Category Archives: me feeling like shit

What a succes! And what an EPIC fail!!!

Aș vrea să mă pot transforma într-o musculiță mică-mică-mică și să dau timpul înapoi, să fiu și eu în camera aia în care domnul Șoaită împreună cu cine o fi fost el, a decis să împartă niște mii de invitații duble la marea deschidere a Turbohallei. Pot să încerc să speculez care a fost discuția.

,,Băi, avem nevoie de prostime fomistă. Băi, deci trebuie să umplem spațiul ăsta, vorbim de 5000 mp, tu îți dai seama?! N-o să vindem NICIODATĂ 5000 de bilete. Nici măcar 3000. Nici măcar 1000. Deci da, trebuie băgat invitații la greu, trebuie să se calce lumea în picioare, trebuie să se VORBEASCĂ despre asta. Trebuie să fie EPIC, epic măi băieți. Clar, o să fie niște comentatori, o să fie mulți nemulțumiți, dar în plua mea, aia e, PR-ul nu se face cu fetițe de grădiniță mulțumite.Trebuie să vuiască blogurile, să vorbească lumea, să se audă de noi. Să fim Mecca. Să facem istorie în event managementul din România. Să dăm drumul cu zgomot!”

A fost o strategie de PR, asta este foarte clar. N-a fost vorba de o scăpare, a fost o strategie subevaluată. Să vină lumea, să știe, să se distreze, să se calce în picioare. Să ÎȘI DOREASCĂ să fie acolo. Și pot să înțeleg de ce, am văzut cu ochii mei cum Hala, locul acela deschis acum vreo trei ani – care personal mi-a plăcut foarte tare – a murit, fiind prea mare și prea necunoscut pentru un succes. Problema este că eu am văzut clar cum strategia asta de PR a lui Turbohalle, aia care a subestimat PUTEREA INVITAȚIEI, nu a avut o plasă de siguranță în caz de dezastru. S-a mers pe lasă mă că nu se întâmplă nimic, da-i dracu de fomiști, n-o cădea hala pe ei tocmai acum. Și asta mă face să mi se facă pielea de găină și greață cât cuprinde. La dimensiunile problemei, se puteau întampla atât de multe lucruri rele aseara acolo… Atât de multe! Puteau muri oameni, mulți, mulți oameni. Nu exista nici măcar un minuscul plan B dacă în loc de țeava aia de apă spartă de la garderobă era una de gaz sau dacă între oamenii ăia îmbulziți la intrare era un nebun cu un cuțit (nu mai vorbesc de arme de foc). Ieșea măcel! Dacă portița aia mică, mică de la intrare cădea, cădea peste oamenii care încercau să iasă. Dacă lua ceva foc, ardeam cu toții înăuntru, ca șobolanii, în timp ce ăia de la intrare și-ar fi dorit să fie și ei înăuntru, să ardă și ei. Pentru că da, aceasta a fost cea mai mare problemă a serii, mai mare decât țeava de apă, decât barurile insuficiente, sonorizare imbecilă la dnb și alte chestiuni minore gen îmbulzeala and co. Cea mai mare problemă a fost legată de faptul că SINGURA CALE de acces în ȘI DIN hală era o poartă mică, care dădea ÎNTR-O ALEE. Cale de acces BLOCATĂ toată seara de oamenii EXTREM DE MULȚI care au PRIMIT INVITAȚII de la organizatori pe toate căile posibile – radio, site-uri, alte cluburi, metrou, autobuz și eu mai știu ce.

