Vineri seara ar fi trebuit să merg la cor. La repetiții. Știți, v-am mai povestit eu câte ceva despre asta. Pe la 5 mi-am dat seama că n-am cum să merg, viroza de paște încă îmi mai dădea ceva simptome de convalescență, respectiv răgușeală gravă și nasul plin de…lucruri. Bun, deci m-am resemnat, așa nu se poate cânta. Am făcut băgăjelul și mă pregăteam de o seara cuminte acasă. Așteptam să vin să fiu ridicată de la birou (doar sunt o doamnă, ce dracu) când am început să citesc câte ceva despre spectacolul lui James Thierree. Hm. Și atunci m-a lovit, că eu vreau la TNB, la spectacol. Am dat un telefon, am deturnat toată acțiunea casnică și am luat-o la fugă către bancomat și apoi TNB.

Da, bilete mai erau, am găsit cu ușurință unele chiar în față.

Nu știu ce să vă spun despre spectacol, decât că a fost excelent. Se simte bine de tot gena de Chaplin din Thierree, dar nu e Chaplin, e Thierree, cum să zic.

Raoul e un spectacol foarte frumos despre nebunie, despre singurătate, despre discuțiile pe care le ai tu cu tine uneori. Despre furie, disperare, dar spus cu o voce autoironică. Pantomimă, dans contemporan, comedie, dramă. Și puțin iluzionism. M-a furat la numărul cu oglinda :). Animale ciudate din mintea umană, dificultatea comunicării cu tine și cu ceilalți.
O echipă foarte bună, atentă la perfectul mers al lucrurilor.
Dacă ați fost înțelegeți despre ce vorbesc, dacă nu – are de ce să vă pară rău.

Am vrut să scriu despre asta la cald, vineri seara, să vă trimit la spectacolele de sâmbătă și duminică. Ar fi fost bine, aș fi fost și inspirată și poate v-aș fi dat o idee de weekend, dar am fost prea obosită. Iar sâmbătă am plecat în vamă, chestie despre care povestim în episodul viitor.