Atât!

(ați mai auzit de curând vreo propoziție mai frumoasă ca aia din titlu, în orice limba, ă?)

Cred că sunt gata să recunosc ceva ce acum ceva vreme nu știam despre mine (așadar nici n-aș fi recunoscut, că nu aveam ce). Dragilor, eu – asta care sunt – iubesc țara asta. Băi, dar problema e că o iubesc cu un suflet din ăsta pe care nu știam că îl am. Un suflet care nu e educat în spiritul respectiv și care nici n-a văzut în jur vreun comportament pe care să-l copieze din dorința de a fi conform cu generația din care face parte (ceea ce se numește în limbaj corporatist PEER PRESSURE).

E grav.

Cu fiecare pas pe care îl fac stânga-dreapta-față-spate-staipeloc găsesc lucruri pe care le iubesc la națiunea asta varză și la locul ăsta și mai varză, despre care 1) nu știam că există 2) nu m-aș fi bănuit vreodată în trecutul meu de 29 de ani că le voi aprecia, în ipoteza absurdă că ele ar exista undeva, acolo, departe. Așadar, dragii moșului, mă găsesc în situația ingrată de a mă numi naționalistă. Bineînțeles, cuvântul folosit n-are nicio legătură cu extremismul tradus prin multele forme cunoscute (fanatism ortodox, legionarism, xenofobie, rasism). E doar un DRAG de țara asta, o iubire care crește, îngrijorătoare pentru prietenii cu tendințe emigraționiste sau…moderniste? Ceva…

Admir frumusețea lumii. Iubesc diversitatea! Ca să mă ții ,,sus și pe fugă” trebuie să-mi dai din timp în timp subiecte noi de gândire și lucruri noi la care să cuget (exercițiu de sinonimie în spiritul subiectului). Îmi plac lucrurile noi, îmi place să observ toate manifestările oamenilor de prin colțurile astea ale planetuței noastre. Sper că voi trăi suficient de mult și că anii pe care-i mai am vor fi împărțiți atât de frumos încât să îmi permită să cunosc cât mai multe din minunile sociale din jur. DAR. Dar. Dar simt ceva ce mă tem că cei apropiați mie nu mai simt (sau nu au simțit niciodată). E un sentiment atât de frumos și de mare, că se compara cu cel pe care îl ai atunci când știi că ești gata să te pui pe făcut o familie.

Problema e că mă gasesc românca și că mă simt și mai românca cu fiecare zi care trece, în ciuda faptului că lucrurile din jur indică beneficii pentru cei care se simt cel puțin europeni, extins mondiali.

V-am zis că e grav.

Ce ne facem, fetelor?

(pe când eram copchilă mi se zicea că semăn cu duduia din poza din clip)