Ce am făcut eu? Da, mi-am luat bilet. Am fost unul dintre proștii ăia care nu și-au dat seama cam câte invitații s-au dat, așa că mi-am luat bilet. Am ajuns acolo cu biletul în mână și m-am închinat de coada lungă de niște sute de metri, pe genul mu..e coada la iphone! M-am gândit chiar, pentru o secundă, în optimismul care mă caracterizează, că o fi coada celor care nu au încă bilete (repet, nu știam că s-au dat invitațiile ca flyerele la saloane de masaj erotic). După ce am stat la coadă vreo cinci minute, am văzut de fapt că nimeni nu stătea la coadă, așa că am început și noi să mergem către în față. Acolo, o poartă. Închisă. După aprox. jumătate de ora s-a dat drumul la poartă și a fost lăsată deschisă cât să umplem curtea. (asta era marele mecanism de intrare – câte o curte odată. Problema era că erau vreo 50 de curți afară la intrare, îmbulzindu-se din ce în ce mai tare). După aia, o nouă coadă. Existau oameni pe liste (care trebuiau căutați pe liste, u know…) oameni fără bilet și oameni cu bilet, toți trecând prin același filtru mic, de câte o persoană o dată. Încă o jumătate de oră mai încolo am intrat. Ce să zic, prima impresie relativ bună. Garderobă mare, dar o coadă la ea de am zis tks, but no tkx. Câteva polițiste Jaggermaister Desperados lăsau pupici pe gât și împărțeau cătușe, d-astea…Artificii porno de doi lei. Ne-am luat o bere, am zis uite domle că se poate lua și bere… Mirosul era de mega kkt, dar nu poți să le ai pe toate. Mă rog, m-am întrebat și cine dracului și-ar lua haine de dizainer (adică scumpe) gata afumate și împuțite, dar ce știu eu ce gusturi au oamenii. Am mers apoi spre scena de dubstep, în timp ce unul dintre noi s-a aventurat totuși la garderobă. La marea scenă de dubstep se auzea foarte dubios spre deloc, pe o canapea stăteau trei nea gigi, imagine psihedelică. Deci nu știu cine erau ei, instalatorii care făcuseră treabă, unchii lui Gojira, cert e că erau cireașa de pe tort în amestecul ăla de cocalari, pitzi, rastamani, hipsteri, homleși cu invitație. Încă jumătate de oră mai târziu, omul de la garderobă încă nu revenise la vatră. M-am dus după el – șoc și groază, nu se mai putea lua nimic de la bar (care era flancat de un angry mob de niște mii de oameni). La garderobă, după niște minute bune de chin să ajung acolo, o imagine apocaliptică. Apa șiroia dintr-o țeavă de ai fi zis în primă instanță că e o instalație extravagantă care face parte din decor. În a doua instanță ai fi remarcat balta de pe jos care creștea și tot creștea și ai fi realizat că nu e o instalație extravagantă care face parte din decor, ci o țeavă de apă (cea care alimenta băile, aveam să aflăm mai târziu – băi rămase din acest motiv nealimentate cu apă) care scuipă pe gecile oamenilor.

Așadar, cu geaca în continuare în mână, am reușit să ajungem din nou în sala mare, aia electro, în ideea să ne luăm totuși o bere. Chestia cu berea era sinucidere curată, așa că, în maximum de frustrare și cu plămânii vibrând într-un fel grețos printre miliardele de cocalari din bucurești, ne-am hotărât să ne retragem în alt club.

