Vineri am dat o tură la MŢR, la concertul cu Kumm şi Ostava. Sâmbătă – hai să vedem Up In The Air. Plăcut, însă nu ce mă aşteptam – şi anume film foarte tare. Sau de gustibus…
Azi am revăzut Amelie, după care am încercat şi puţin teatru la Centrul Cultural Bălcescu – cu debut traumatizant, I must say, eu având bilete luate de pe www.bilete.ro, existând aparent şi o listă cu oamenii care aveau rezervare direct la d’Aya. Teoretic accesul în sală se făcea pe măsura ce vin oameni, practic ÎNSĂ existau bilete cu nume pe scaune, se intra după listă, în fine, un sistem comunist nemaivăzut. Loc a avut toată lumea, însă a fost necesară o ceartă românească ca la carte, urlete, coate şi restul. En fin. Pesa fu înghiţibilă, amuzantă pe alocuri. Să zicem că am plecat într-o stare bună (,,Mă mut la mama” se numeşte dânsa). Ce mă pune pe mine pe gânduri însă e reacţia exagerată a oamenilor din sală (chestiune valabilă şi ieri, la Up In The Air). Încep să trag concluzia că lumea nu se râde pe acasă deloc, ce sa mai zic pe la muncă. Chiote de nu mai auzeai ce zic oamenii ăia pe scena. Recunosc, spectacolul era amuzant, se făcea loc şi de nişte răsete zdravene, însă teatrul în sine era mai mult în sală decât pe scena, ceea ce nu era neapărat bine…
Păpat nişte pui cu smântână şi ciuperci plus o salată verde, undeva la bulivard, şi iacă-mă-s gata de o nouă săptămână.
Am raportat, caporal Rădulescu.