photo credit: Frammenti dal profondo

Aseară m-am gândit că ar fi momentul să mai mergem şi pe la film. Cum era miercurea portocalie, ceea ce înseamnă că molul e asaltat, am ales să mergem la Scala, unde era un film franţuzesc, ,,Iubiri din trecut” tradus el. Trailerul promitea, regizorul e domnul cu ,,Un homme et une femme”, am dat şi peste nişte cronicuţe favorabile, scrise bine, aşa că am început să tropăi de nerăbdare.
La Scala, big surprise. Intrarea s-a micşorat, făcând loc unui pub (drăguţ, de altfel). am achiziţionat cele două bilete portocalii fără stress şi pe-o nimica toată – nu era concurenţă la casa de bilete şi au costat 10 lei amandouă. Apare şi compania, intrăm, ne căutam un loc în sală (bilete fără locuri, evident, sala era pustie). În sală – cam rece. Ca să nu zic frig. La final aveam nasul rece şi cam dârdâiam.

Trecem şi printr-o miniaventura pentru o porţie de nachos şi o apă minerală.

Începe filmul.

Vă avertizez, am de gând să vi-l povestesc. Dacă încă mai aveţi intenţia să-l vedeţi, opriţi-vă din citit aici!

Deci, începe. Promiţător chiar, cu menţiunea că e o poveste adevărată şi câteva fragmente alb-negru – un film erotic antic, povestea de dragoste dintre un operator şi o cucoană, în parc, trenuri fumegânde, lansarea primului film cu sunet. Şi intrăm în poveste. Foarte haotic, dar totuşi intrăm. Vedem o scena unde o orchestră înregistrează în studio muzică de film, apoi o alta unde un avocat pledează pentru o tânără domnişoară în ceea ce pare o sală de tribunal de prin anii ’60, cu argumentul ,,nu e vinovată, secolul în care a trăit este de vină”. Şi suntem trimişi înapoi în timp, acompaniaţi de vocea avocatului-narator, care zice: vedeţi boieri dumneavoastră, duduia pe nume Ilva a venit la Paris împreuna cu mama sa, fostă actriţă de filme porno, care îl cunoaşte acolo pe viitorul soţ (interpretat de tipul mic şi oarecum pocit care apare în toate filmele lui Jeunet), în timp ce dansau pe Gloomy Sunday (acest laitmotiv al filmului). Şi adaugă naratorul – şi eu trăiam aceste vremuri tulburi, aşadar – ştiu! – şi uite-aşa ne bagă în hăţisurile a două poveşti paralele. El, fiul celor care se cunoscuseră în filmul mut de la început (remember?), rămas fără tată din cauza războiului, se apucă de pian. În timp ce mama sa, actriţă de meserie, tot acoperea pianul cu pături ca să nu mai deranjeze vecinii. La parterul blocului lor stăteau nişte croitorese evreice, care sunt turnate la nazişti de portăreasa care bălea la maşina lor de cusut Singer, în timp ce pianistul şi maică-sa sunt turnaţi de vecinii de sus, care nu mai suportau pianul. Dacă erau sau nu evrei, asta n-am înţeles. Well, şi aşa ajung ei in lagăr. În trenul către Auschwitz – da, e singurul lagăr de prin filme – pianistul se amorezează de fata croitoresei, iar maică-sa pe care o apuca repetatul unui rol al lui Corneille în vagonul de deportaţi, atrage simpatia croitoresei. O viitoare familie fericită se întrevede, însă fericirea le e întreruptă de ajungerea în lagăr. El cântă pe toată perioada la pian în popotă, gras şi sănătos, simţindu-se mizerabil că n-a fost în stare s-o salveze pe noua iubire a vieţii lui şi că nu a slăbit niciun kil în perioada petrecută în lagăr. Iată de ce n-a mai suportat să atingă pianul şi s-a hotărât să devina avocat. (minciună sfruntată, urmează la cântări cu avocatul – cântăreţ, să ne iasă şi pe nas).

