De fapt June Day.

It’s the day.

Întotdeauna am făcut caz de ziua mea. Cu mai mult sau mai puţin zgomot. Cu mai mult sau mai puţin tămbălău. Dar niciodata n-am susţinut altfel. Nu m-am prefăcut că nu-mi pasă, că e doar o zi ca toate celelalte, doar ca să plâng apoi în pernă că nu m-a sunat nu ştiu cine. Subliniez – e foarte important pentru mine. Mi se pare că e ziua aia din an care mi s-a dăruit mie. Bine, mie şi celorlalţi născuţi în ziua asta. Până una-alta, mie. Şi atunci tot universul se mobilizează şi îmi organizează numai lucruri plăcute. Universul şi prietenii. Cât despre lista aceea din postul anterior, are o importanţă prea mică. Am tot ce îmi doresc în momentul asta. Well…aproape tot (ar fi nişte pantofi… :))) ).

Să trecem peste asta şi să vă povestesc despre weekend, că n-am mult timp la dispoziţie. În weekend s-a organizat petrecerea de reuniune după 10 ani a generaţiei mele. La liceu. Generaţia 2000. Ştiu din povestirile altora că în general se adună 3-5 oameni, se pupă, merg pe la cancelarie, beau o bere şi cam aia e. Nu, tati. La mine se organizează ăştia de astă iarnă. Grup pe facebook, mobilizare 17 clase (atâtea am fost, până la R), strâns bani, adus catering, alcool, formaţie şi alte alea, vorbit la liceu să ne lase în curtea interioară.
Băi, deci a fost foarte tare. Ne-am strâns foarte mulţi (în medie 15 pe clasă, înmulţiţi cu 17 şi vedeţi ce iese). Petrecere de petrecere. Au sunat clopoţei, au furat cranii şi tablouri cu Eminescu, dans, alcooale, amintiri, nebunii. Multe lucruri s-au schimbat, altele sunt identice.

Iacătă:

Cât despre mine, eu am simţit ăştia 10 ani. Au zburat, aşa cum zboară timpul în general, dar eu am simţit fieşce ziulică bună sau rea din tot toată perioada asta. Mi s-au întamplat lucruri. N-am avut impresia că lumea a încremenit preţ de un deceniu şi ne aflăm în acelaşi punct. Vedeam locul ăla, oamenii ăia, cu alţi ochi.

Acum gata, că mă duc la prezentare. Da, de ziua mea 🙂