Hai că am adunat tot ce am de zis aici, să nu ne mai răzbelim aiurea pe Facebook, că nu e constructiv. Împărțitul de păreri trunchiate în zeci de comentarii, reluarea ideilor peste tot – nu e bine deloc.

Așadar, iată care este părerea mea întreagă și de nemișcat în privința marii controverse. Am două puncte pe lista de zi și o coda.

Cele două puncte există pentru că descifrând toate cele văzute și citite, eu cred că trebuie, musai, să discutăm despre două lucruri diferite.

1. Principiul legat de dreptul la liberă exprimare.

Am auzit tot felul de variante la asta. Că nu există liberă exprimare. Că există, dar nu e chiar absolută. Că până la urmă nu zicem tot ce ne trecem prin cap.

Aș vrea să clarific niște lucruri, sau felul în care le văd eu.

Libertatea de exprimare există. Ea este absolută, ca orice alt drept fundamental, până la limita unde aduce atingere drepturilor altcuiva. Acum – cum judecăm care este aceasta limită? Nu, nu după sensibilitățile personale ale fiecăruia. Nu poți lasa la judecata personală ce e prea mult și ce nu. Trebuie să existe o regulă uniformă ca să nu cădem în haos. Așa că singurul mod de a determina până unde se întinde dreptul tău de a deschide gura și de a comenta malițios, sarcastic, caricatural sau  altfel este cercetând legea. Considerăm că legea nu e bună, nu ne face dreptate, nouă, majorității? Ne străduim să o schimbăm. Așadar, trebuie să existe în legislația Statului Francez (în acest caz – că acolo s-a întâmplat nefăcuta) cuprinse aceste limite. Când o publicație sau o televiziune le încalcă, e pasibilă de sancțiune și trebuie să-și asume asta.

Mi s-au făcut paralele cu anumite televiziuni de știri din România – pe care unii oameni le-ar vrea închise. Păi alea nu au și ele drept la liberă exprimare? De ce să fie închise? Ba da, mamă, sigur că au. Dar dacă MINT și dezinformează, ca televiziuni de știri integre ce se găsesc (și nu posturi satirice), trebuie să plătească. Cu amendă sau cu ce altceva consideră organul abilitat de control (în speță CNA), conform legilor în vigoare la data sesizării. Acum…dacă voi ziceți că o emisiune de știri trebuie să fie la fel de serioasă precum Cronica Cârcotașilor…ce să zic. Să mai zic?

Mi s-au făcut paralele cu dreptul criminalilor de a se duce să-i ucidă pe jurnaliști, dacă ei așa consideră. Ce, ei n-au libertatea să facă ce vor? Deci – tu ai libertatea să mă jignești, dar eu mă simt jignit și ripostez (chestie la care trebuie să te aștepți) și uite că vin cu dreptul meu de a face ce vreau și te omor. După care și ceilalti mă omoară pe mine la tv, deci suntem chit, totul e în regulă, să trecem mai departe.

(Mă sperie gândul ăsta, sincer. Că oamenii pot gândi așa.)

Ba da, am explicat mai sus. Omul este liber să facă ce vrea, până în punctul în care aduce atingere libertății/ dreptului altui om. Dreptul la viață cred că e recunoscut cam peste tot și uciderea altei persoane de asemenea bănuiesc că-i reglementată într-o majoritate covârșitoare de state, nu cred că Franța e pe dinafară. Asta discutând în principiu, că simt nevoia acestei explicări elementare. Mi se pare naivă comparația, genul de argument pe care-l arunci ca să duci discuția mai departe deși tu-ți dai seama că e absurd ce spui.

Acum – să zicem că am trecut peste asta și am reușit să explicăm cum e cu dreptul la liberă exprimare, care sunt limitele lui și așa mai departe.

Are legătură acest principiu cu conținutul revistei în cauză?

NU! NU! NU!

