Aș vrea să mă pot transforma într-o musculiță mică-mică-mică și să dau timpul înapoi, să fiu și eu în camera aia în care domnul Șoaită împreună cu cine o fi fost el, a decis să împartă niște mii de invitații duble la marea deschidere a Turbohallei. Pot să încerc să speculez care a fost discuția.

,,Băi, avem nevoie de prostime fomistă. Băi, deci trebuie să umplem spațiul ăsta, vorbim de 5000 mp, tu îți dai seama?! N-o să vindem NICIODATĂ 5000 de bilete. Nici măcar 3000. Nici măcar 1000. Deci da, trebuie băgat invitații la greu, trebuie să se calce lumea în picioare, trebuie să se VORBEASCĂ despre asta. Trebuie să fie EPIC, epic măi băieți. Clar, o să fie niște comentatori, o să fie mulți nemulțumiți, dar în plua mea, aia e, PR-ul nu se face cu fetițe de grădiniță mulțumite.Trebuie să vuiască blogurile, să vorbească lumea, să se audă de noi. Să fim Mecca. Să facem istorie în event managementul din România. Să dăm drumul cu zgomot!”

A fost o strategie de PR, asta este foarte clar. N-a fost vorba de o scăpare, a fost o strategie subevaluată. Să vină lumea, să știe, să se distreze, să se calce în picioare. Să ÎȘI DOREASCĂ să fie acolo. Și pot să înțeleg de ce, am văzut cu ochii mei cum Hala, locul acela deschis acum vreo trei ani – care personal mi-a plăcut foarte tare – a murit, fiind prea mare și prea necunoscut pentru un succes. Problema este că eu am văzut clar cum strategia asta de PR a lui Turbohalle, aia care a subestimat PUTEREA INVITAȚIEI, nu a avut o plasă de siguranță în caz de dezastru. S-a mers pe lasă mă că nu se întâmplă nimic, da-i dracu de fomiști, n-o cădea hala pe ei tocmai acum. Și asta mă face să mi se facă pielea de găină și greață cât cuprinde. La dimensiunile problemei, se puteau întampla atât de multe lucruri rele aseara acolo… Atât de multe! Puteau muri oameni, mulți, mulți oameni. Nu exista nici măcar un minuscul plan B dacă în loc de țeava aia de apă spartă de la garderobă era una de gaz sau dacă între oamenii ăia îmbulziți la intrare era un nebun cu un cuțit (nu mai vorbesc de arme de foc). Ieșea măcel! Dacă portița aia mică, mică de la intrare cădea, cădea peste oamenii care încercau să iasă. Dacă lua ceva foc, ardeam cu toții înăuntru, ca șobolanii, în timp ce ăia de la intrare și-ar fi dorit să fie și ei înăuntru, să ardă și ei. Pentru că da, aceasta a fost cea mai mare problemă a serii, mai mare decât țeava de apă, decât barurile insuficiente, sonorizare imbecilă la dnb și alte chestiuni minore gen îmbulzeala and co. Cea mai mare problemă a fost legată de faptul că SINGURA CALE de acces în ȘI DIN hală era o poartă mică, care dădea ÎNTR-O ALEE. Cale de acces BLOCATĂ toată seara de oamenii EXTREM DE MULȚI care au PRIMIT INVITAȚII de la organizatori pe toate căile posibile – radio, site-uri, alte cluburi, metrou, autobuz și eu mai știu ce.

