Mi-am cumpărat bilet la premieră din prima săptămână în care s-au pus în vânzare. Aproape uitasem de ele, până acum o săptămână când mi-am amintit abrupt, chestie care m-a făcut brusc foarte fericită.

Din ce mă informasem știam deja că spectacolul este o producție clasică (pe cât de clasic poate fi Cirque du Soleil), destul de apropiat de un spectacol convențional de circ (exceptând numerele cu animale). Așadar nimic nu a fost sub așteptările mele miercuri, când m-am prezentat dârdâind în sală la Romexpo. Am intrat la 8 fix, spre rușinea mea. Clovnii deja făceau warm-up-ul, iar eu mă simțeam vinovată. Mi-a mai trecut din vinovăție când foiala s-a terminat abia pe la 8.40. În orice caz, independent de voința publicului spectacolul a început ca după un ceas elvețian, la ora 20.00. Eu eram înghețată cumplit iar scaunul era foarte incomod, chestie care mă făcea să mă simt destul de inconfortabil, dar am început ușor-ușor să mă scutur de nemulțumirile subiective cu care intrasem în buzunare și să intru în mood.

Dacă ar trebui neapărat, neapărat să am o dezamăgire de listat ea ar fi faptul că arena era ceva mai mică decât m-aș fi așteptat (dar eram și la cucurigu, cu cel mai ieftin bilet, așadar…). Mi-aș fi dorit mult să am mai multe fonduri și să cumpăr un bilet în față, să văd toate expresiile lor, toate detaliile costumelor… Altfel, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a plăcut foarte mult spre extraordinar de mult spectacolul. Înțeleg că s-au iscat comentarii cum că show-ul nu e ca în alte țări. Mărturisesc că n-am fost înainte la un spectacol Cirque du Soleil, însă pentru că urmăresc fenomenul știu că spectacolele lor sunt multe. Și variate. Să compari Saltimbanco cu Allegria e ca și cum ai compara Oscar și Tanti Roz cu Inimă de câine doar pentru că amândouă îl au în distribuție pe Marius Manole. Saltimbanco se joacă din 1992 (adică atunci când încă nu terminaserăm de fluturat steagurile găurite pe la Universitate – nu că acum nu le-am mai flutura). E un spectacol mai aproape de convențional, ușor de înțeles și de copii și, până una-alta, foarte potrivit pentru un public virgin în ale circului ca formă de artă contemporană. El e parte a unui turneu internațional, apreciat peste tot de atâția ani, și nu o piesă veche scoasă de la naftalină pentru fraierii de noi. Și așa cum se ține peste tot în lume, de atâta amar de vreme, s-a ținut și se ține zilele astea la Romexpo, în București.

Și dacă ar fi să cârcotesc pe vreo temă, aș cârcoti pe seama obiceiului nostru (inclusiv al meu) de a ajunge cu întârziere la spectacol și de a sfida toată organizarea și toată munca artiștilor.

Favoriții mei au fost baleadorii, dar și blondele de la trapez și, firește, îngerii din finalul showului, care m-au lăsat cu gura căscată și respirația pierdută pe acordurile muzicii cântate de doamna primadonă. Spectacolul este foarte frumos, are încărcatură simbolistică, însă povestea e ușor de descifrat, se păstrează cu picioarele pe pământ. Eu zic că ar fi bine să nu mai plecăm la spectacol cu idei preconcepute și să-l trăim, pur și simplu, pentru ce e, fără să scoatem lista cu ce credem noi că ar trebui să fie și să bifăm pe ea doar ca să avem ce sa comentam. Riscăm să rămânem orbi în fața unor miracole doar pentru că…noi așteptam altele.

Am fost extrem de impresionată de felul în care curge spectacolul. De la prima secundă la ultima, în care oamenii se ridică și pleacă, nimic nu e întâmplător și orice mișcare declanșează o alta. Dacă un fir de praf e împins, e acolo cineva gata să-l prindă. Aveți aici un articol care explică exact de ce merg treburile așa cum merg.

Dacă aș putea, eu aș vrea să le spun artiștilor de miercuri (și de ieri, și de azi, și de mâine și de duminică) că le mulțumesc si că îi iubesc pentru starea pe care mi-au readus-o și pentru munca aia enormă pe care o depun ca să ne bucure cu un spectacol uimitor de frumos.

În final, aveți aici un articol descriptiv foarte frumos scris, pe care vi-l recomand dacă vreți să aflați mai multe detalii despre ce se întâmplă zilele astea la Romexpo.