Ne întoarcem la Ilva. Remember Ilva? Ei, între timp ni se povesteşte şi de Ilva, că maică-sa moare şi ea rămâne cu tatăl adoptiv – cel cu Gloomy Sunday. Are şi un iubit. Între timp taică-so e luat ostatec de nemţi împreună cu alţi 20 de parizieni nevinovaţi, pentru a forţa autorul unui atentat în urma căruia 2 ofiţeri nemţi muriseră să se autodenunţe. Aşa că Ilva, spirit întreprinzător, se duce direct la nemţi, vorbeşte cu un ofiţer şi îl roagă să îl salveze pe taica-so. Ăla zice iniţial că nu se pune problema, însă în final piticul lui Jeunet apare acasă teafăr şi nevătămat (doar puţin bătut). Fata se duce să mulţumească ofiţerului, şi – cum e normal – se îndrăgosteşte de el şi şi-o trag big time, îl părăseşte pe micul francez care o iubea sincer, iar taică-so moare într-o explozie de la cinema, nu se înţelege dacă e accident sau sinucidere de ruşine că fiică-sa umblă cu nemţii, se înţelege doar că el chiar îi omorâse pe cei doi ofiţeri germani. Aşadar Ilva nu pică deloc bine, taică-so mort, gagică-so supărat că l-a eliberat pe vinovat… şi tocmai atunci, la momentul potrivit, are loc marea DEBARCARE. Nemţii fug care-ncotro ca potârnichile, inclusiv neamţul donşoarei, care o lasă singură şi neconsolată.
Intrăm acum în povestea a doi americani – unul negru şi sărac, boxer şi soldat, celălalt alb şi bogat, corespondent de presă. Negrul îl salvează pe alb de la moarte, se împrietenesc la cataramă, şi se duc la Paris să vadă ,,Pe aripile vântului” în cinematograful unde activa drept plasatoare numita Ilva. Chiar în momentul filmului, francezii dau buzna în cinema, s-o radă în cap pe Ilva, pentru că a umblat cu neamţul. Cei doi americani, băieţi fini, sar la bătaie, îi snopesc pe ăia şi devin iubiţii Ilvei. Da, exact, amândoi în acelaşi timp. Iuhuuu. De fapt, nu trageţi concluzii pripite, fata nu se putea hotărî, amândoi o ceruseră de nevastă, aşa că o ardea cu amandoi şi lor le părea bine. În fine, americanii pleacă pe front, moment în care primesc o scrisoare, cum ca Ilva a dat cu banul, şi noul viitor ginerică este negrul sărac. Aştia doi se îmbrăţisează, blabla, dupa care albul îl împuşcă pe negru pe la spate din gelozie, se întoarce la Ilva, plâng amandoi un pic după amicul lor negru, şi, cum era şi firesc, se hotărăsc să se căsătorească. În America.
Acolo, în vastele apartamente (v-am zis că ăsta era chiar bogat), pe american îl apucă coşmarurile, iar femeia, logic, se plictiseşte. Aşa că i-o zice direct – nene, eu nu îţi mai suport coşmarurile, eu cred ca tu l-ai omorât pe negru, nu te mai iubesc, plec la Paris.
Şi aşa face.
La Paris se duce să caute avocat de divorţ. Nu înainte de a afla accidental că taică-so a fost ucis de Rezistenţă, din cauză că era clar că e un trădător, altfel nu scăpa de la nazişti, cu alte cuvinte- ŢEAPĂ). Şi pe cine, oare, să caute de avocat, dacă nu pe bietul iubit francez pe care îl abandonase când cu neamţul dar care acum – ghinion de neşansă – este însurat. El, însă, băiat generos, i-l recomandă pe avocatul cântăreţ din lagăr. Ilva se duce în bar să-l caute pe avocat, aflat în mijlocul unui recital senzaţional trompeta-pian. După ce omu’ termină de cântat, îl sufla iubitei de ocazie şi-l ia pe trepte, să schimbe o vorbă. El îi confirmă ca da, este chiar avocat, deşi o arde dubios prin baruri cu trompeta în gură, mai bălmăjesc una-alta, şi el îi spune mai în gluma mai în serios că i-ar fi mai uşor s-o ajute dacă l-ar omorî efectiv pe american. Ea zice – tot în gluma – că ok, aşa o să fac. Dar! surpriză! americanul apare la uşa ei cu un pistol şi o păcăleşte să-l împuşte, el nemaisuportând faptul că l-a omorât pe negru. Şi ea, pentru că se enervează, chiar îl omoară.
Şi iată, stimaţi spectatori, de ce suntem, de fapt, la proces, de ce toată această tevatură.
Evident că juriul, mişcat de poveste, o achită pe Ilva, nu înainte ca cei doi – avocat şi clientă – să aibă un scurt moment firesc de music-hall în aşteptarea verdictului.
Cei doi se duc în bar şi cântă împreuna la vocal-instrumental o vomă de melodie.

Credeaţi că s-a terminat?

Ei bine, nu.

Urmează o explicaţie de genul -pssst, te-ai prins? Regizorul filmului este un copil evreu pe care Ilva îl ascundea în tinereţe în cinema (am uitat să vă povestesc despre asta) şi care acum s-a făcut mare şi e pasionat – cum altfel – de filme. Urmează câteva scene din filmele (de altfel mari) ale regizorului, cu Belmondo şi toţi copiii, şi…ai zice că s-a terminat.

Dar nu!

Trecem peste ani, ne aflăm acum în anii 80, şi una care seamănă cu Ilva (pentru că e aceeaşi actriţă, duuh) e la masă, îmbrăcată în avocată, cu un tânăr pe care tocmai l-a ajutat să eludeze legea. Tânărul seamănă cu iubitul Ilvei din tinereţe, ăla francez pe care îl lăsase pentru neamţ (seamănă pentru că e acelaţi actor, duuh). El se dă la ea, ea nu zice nu şi îî povesteşte că ea şi frate-so au moştenit talentele tatălui, ea fiind avocată şi el compozitor de muzică de filme. Cei doi fiind, evident, copiii Ilvei şi ai avocatului-cântăreţ. Îi mai povesteşte că pe ai ei i-a apucat plimbarea fix la data şi locul unui atentat, aşa că taică-so a fost ucis (oh, nu), iar maică-sa e oarbă. Iată cum cei doi amorezi se îndrăgostesc în altă viaţă (aşa cum şi-au promis undeva prin mijlocul tocăniţei din film).

Urmează 5 minute insuportabile în care o babă oarbă asistă la înregistrarea muzicii din filmul pe care tocmai l-am văzut, dirijorul fiind avocatul-cântăreţ, pardon, fi-su.

The End.

Lung, obositor, dezlânat, prost, isteric pe alocuri.

Pe site-urile româneşti veci citi numai elogii, pe cele străine veţi afla, însă, că e o catastrofă, un eşec al marelui regizor. Poate vă întrebaţi de ce părerile împărţite? 🙂 Pentru că a fost parţial filmat la Românica, cu atotputernicul MediaPro. De aia.

Pentru o părere avizată şi sinceră, citiţi aici. , pe variety.com.