Ce am făcut eu? Da, mi-am luat bilet. Am fost unul dintre proștii ăia care nu și-au dat seama cam câte invitații s-au dat, așa că mi-am luat bilet. Am ajuns acolo cu biletul în mână și m-am închinat de coada lungă de niște sute de metri, pe genul mu..e coada la iphone! M-am gândit chiar, pentru o secundă, în optimismul care mă caracterizează, că o fi coada celor care nu au încă bilete (repet, nu știam că s-au dat invitațiile ca flyerele la saloane de masaj erotic). După ce am stat la coadă vreo cinci minute, am văzut de fapt că nimeni nu stătea la coadă, așa că am început și noi să mergem către în față. Acolo, o poartă. Închisă. După aprox. jumătate de ora s-a dat drumul la poartă și a fost lăsată deschisă cât să umplem curtea. (asta era marele mecanism de intrare – câte o curte odată. Problema era că erau vreo 50 de curți afară la intrare, îmbulzindu-se din ce în ce mai tare). După aia, o nouă coadă. Existau oameni pe liste (care trebuiau căutați pe liste, u know…) oameni fără bilet și oameni cu bilet, toți trecând prin același filtru mic, de câte o persoană o dată. Încă o jumătate de oră mai încolo am intrat. Ce să zic, prima impresie relativ bună. Garderobă mare, dar o coadă la ea de am zis tks, but no tkx. Câteva polițiste Jaggermaister Desperados lăsau pupici pe gât și împărțeau cătușe, d-astea…Artificii porno de doi lei. Ne-am luat o bere, am zis uite domle că se poate lua și bere… Mirosul era de mega kkt, dar nu poți să le ai pe toate. Mă rog, m-am întrebat și cine dracului și-ar lua haine de dizainer (adică scumpe) gata afumate și împuțite, dar ce știu eu ce gusturi au oamenii. Am mers apoi spre scena de dubstep, în timp ce unul dintre noi s-a aventurat totuși la garderobă. La marea scenă de dubstep se auzea foarte dubios spre deloc, pe o canapea stăteau trei nea gigi, imagine psihedelică. Deci nu știu cine erau ei, instalatorii care făcuseră treabă, unchii lui Gojira, cert e că erau cireașa de pe tort în amestecul ăla de cocalari, pitzi, rastamani, hipsteri, homleși cu invitație. Încă jumătate de oră mai târziu, omul de la garderobă încă nu revenise la vatră. M-am dus după el – șoc și groază, nu se mai putea lua nimic de la bar (care era flancat de un angry mob de niște mii de oameni). La garderobă, după niște minute bune de chin să ajung acolo, o imagine apocaliptică. Apa șiroia dintr-o țeavă de ai fi zis în primă instanță că e o instalație extravagantă care face parte din decor. În a doua instanță ai fi remarcat balta de pe jos care creștea și tot creștea și ai fi realizat că nu e o instalație extravagantă care face parte din decor, ci o țeavă de apă (cea care alimenta băile, aveam să aflăm mai târziu – băi rămase din acest motiv nealimentate cu apă) care scuipă pe gecile oamenilor.

Așadar, cu geaca în continuare în mână, am reușit să ajungem din nou în sala mare, aia electro, în ideea să ne luăm totuși o bere. Chestia cu berea era sinucidere curată, așa că, în maximum de frustrare și cu plămânii vibrând într-un fel grețos printre miliardele de cocalari din bucurești, ne-am hotărât să ne retragem în alt club.

Încă o jumătate de oră mai târziu ne regrupaseram afară, în curte, să plecăm. Un băiat ne împărțea timid brățări pe care nu le-am vrut, pentru că știam deja că nu vom reveni. Încă o jumătate de oră mai târziu aproape că ne părea rău după brățări pentru că nu se putea ieși. Nu, căcatul de strategie de PR nu prevedea că pișcotarii fomiști vor bloca toată aleea de câteva sute de metri (îmi cer scuze pentru cei care și-au luat bilete, știu că erați și voi printre pișcotari) așa că posibil să avem nevoie de o altă gaură în gard (-ul de doi metri jumătate înălțime) pentru ăia care totuși sunt loviți de diaree, de ora colgate sau pur si simplu sunt prea nașpa ca să aprecieze așa distracție. Practic s-au gândit că va fi ATÂT de tare încât nimeni nu va vrea să plece înainte de vreme. Câțiva bărbați mai în putere săreau gardul ca să iasă. Grupul nostru conținea două femei în fuste, așadar nu se punea problema. Iar motivul pentru care ȘTIU SIGUR că nu exista un plan B este acela că DAAAAAN CHIȘUUUUU se afla printre noi. Același Dan Chișu care cu câteva minute mai devreme stătea la o masă VIP delimitată cu un cordon. Deci masă VIP există, ușă VIP nu prea. Ăia se îmbulzeau la intrare ca la Apocalipse, noi deja făceam scenarii în care muream de frig, sete și foame în curte, că nici brățări nu aveam, să ne încălzim la interior, cu picioarele în balta de la garderobă care creștea de la secundă la secundă. La un moment dat au mai dat drumul la 10 oameni în curte, noi ne-am încolonat frumos de cealaltă parte a porții (cu tot cu Chișu) și bodiguardul urla – băăăi, băăăi, lăsați-i să iasă, ca să intrați toți! Lăsați-i să iasă. Ăia de afara făceau – NU AVEM UNDE SĂ NE DĂM, SUNT MII DE OAMENI CARE SE ÎMPING IN NOI. Deci pe bune, imaginați-vă asta – o curte de fabrică cu poartă d-aia metalică, pe roți. De o parte a ei niște mii de oameni cu fețele strivite prin garduri, cu picioarele în noroi, pe de cealalta o curte relativ goală, cu vreo 20-30 de persoane doritoare să plece și cu un bodyguard în dreptul portiței (nu o mai deschideau pe toată, n-ar mai fi putut controla mulțimea). În fine, până la urmă m-am infiltrat fix în spatele lui Chișu – m-am gândit nene, dacă o păți ăsta ceva, poate sare cineva să-l salveze. După baia de mulțime m-am trezit, cu jumătate din grupul format din șase persoane, expulzată în partea dreaptă. Adică nu spre bulevard, ci către parcul industrial. Tot pe acolo se bulversa și un DJ cu legitimație de gât și un trolley care NU PUTEA SĂ INTRE. Really?! Dragă Turbohalle, aveai DOAR POARTA AIA drept loc de acces în ditamai hala industrială în care se puteau întâmpla lejer niște dezastre de nimic, nimic, dar nimic nu vă mai putea spăla după aia?!

