMBĂTĂ când era uscat și bine o poartă în legătură cu care sinistrații behăiau de 48 de ore?! Dar cum, se poate oare…chiar…să nu fii o echipă chiar așa de tare? Nu cred. Atunci…ești oare o echipă sadică?

Dacă accept argumente contra pe oricare dintre celelalte puncte, pentru ăsta, din punctul meu de vedere, NU EXISTĂ NICIO SCUZĂ. Niciuna, mică, mititică, cât puța de furnică. O măsură atât de banală care ar fi contat atât de mult…

4) Zona de mese a fost gândită frumos, delicat. Dar neacoperită?! În contextul în care aveați șansă de ploaie 100%? Păi fiecare masă d-aia designish și fancy trebuia acoperită cu ceva, mă băieți… a fost ceva deosebit burgerul cu apă. De ploaie. Nu era niciun loc(!) unde să poți mânca, 2 minute, o mâncare fără să plouă DIRECT în ea. Iar mesele alea erau…ude! (wow, cine s-ar fi gândit la asta? Poate Madam Jurcă? Pe ea ați întrebat-o? Sau era greu să mai investești un pic acolo?).

5) Când ai un camping imens (și plin de noroi), pui dușuri în două părți, în cele două extremități. CEL PUȚIN! Știu, două generatoare, cheltuiala… Dar obrazul frumos…Băi, măcar chiuvete pui în ambele capete! Sau v-ați gândit că dacă ați dat voie cu apă de băut în camping (wow! so smart!) problema e gata rezolvată, cu materialul clientului? Sau gata! Știu! Ați zis că la câtă apă e pe jos…d-aia maro…ce sens are să mai dați banii pe chiuvete?

6) Lipsa de comunicare. Nu-mi arăta pe pagina de facebook o biată vidanjă cum suge apa din Lacul Marii Scene (ca o musculiță-n ciorbă), ci spune-mi din timp – sa nu ma panichez că-mi vei deschide porțile (exact!), că-mi vei face căi de acces, că tonele de paie așteaptă la poartă să se oprească ploaia. Wait…care paie?! Care porți?! Exact!

Cu toate astea, dragă Electric Castle, eu am fost cuminte. Și m-am distrat. Am plătit (către buzunarul tău) câtă băutură a fost nevoie ca să mă simțesc bine. Am pus poze pe facebook cu toate lucrurile care mi-au plăcut (normal!). M-am holbat la tanti de la Nouvelle Vague (știi tu care) cu prosecco în mână. Am atârnat de-un hamac. Am vrut să-i încurc pe ăia cu treasure hunt, să le fur indiciile. U know…d-astea. Ba chiar m-am enervat pe ăștia care comentează aiurea de acasă în loc să-și vadă de viața lor. E foarte aiurea feelingul, știi? Pe de o parte încerci un sentiment de solidaritate – noi eram acolo, puneam umărul la legendara ediție The Mud Castle și ăia se aberau de acasă fără să aibă habar ce zic. Dar pe de alta, adevărul e că voi ați cam venit cu mâna-n fund așteptând să vedeți cam cât e de afurisita e ploaia și ați învățat pe loc ce e de făcut. Dis sucks big time, ma friend.

Am înțeles, ești mic. Nu știi încă cum funcționează treburile. Nu știm cum ar fi făcut alții în locul tău. Poate s-ar fi descurcat mai rău! Ai făcut tot ce ai putut… Ești încă, pâna la proba contrarie, cel mai cool organizator de festival din România și ți s-a suit un picuț la cap. Băi, dar recunoaște chestia asta! Și nu te bucura de duzina de adolescenți care-ți cântă ode – acolo, între clienții tăi, sunt mulți oameni ca mine care au văzut și trăit ce s-a întâmplat în camping și care au tăcut până acum tocmai pentru ca au empatizat și-au înțeles că ți-a fost greu. Și au așteptat un semn și o scuză de la tine. Nu pentru ploaie, încetează cu victimizarea. Ci pentru felul în care-ai așteptat ploaia, ca Videanu zăpada.

Așa că…

Una peste alta, previziunile voastre au fost corecte. Oamenii au fost dispuși să se distreze și pe noroi. Și vă zic pe aia dreaptă, lucrurile erau frumoase rău. Aveți idei frumoase și dorință de a face treabă. Sistemul de plată a fost minunat! Mancarea a fost excelentă. Toate gimmickurile și luminile de scenă și toate drăgălășeniile au fost tari de tot. Și atunci – de ce? De ce să pierd vreme prețioasă scriind asta, dacă totul a fost bine, pân la urmă? Păi o să-ți zic de ce, băi, castelule, băi. Pentru că mi s-a inundat (sic!) wall-ul de poze cu echipa de eroi – și nu văd nicăieri scuzele. Și promisiunile că data viitoare când plouă veți ști ce să faceți. Un pic de asumare, de bătaie pe umărul fraierului din camping. S-a lăsat în cele din urmă cu aplauze pentru cei mai buni organizatori și cei mai tari intervenționiști din istoria festivalurilor de muzică. Și atât.

Și adevărul e altul, mă. Împăratul e gol, din păcate. E frumușel tare, dar gol precum l-a făcut mă-sa.

Bine că s-a oprit ploaia.

Semnat: The Happy Muddy Camper.