Așadar, dacă sunteți de acord cu cele scrise mai sus, n-ar trebui să vă intereseze ce conține sau nu conține revista de satiră Charlie Hebdo. Sloganul ăsta atât de discutat și de ultradiscutat și răsucit nu înseamnă că ne-am dori cu toții să scriem la Charlie, că îi considerăm pe redactorii care au murit supraoameni ultravaloroși. Nu are nicio importanță cum erau ei, cât de inteligenți, de parșivi, de diabolici sau de naivi! Sunt oameni care au murit aiurea-n tramvai și în evaluarea acestei fapte nu are loc niciun fel de ,,dar”. Nu are loc ,,dar scriau kkturi”: Nu are loc ,,dar erau proști”. Nu are loc ,,dar și-au căutat-o”. E ceva în alb și negru, fără gri-uri, fără relativități.

Iar eu iubesc relativitatea. Sunt prea rar sigură de ceva atât încât să nu pot spune ,,depinde”.

În cazul ăsta, însă lucrurile sunt alb pe negru. Unii au ucis pe alții. Nu în legitimă apărare. Nu în lipsa discernământului. Punct. Nu există ,,dar”, nu există ,,context”. În fața acestui fapt indubitabil nu există îndoială – na că făcui și pleonasm.

Acum să trecem la subiectul 2.

2. Ne place revista Charlie Hebdo?

Unii zic că erau amuzanți. Alții zic că erau foarte nesimțiți. Și că ar fi trebuit să fie pedepsiți pentru nesimțire și pentru faptul că ,,nu aveau nimic sfânt”.

Desigur, fiecare are dreptul la propria opinie despre această revistă, despre conținutul ei. Nu trebuie să-ți placă ca să aperi un principiu ca cel de mai sus. Nu ar trebui ca părerea ta subiectivă despre un caz particular – care da, a declanșat toată nebunia – să afecteze poziția vizavi de un principiu sau de crimă.

Pentru că asta n-are niciun fel de legătură cu punctul 1 de mai sus și mă deranjează cumva că sunt oameni care au trecut de la viziunea clară pe care o aveau în primă instanță la subiectivismul generat de faptul că lor de fapt, după ce-au văzut 2-3 caricaturi, nu le place deloc revista, ba li se pare chiar un jeg.

Adică dacă trecem peste șocul inițial, ne revenim, mestecăm o gumă, bem o cola și apoi vedem două caricaturi și ne dăm seama că ni se par de prost gust, brusc actul criminal nu devine scuzabil dar cumva un pic mai explicabil.

,,Da, mai, ok, au luat-o razna și erau extremiști – dar nici ăștia n-ar trebui să scrie așa ceva”.

Ei, uite ăsta-i punctul în care oameni ca mine o iau razna și încep să abereze grav pe facebook. Faptul că un om inteligent, integru, cu toții boii acasă și toată țigla pe casă își poate modula un principiu ATÂT de ușor.

Exemplu  – dacă ești împotriva pedepsei cu moartea pentru să zicem (de amorul artei) omor deosebit de grav, nu poți să ai două păreri în funcție de backgroundul criminalului. Ai dreptul să ai o opinie despre el. Poți să consideri că anturajul l-a stricat, că o anumită femeie i-a întunecat mintea, că n-a avut noroc în viață sau că era genetic programat să ucidă. Poate ți se pare manelist sau intelectual (sau ambele). Poate ți se pare un geniu criminal sau poate ti se pare un retardat fără șanse reale. Poți să ai o părere mai bună sau mai rea despre el. Asta, însă, nu ar trebui să afecteze poziția ta față de pedeapsa cu moartea. Nu poți să zici – sunt împotriva pedepsei cu moartea, dar pe ăsta parcă l-aș prăji și eu un pic, că mare gunoi mai pare. Ori ești, ori nu ești.

Legat de dacă ne place sau nu revista – aici da, bănuiesc că trebuie judecat un context. Despre ce scriau ei, în genere. Ce orientare aveau – pe cine criticau în mod special. Care e climatul politic și social franțuzesc, mentalitatea în care se desfășoară această reacție satirică.

După ce analizăm LA RECE multe numere din revistă și dedicăm timp înțelegerii poziției (adică încercăm să judecăm ca un francez), putem să spunem – ne place această revistă/ nu ne place această revistă. Am da bani pe așa ceva/ nu am da bani pe așa ceva. I-am da în judecată pentru o infracțiune/ nu i-am da în judecată.

Și așa mai departe.