Am mers ce am mers printre hale și ne-am dat seama că da, drumul se închidea. Cu un nod în gât ne-am întors către angry mob care între timp născuse și ceva noroi, cred că avea cumva a face cu țevile alea sparte dar nu știu încă exact cum. Situația era atât de rea încât oamenii mergeau peste mașinile parcate (nu înțeleg nici asta cum) între timp pe aceeași alee. Ăia mai în putere săriseră gardul (tot de 2 metri jumate) în curtea fabricii vecine și mergeau paralel cu aleea până în capăt, unde săreau din nou gardul. Am reușit, dupa 15 minute de storceală, să ieșim, încercând să explicăm oamenilor că NU VOR ÎNĂUNTRU. Ăia, evident, se uitau la noi ca la niște handicapați care au reușit să ajungă în Paradis și nu le-a ajuns.

Am trecut și prin trauma cu taxiurile (e de la sine înțeles că vulturii ieșiseră la vânătoare, fără aparat, uitând de logo-ul de pe uși, însetați de disperarea oamenilor care voiau să plece de acolo – majoritatea renunțând să mai stea la coadă, că de ieșit efectiv dinăuntru era foarte greu, sunt dovada încă vie) – am găsit unul pe la Gorjului, după bucata de mers pe jos. Am oprit la un OMV care ne-a ajutat să ne simțim din nou oameni cu o toaletă decentă și doua sandwichuri și am purces în B52, întru reîntegirea grupului (vă reamintesc că la episodul ieșirii din club ne separaserăm accidental, în încercarea disperată de a ne salva viețile), să ne salvăm seara. Nu prea a ieșit mișcarea, pentru că între timp mi se instalase o migrenă care nu voia să plece pentru nimic în lume. Am sorbecăit o cuba libre și un melon fresh și am sprijinit un scaun, apreciind totuși muzica, compania și spațiul.

Și cam atât am avut de spus despre cea mai de kkt lansare de club din istoria României. Pentru că, dragă Turbohalle, într-adevăr, ați scris istorie. Am fost una dintre persoanele care a crezut că va ieși bine. N-am crezut că aveți creier cât o nucă, ăla care să vă permită să dați atâta amar de mii de invitații gratuite și să nu țineți cont de niște norme minime de siguranță. N-am crezut că nu vă duce capul să faceți un milion de baruri cu un miliard de barmani. Pe bune, n-am crezut asta. Sunt o optimistă, o visătoare. Nu știu cum de m-a împins păcatul să cred că ,,de la creatorii” lui Silver Church – ăla cu Waldeck și ai lui Kulturhaus, ăla cu gorila la întrare, mare expert în verificat de fețe, care nu-mi lasă prietenii să intre, poate ieși ceva bun. Am crezut că e un proiect gândit bine, sigur, chiar e nevoie de un spațiu de genul ăsta într-un spațiu monopolizat de Sala Palatului.

Cum zicea reclama de pe Guerilla, aia cu o media deosebit de agresivă? ,,Într-o atmosferă de stimă și respect reciproc?” – asta e un fel de gluma anului, presupun.