Pe la 6-7 ani eram alimentată cu tot felul de poveşti – cum a văzut nu ştiu ce mătuşă pe dracu’ stând pe gard şi legănând din copite, cum se aud tropăituri noaptea dacă treci pe lângă cimitir, cum recunoşti un strigoi încă de la naştere plus poveşti de la bunică-mea cu fiecare casă care are ceasul ei şi-l poţi auzi ticăind noaptea când e linişte.
La 12 ani mergeam noaptea în cimitir. Nu singură, ci cu alţii mai mari şi mai rockeri. Şi mi-era o frică groaznică, dar nu recunoşteam. Şi nu în orice cimitir, ci în ăla de la ţară, cu biserica monument istoric din secolu’ 14. Lemn plus cerdac şi acces garantat în clopotniţă, unde stăteam pe toacă şi spuneam bancuri cu fantome la lumina felinarului. Dar am terminat etapa asta.
Si am trecut la cea a filmelor de groază. Pet Cemetery, Nightmare On Elm Street, Dracula… Oh… Dracula, cum se mai prefăcea el în ceaţă verde.
Când am ieşit din adolescenţă mi-a trecut. Sau aşa am crezut.
Şi am trecut în etapa următoare – urmăritul reality show-urilor de tipul ,,cum am zgornit fantoma”, ,,ce e îngropat sub casa mea” sau ,,vorbesc cu morţii, dar mă tratez”. Doar în creierii nopţilor, se ştie!
..Urmează staţia dârdâit sub plapumă, cu peronul pe marginea patului”.