Eu nu am o opinie despre revista asta. Nu am avut timp – și nici dispoziție – să-mi formez aceasta opinie. Sunt o persoană pudică și care ,,se jenează” destul de ușor – boală veche și grea – am bănuiala, sincer, că nu mi-ar plăcea prea tare. Dar pentru mine e total irelevant ce conține ea, vizavi de existența punctului no 1. Și nu aș vrea să discutăm despre dacă vă place sau nu, pentru că asta este un alt subiect, care pe mine mă intereseaza prea puțin.

Dar ce trebuie înțeles este ca aceasta concluzie la care voi veți ajunge mai mult sau mai puțin pripit nu ar trebui să aibă niciun fel de legătură cu poziția legat de punctul 1. Nu poți să ai o regulă generală și una particulară pentru lucrurile care nu îți plac. Pur și simplu nu se poate. Principiul se aplică peste tot. De aceea este atât de greu să vii cu o lege cenzitară. De aceea este atât de greu să faci ordine într-o societate atât de diversă.

Je suis Charlie nu înseamnă că ne dorim cu toții să fim autori de satiră de mai bună sau mai proastă calitate. Nu înseamnă că ne facem tricouri cu redactorii morți și eventual îi sanctificăm (vă dați seama, ce ironic ar fi!). Înseamnă că suntem solidari cu un principiu – și anume avem libertatea să ne exprimăm așa cum dorim, plăcând sau neplăcând altora și da, asumandu-ne responsabilitatea. Responsabilitatea este în general foarte bine conținută în legi, clară, fără dubiu. Ce scrii într-o revistă îți poate aduce sancțiuni, îți poate aduce poate chiar și închiderea publicației, dacă încalci legile.

Ce scrii într-o revistă nu-ți poate aduce moartea. Dacă ajungem la asta, s-a terminat cu tot.

Stai, am ajuns la asta, nu? Și unora dintre voi li se pare explicabil.

Poate asta ar trebui cu adevărat să ne pună pe gânduri.

Sper să observați că n-am adus în discuție în acest material nimic despre rase, religii sau alte criterii de împărțire ale oamenilor în categorii. Consider, de asemenea, că o asemenea ,,clasificare” este complet inutilă și irelevantă în discuție.

 

Eu sunt Andrada și cele scrise mai sus constituie poziția mea si suportul nelimitat vizavi de dreptul la liberă exprimare. Dacă asta înseamnă Je suis Charlie…nu știu. Dar cred că trebuie să ne explicăm pozițiile, cred că trebuie să ducem discuții argumentate despre pozițiile noastre și cred că trebuie să ne înflărăcăm mai puțin legat de un slogan.

 

CODA – Ca orice om cu mai mult de o jumătate de neuron în cap și cu un sistem de valori relativ sănătos, consider revoltător (ce cuvânt mic și neîncăpător) ce se întâmplă în Nigeria. Cu toate astea, nu cred că poți condamna o mișcare socială de solidaritate care da, a beneficiat poate de prea multă popularitate, de prea mult orgoliu din partea societății europene, pentru că alte fapte criminale mai grave, mult mai grave sau mai puțin grave nu beneficiază de aceeași mediatizare.

Nu le poti interconecta.

Nu poti să spui – da, ce să zic, mi-e milă de cățelul tău, că l-a otrăvit vecinul cel nebun, dar cred că lumea îi dă cam multă atenție, având în vedere câți câini ai nimănui sunt omorâți în România în fiecare zi.

O atrocitate nu poate diminua altă atrocitate. Iar solidarizarea societății în jurul unui principiu nu înseamnă negarea altor atrocități de pe planetă.

Da, nu e drept că uciderea violentă a 10 persoane în Paris naște valuri de indignare, mișcări de stradă, certuri între prieteni și fluvii de materiale scrise în vreme ce masacrul dintr-o țară africană trece practic neobservat. Chiar e un fapt care-ar trebui să ne scoată din minți.

Dar asta e un al treilea subiect.

Faceți voi- cei care ați aflat de acest eveniment – ceva pentru asta. Porniți o mișcare. Pentru că puteți.

Sau nu porniți nimic. Și comentați în continuare.