CNP-ul discordiei

Băiet fiind, păduri cutreieram. Bolnavă fiind, însă, acasă stateam. Și uite-așa mă găsea recenzora, o fătucă mică și speriată de vreo 19 ani, la domiciliu. Bolnavă, singură, vulnerabilă, gata să divulg cu naivitate toate datele private.
Și uite-așa, în pantalonii mei portocalii de casă, rupți în fund, și cu ochelarii peste rimelul de ieri întins până la barbă, răspundeam la întrebări oficiale.
Și am vrut să dau CNP-ul, zău că nu! Isteria asta mă lasă ușor mască. Am dat CNP-ul de atâtea ori când a fost nevoie ca oamenii ăia (care îmi erau mult mai necunoscuți decât recenzora înghețată de 45 de kile cu care deja legasem o relație de prietenie, mă văzuse în indescriptibilii pantaloni, să fim serioși) să emită o factură, am cumpărat de atâtea ori chestii pe internet, am trăit prea puțin în comunism și se pare că n-am văzut suficiente filme, așa că nu sufăr de nicio teorie conspiraționistă legată de furtul identității și microfoanele din pereți. L-aș fi dat cu dragă inimă, zău că da. De mai multe ori, dacă ar fi fost nevoie. De altfel chiar mi se părea de bun simț să-l dau, altfel cum știu oamenii ăia că sunt eu? De ce n-ar fi umplut singură pagini întregi de fabulații la căldura caloriferului din cămin, biata fată, în loc să umble pe la uși cu miloaga, prin frig, să mai ia și viroze de la clienți bolnavi în pantaloni peticiți de casă? Așadar eu deja dictam și mă pregăteam să sun celălalt membru al familiei ca să-mi dicteze la rându-i șirul de cifre personal, când domnișoara, încercând să mă scutească să consum unul din miile de minute gratuite pe care nu le consum niciodată, mi-a spus că nu vrea CNP-ul decât dacă insist, pentru că nu-i obligatoriu și nimeni nu l-a dat.

Așadar am ajuns cu ochii sclipind de se vedeau de sub ochelari, în ciuda stratului de rimel scurs, și la zona care mă interesa cel mai tare, adică aia în care fata aia a scris clar cu pixul că suntem o familie de necredincioși (a fost puțin uimită, dar a scris, ce naiba să facă), așadar nu ne reprezintă nicio catedrală a neamului și niciun episcop îmbrăcat în aur). Pentru cine nu înțelege de ce am ținut să îmi declar necredința, citiți aici mai multe detalii, de la o recenzoră la fel de revoltată ca mine.

Am făcut un salt apoi în sufragerie, unde zbiera – OROARE – Carmen Șerban – o dată e bolnav omul și dă pe PRO TV și atunci trebuie să bată la ușă recenzorul. Murphy, nu alta. N-am găsit suficient de rapid o telecomandă, așa că am oprit speriată mașinăria infernală direct de la buton.

M-am întors la domnișoară, unde o lăsasem, la coada cratiței adică, în bucătărie, și i-am furnizat și toate celelalte date extrem de importante- că mă dau pe net, că sunt angajată, nimicuri d-astea.

A doua zi, știți și voi, apare Gigel că nu, că trebuie CNP. Păi să n-o bați pe fata aia? Gigel apare și beat pe la fosta irealitate, lucrurile se întâmplă cu viteză, când, în bloc apare un afiș. Și-a lăsat săraca fată numărul de telefon și numele în geam, să-i transmitem CNP-urile. I-am dat SMS, mi-a și răspuns că a primit CNP-urile, că sunt cuminți pe canapea și mănâncă tot din farfurie. Ce credeți, era de fapt o asociație care fura CNP-uri și le transformă în monștri care beau sânge la micul dejun și limfă la cină?

Eu sper totuși că era Iulia.

Și-acuma, că am dat CNP-urile, ce naiba ne facem fără ele? Le-am dat tocmai statului, ăla de ni le-a dat in the first place. Ce naiba o mai vrea cu ele acum? Oare le mai trimite înapoi acasă? Viețile noastre nu mai sunt la fel…

Fondul sonor de azi:

3 thoughts on “CNP-ul discordiei”

Comments are closed.