De ce? Pentru că admit că uneori am dat-o-n bară criticând (sincer) diverse piese de teatru sau alte tipuri de manifestări culturale. Pentru că am un stil ușor bombastic și categoric (pe care măcar îl conștientizez) care mă fac să par destul de impertinentă și arogantă, fără ca asta să fie vreo secundă intenția mea.

Și pentru că port un mare respect multora dintre cei care sunt parte a manifestării culturale despre care va fi vorba în acest articol. Pentru Marcel Iureș și Victor Rebengiuc cel mai mult. Pentru Mihaela Sârbu, pentru Andi Moisescu (care nu are niciun aport la acesastă manifestare, dar a sprijinit-o activ, el fiind unul dintre cei care mi-au stârnit curiozitatea).

V-ați prins deja despre ce este vorba. Este vorba despre filmul Tatăl Fantomă.

Și acum o să vă spun, pe foarte scurt și încercând să fiu cât mai puțin nesuferită, cum s-a văzut filmul ăsta din punctul meu de vedere.

Ce nu mi-a plăcut

-cum a fost făcut. Încercarea (eșuată 🙁 ) de a face un puzzle, de a fi și așa, dar și pe dincolo. Și pe vino încoace. Și comedie, și mister, și Lynch dar și Innaritu. Regia. Că s-a văzut că e o încercare. Bâjbâiala. Incoerența.

Ce mi-a plăcut

-intenția. Și distribuția. Și că, deși filmul e o oală cu de toate, chestie care nu e deloc o chestie bună, el m-a relaxat. Și faptul că am ieșit, în sfârșit, din mall cu filmul (asta fiind cam singurul semn de coerență – unul din motivele filmului transpus în realitate).

Și pentru că știu că nu am argumente să susțin sau să descalific un film, mai ales unul pentru care au pus umărul asemenea oameni pe care, după cum spuneam mai devreme, îi respect foarte, foarte mult, iată aici o părere avizată care rezonează cu ce am eu în cap.