Ieri am primit o invitaţie la concertul lui Brendan Perry, de la Ioana (tks).. Ce ştiam eu despre Brendan Perry? Mai nimic. Ştiam despre Dead Can Dance, de la care mai ascult una-alta. Îmi plac. Dar ce face el, şi anume Brendan Perry, cu viaţa lui, pe cont propriu… nimic. Însă faptul că aveam chef de o ieşire din peisaj m-a făcut să îmi doresc invitaţia respectivă.
Am fost şi-am ridicat invitaţia, m-am întâlnit cu una bucată Mădălună însoţitoare şi am purces. Sala Palatului era cam goală, drept urmare am abandonat locurile de pe bilete şi am mers undeva pe centru, destul de în faţă. Lumea toată în picioare, toţi aşteptau să vadă care locuri nu se ocupă, din acelaşi motiv. Dintre figuri cunoscute, toată Propaganda-n păr şi Mona. Şi cam atât.
După foiala de rigoare începe şi cântarea. Ce să vezi – intră pe scenă un nene ras în cap, cu urechi foarte mari şi barbă. Geacă de piele, tricou negru. Jeanşi. Figură ameninţătoare. Restul trupei – doi geekşi la chitară şi clape şi o fătucă cu statură de copil, păr foarte scurt, alura androgină, la bas. Pe baterist nu-l vedeam prea bine. Hmz. Mai să-mi iau jucăriile şi să plec.
Nenea care părea să-şi fi parcat Harley-ul undeva în spatele scenei deschide gura şi începe să cânte. De fapt începe să tune cu o voce foarte caldă (dacă are sens ce spun). M-a prins. M-a prins bine de tot. Restul spectacolului am stat ca Mowgli hipnotizat de Kaa. Încă nu-mi vine să cred. Ce discrepanţă între esenţă şi aparenţă!
Tot spectacolul Brendan Perry n-a mişcat aproape deloc din faţa microfonului. Ca un copil de grădiniţă care spune o poezie. Vocea lui însa a mişcat toţi oamenii din sală, deşi nu erau foarte, foarte mulţi. Au existat două bis-uri. Şi eu am plecat foarte bucuroasă de acolo. Sniff.
De aseară ascult asta: