Bretonul a apărut în viața mea într-o perioadă în care eram prea mică ca să am păreri despre așa ceva. Țineți minte copiii tunși castron, ca așa era moda, nu? Ei, am trecut și eu prin asta. Iar castron fără breton zău că n-am văzut, fie că era farfurie de ciorbă, strachină sau bol de salată. La insistențele mele, apoi, maica-mea a trebuit să mă lase să port plete. N-am avut niciodată părul ăla drept, lins, și nici bucle diafane. Părul meu lung semăna mai ales cu o mătură mare și stufoasă, fără o formă anume. Iar pre când mă făceam adolescentă am luat la rând crizele de identitate, marcate mai ales de tunsul scurt, cel pe care-l uram atât de tare în copilărie. Am alunecat din scurt în și mai scurt (băiețesc, cum îi zicea). Inițial mă tundea bunică-mea (care era coafeză), după aia am început să merg singură la coafor, ba mai experimentam și de una singură cu foarfeca-n baie lăsând în urma-mi măcel de păr pe jos, chiuvetă și alte periuțe de dinți.

Alta tragedie era ca prin liceu eram obsedată să-mi schimb culoarea părului, sigur, a mea era complet neinteresantă (degeaba încerca bunică-mea să mă vrăjească cu așa zisa nuanță Nisip ud atât de rară etc etc). Cum maică-mea nu mă lăsa să mă vopsesc – așa cum făceau alte mame care erau desigur mult mai îngăduitoare și mai înțelegătoare, că așa pare totul de la propriul geam – am băgat mare nuanțatoare. Cu spumă. Ieșeau după câteva spălări, nu aveau cine știe ce impact, dar lăsau, așa cum și promiteau, niște nuanțe. Movulii, castanii, ciocolatii. Totuși, nu era ce voiam eu, adică păr colorat, măh!

În facultate s-a dat liber la vopsea, așa că am experimentat aproape tot ce se putea experimenta, roșu, galben, mov, negru, morcoviu, iar roșu, de multe ori cu rezultate dramatice și pestrițe ca nah, nu aveam bani de aruncat pe coafor. De la lună la lună treceam prin faza aia în care treci prin fața oglinzii și nu știi cine-i acolo. Dar fără breton, niciodată breton. Mergeam pe bulevardul schimbărilor de la o zi la alta și nu mă putea opri nimeni, indiferent cât de rău ar fi arătat. Și a fost frumos, într-un fel…

Prin 2005 am făcut-o și pe aia nefăcută. Eram blondă. Măh, dar blondă. Era acum și meritul unui salon, mai ridicasem standardele – cred că cu ocazia pozelor pentru diploma de licență. Și mă chinuisem ceva să obțin blondul ăla. Uniform, drăguț, nuanța mai varia ea dupa fiecare vopsire, dar în mare era ce voisem. Și merg într-o seară în club (pi vremea aia eram abonată la Cabaret, prietenii știu de ce) și mi se pare mie așa, subit, între două melodii, că toate tipesele interesante de la A la Z sunt brunete. Brunetul era brusc noul blond. M-a luat cu amețeală de la revelație și atât de tare m-a marcat senzația, că mi-am jurat în sticla de bere că mă fac brunetă și a doua zi de dimineață m-am și executat. Deci de la blond pai la brunet pana corbului în doar câteva minute. Luni la serviciu am creat un șoc imens, cu tot cu băsmăluța purtată pentru o obișnuire cât mai blândă. Nu mă recunoștea nimeni, m-am ales și cu ceva porecle.

Aventura asta cu brunetul a durat ceva, până pe la începutul lui 2007, când am avut un curaj fenomenal, și anume să-mi las rădăcini. Părul meu natural e destul de deschis la culoare, deși pare șaten e un blond închis, iar contrastul cu negrul de rigoare era măricel. Deci cresc ele rădăcinile și prin 2007 mă duc la Focșangeles, la Luciana, care printre altele avea și programare la coafor. Eu eram pe atunci – cum altfel decât – într-o criză existențială. Într-o relație care nu funcționa dar eu voiam să funcționeze orice-ar fi pentru că aveam nevoie de puțină stabilitate și mai ales normalitate, încercând să mă maturizez dar fără să fac ceva pe bune în sensul ăsta, în fine…Și cum eram eu la Focșangeles, merg cu Luciana la coafor. Nu știu exact cum, dar am ajuns pe scaunul de tortura, și mi-au făcut fetili alea o coloare și o tunsoare de numa. Culoarea foarte frumoasă (un șaten deschis de tot cu tentă roșcăție) și mult mai apropiată de culoarea mea naturală. Culoare cu care mă găseam încă în cap în august 2007 (aveam părul lung) când am trecut prin niște freze revoluționare. Începusem să mă împrietenesc bine de tot cu coaforul. Am căutat o poză să vă arăt freza cu care am speriat Bucureștiul la întoarcerea din vacanța în Spania, dar nu am găsit nimic. Era un bob foarte bine executat, geometric, cu parul de la ceafă lăsat lung pe sub el. Creația unui băiat de la Egoist, nu mai știu care, excelentă de altfel. Prin octombrie mi s-a luat și de revoluții și am fost să tai codița și să las bobul. Și am mers așa cu bobul ăla clasic până prin februarie, când, aflată în altă criză existențială determinată de neadaptarea la un nou loc de muncă și bulversarea determinată de o relație care din amicală degenerase în non-amicală ca să se vrea iar brusc amicală, am constatat că eu nu sunt deloc clasică precum bobul ăla și că am nevoie de o schimbare. Mare. Nu doar în ceea ce priveste coafura, dar era și ăsta un punct de pornire.

Și așa am ajuns la Mari și la breton, precum și înapoi la părul colorat natural. Care Mari m-a tot tuns până astă vară în august, în toate chipurile posibile. Din februarie 2008 și până în august 2011. Bretonul și-a făcut din nou intrarea triumfală în viața mea, ocupând un loc așa important de nici nu vă puteți imagina. Lung, scurt, asimetric, pe-o parte, îl schimb și fac din el ce vreau eu. Și totul pe culoarea naturală, niciun pic de vopsea, none, iei!
Relația asta a fost singura pe care am avut-o cu un hair stylist. Și a fost una de succes, marcată, evident, de breton. De fiecare dată când mergeam la Mari să-mi tund bretonul sau să fac altceva cu capul meu (de obicei o lăsam să facă cam ce vrea, eram clientul ideal- și mai plecam și mulțumită) aveam numai grozăvii să-i povestesc. Ultima a fost aia că mă mărit, de exemplu :)).
Și tragedia s-a întâmplat. În august 2011, chiar după nuntă, după ce a executat cele două coafuri regulamentare pentru civilă și big party (fără breton, el a lipsit de la nuntă), Mari s-a mutat la Londra. A apucat, înainte să plece, să-mi facă la loc bretonul de după nuntă. Poate cel mai reușit breton din viața mea. După aia a plecat. Și eu am rămas iar cu părul nepieptănat și trist, numărând zilele până la păr alb și reîntoarcerea la vopsea. Am primit de la ea recomandări pentru cineva, am și numărul lui de telefon, dar parcă tot nu îndrăznesc să accept că trebuie să …îmi las bretonul pe mâinile altcuiva.
În chip de protest, mi l-am ciopârțit singură în seara de 31 decembrie. A ieșit bine, dar nu prea.
Deci – tânără proaspăt căsătorită, păr natural, caut hair stylist pentru relație de lungă durată, în care bretonul ocupă un loc vital. Mă poate ajuta cineva? Să-mi fac curaj și să-l sun pe Lucian? (așa îl cheamă pe domnul recomandat de Mari).

În final, uite ce am redescoperit eu prin foldere de foldere, căutând muzică să-mi umplu cadoul de Crăciun. Ie frumos rău, rău de tot, dați play. De dragul bretonului meu…