Ăsta era unul dintre lucrurile pe care le repetam continuu. Mamaie, te vreau pe tine, pentru că tu ai mâini moi. Era vorba, firește,despre zilele din primii mei ani de viață, ăia în care încă aveam nevoie să mă spele cineva la fund. Mama avea atunci mâine prea aspre pentru gusturile mele. Ea nu avea, de fapt, mâini aspre, ci era doar tânără, cu carnea crudă. Mamaie, în schimb, avea mâini fine. Fine și moi. Și doar pe ea o lăsam să mă mângâie, să mă spele, să mă alinte, mereu cu argumentul ăsta: o vreau pe mamaie, pentru că ea are mâini moi.

Mergeam în seara asta pe drum, cu mașina, în rol de pasager. Vedeam luminile cum curg ușor pe marginea drumului,și mi-am amintit brusc de ea. De femeia pe care am iubit-o enorm fără să-i spun vreodată. De femeia care m-a crescut, care mi-a îndurat toate toanele de pubertate, de adolescență, de femeie tânără care alege greșit. Era, cum s-ar zice, o femeie simplă. Era o fată dintr-o familie cu zece copii, coafeză cu doar câteva clase, dar cu zeci de cărți în bibliotecă. Căsătorită în urma unui aranjament cum se făceau atunci, dar cu un rezultat mai bun decât ar fi sperat altă fată de genul ei pe vremea respectivă, cu un bărbat de ,,familie bună” mândru și rece, cu ochi gri-albaștri (de la care am moștenit multe, poate mai multe decât ar fi dezirabil).Mi-am amintit de bunica mea, singura pe care am cunoscut-o (cealaltă a murit înainte ca eu să ma nasc).

Despre asta încerc să scriu acum. Simt nevoia să vă spun că am avut o bunică cum sigur nimeni nu are sau nu a avut. Că a fost o femeie minunată, care citea în fiecare seară romane de amor mai vechi sau mai noi la lumina unei veoize mici de citit, cu clips, care a învățat singură ce înseamnă viața fără să vadă lumea, fără să știe ce înseamnă ocean sau vârf de munte și a continuat să învețe de una singură lucruri până în ziua în care n-a mai fost.

Și voiam să se știe lumea că viața ei nu a fost una fără sens. Că a lăsat în mine multe. Că îi țin încă minte vocea, vorbele, atingerea, că plâng uneori noaptea după ea, că aș vrea să știe că viața e nu a fost în zadar, că a plantat în mine multe lucruri pe care o să le las altora, dar doar cu voia lor.

Bunica mea a fost o femeie fantastică.

Una din amintirile mele legate de ea înseamnă o umbră îmbrăcată în pătură pe un balcon în Pitești, la 3 noaptea, în timp ce eu coboram dintr-un taxi, venind apoi în cameră și întrebându-mă încet: ai și tu o țigară bună? Alta îmi aduce în minte o femeie bătrână, mai bâtrână decât pare, sprijindu-se de un zid bej cu sclipici comunist de mică, cu o furculiță veche, înnegrită în mână, încăpățânându-se să întoarcă niște cartofi într-o tigaie cu ulei de pe aragaz, doar pentru că nepoata a venit în vizită de la București. Și poate că îi pasă, poate că de aia a venit. Poate că nu, dar dacă…

A treia amintire e cea din biserică, da, din biserica de care eu nu mă simt de fel legată, cu cineva spunându-mi că sunt puternică pentru că nu plâng și că asta e o calitate care mă va ajuta să trec ușor prin viață. De un ritual absurd și de mine agățându-mă de prieteni foarte apropiați, prea apropiați ca să-mi dea suferința de gol. Ha!

Și-acum stau eu, femeia care se trage din bărbatul cu ochi gri-albaștri și reci și femeia blândă care citea romane de dragoste la lumina veiozei cu clips, si vă povestesc vouă, oamenilor care stați să citiți asemenea cuvinte, că dragostea contează și durează și se simte și poate fi declarată chiar și celor care s-au dus.