Am mers să văd filmul ăsta cu destul de multe reţineri. Că celelalte experienţe legate de festival n-au fost tocmai grozave, că pare a fi lacrimogen, că e prea lung. Dar m-am dus până la urmă. Lume, n-am văzut în viaţa mea sala plângând în halul ăsta. Nici la indiene pe vremea lu’ Ceaşcă nu cred că se bocea aşa rău. Eu una m-am abţinut cu greu. Am înghiţit vreo 20 de noduri şi mi s-au umplut ochii de lacrimi de vreo alte 20. Nu de ruşine m-am abţinut – în jurul meu se plângea de pe toate flancurile, ca în Sandy Bell. M-am abţinut pentru că îmi era teamă că n-o să mă mai pot opri şi atunci n-aş mai fi înţeles nimic. M-am abţinut, solidarizând cu toţi bărbaţii din sală, deşi mulţi dintre ei se căutau de şerveţele atunci când s-a aprins lumina. De fapt, atunci când s-a aprins lumina sala arăta ca după un cataclism. Nu sala, cât oamenii din ea. Răvăşiti, terminaţi, devastaţi. E un film trist, dar nu doar trist. E un film trist şi frumos care te face să te revolţi că există oameni care îşi cresc copiii aşa şi să te bucuri că există copii atât de frumoşi deşi au fost crescuţi ca într-un beci. Măcar în imaginaţia unui regizor.
Frumos film. Extrem de trist, dar pozitiv ca experienţă.
Am două comentarii speciale:
1) e cea mai tare reclama la Converse pe care am vazut-o în viaţa mea
2) i-aş reproşa regizorului un lucru: laşitatea. E părtinitor pe tot parcursul filmului. Condamnă Opus Dei, arată cu degetul îngustimea, reclamă furtul de copilarie dar în final lasă lucrurile interpretabile. În fine, orice e legat de religie e interpretabil, însă dacă ai o opinie, o peliculă la îndemână şi un film artistic (nu documentar) chiar dacă inspirat din fapte reale, poţi să baţi mai puternic cu pumnul în masă. Dar regizorul a fost laş. A vrut să-şi asigure succesul la public, fie el agnostic sau religios. Oricum, îi mulţumesc pentru film. A fost o experienţă deosebită.

Pe site-ul oficial,unde că recomand să faceţi o plimbare, am găsit următoarea chestie:

Camino is meant to be a story told from an objective angle, free from prejudiced or stereotyped mindsets. A film which regards reality with a generous gaze, without judging it. Rather like an x-ray image. And this is precisely the reason for this film’s bold, closely focused and severe quality.

Javier Fesser
September 2008

Ehz, domnule Javier, daţi-mi voie să vă contrazic. Punctul dumneavoastră de vedere se vede cât se poate de clar. 🙂 Şi ăsta e un lucru bun.