Încă o jumătate de oră mai târziu ne regrupaseram afară, în curte, să plecăm. Un băiat ne împărțea timid brățări pe care nu le-am vrut, pentru că știam deja că nu vom reveni. Încă o jumătate de oră mai târziu aproape că ne părea rău după brățări pentru că nu se putea ieși. Nu, căcatul de strategie de PR nu prevedea că pișcotarii fomiști vor bloca toată aleea de câteva sute de metri (îmi cer scuze pentru cei care și-au luat bilete, știu că erați și voi printre pișcotari) așa că posibil să avem nevoie de o altă gaură în gard (-ul de doi metri jumătate înălțime) pentru ăia care totuși sunt loviți de diaree, de ora colgate sau pur si simplu sunt prea nașpa ca să aprecieze așa distracție. Practic s-au gândit că va fi ATÂT de tare încât nimeni nu va vrea să plece înainte de vreme. Câțiva bărbați mai în putere săreau gardul ca să iasă. Grupul nostru conținea două femei în fuste, așadar nu se punea problema. Iar motivul pentru care ȘTIU SIGUR că nu exista un plan B este acela că DAAAAAN CHIȘUUUUU se afla printre noi. Același Dan Chișu care cu câteva minute mai devreme stătea la o masă VIP delimitată cu un cordon. Deci masă VIP există, ușă VIP nu prea. Ăia se îmbulzeau la intrare ca la Apocalipse, noi deja făceam scenarii în care muream de frig, sete și foame în curte, că nici brățări nu aveam, să ne încălzim la interior, cu picioarele în balta de la garderobă care creștea de la secundă la secundă. La un moment dat au mai dat drumul la 10 oameni în curte, noi ne-am încolonat frumos de cealaltă parte a porții (cu tot cu Chișu) și bodiguardul urla – băăăi, băăăi, lăsați-i să iasă, ca să intrați toți! Lăsați-i să iasă. Ăia de afara făceau – NU AVEM UNDE SĂ NE DĂM, SUNT MII DE OAMENI CARE SE ÎMPING IN NOI. Deci pe bune, imaginați-vă asta – o curte de fabrică cu poartă d-aia metalică, pe roți. De o parte a ei niște mii de oameni cu fețele strivite prin garduri, cu picioarele în noroi, pe de cealalta o curte relativ goală, cu vreo 20-30 de persoane doritoare să plece și cu un bodyguard în dreptul portiței (nu o mai deschideau pe toată, n-ar mai fi putut controla mulțimea). În fine, până la urmă m-am infiltrat fix în spatele lui Chișu – m-am gândit nene, dacă o păți ăsta ceva, poate sare cineva să-l salveze. După baia de mulțime m-am trezit, cu jumătate din grupul format din șase persoane, expulzată în partea dreaptă. Adică nu spre bulevard, ci către parcul industrial. Tot pe acolo se bulversa și un DJ cu legitimație de gât și un trolley care NU PUTEA SĂ INTRE. Really?! Dragă Turbohalle, aveai DOAR POARTA AIA drept loc de acces în ditamai hala industrială în care se puteau întâmpla lejer niște dezastre de nimic, nimic, dar nimic nu vă mai putea spăla după aia?!

Am mers ce am mers printre hale și ne-am dat seama că da, drumul se închidea. Cu un nod în gât ne-am întors către angry mob care între timp născuse și ceva noroi, cred că avea cumva a face cu țevile alea sparte dar nu știu încă exact cum. Situația era atât de rea încât oamenii mergeau peste mașinile parcate (nu înțeleg nici asta cum) între timp pe aceeași alee. Ăia mai în putere săriseră gardul (tot de 2 metri jumate) în curtea fabricii vecine și mergeau paralel cu aleea până în capăt, unde săreau din nou gardul. Am reușit, dupa 15 minute de storceală, să ieșim, încercând să explicăm oamenilor că NU VOR ÎNĂUNTRU. Ăia, evident, se uitau la noi ca la niște handicapați care au reușit să ajungă în Paradis și nu le-a ajuns.

Am trecut și prin trauma cu taxiurile (e de la sine înțeles că vulturii ieșiseră la vânătoare, fără aparat, uitând de logo-ul de pe uși, însetați de disperarea oamenilor care voiau să plece de acolo – majoritatea renunțând să mai stea la coadă, că de ieșit efectiv dinăuntru era foarte greu, sunt dovada încă vie) – am găsit unul pe la Gorjului, după bucata de mers pe jos. Am oprit la un OMV care ne-a ajutat să ne simțim din nou oameni cu o toaletă decentă și doua sandwichuri și am purces în B52, întru reîntegirea grupului (vă reamintesc că la episodul ieșirii din club ne separaserăm accidental, în încercarea disperată de a ne salva viețile), să ne salvăm seara. Nu prea a ieșit mișcarea, pentru că între timp mi se instalase o migrenă care nu voia să plece pentru nimic în lume. Am sorbecăit o cuba libre și un melon fresh și am sprijinit un scaun, apreciind totuși muzica, compania și spațiul.

Și cam atât am avut de spus despre cea mai de kkt lansare de club din istoria României. Pentru că, dragă Turbohalle, într-adevăr, ați scris istorie. Am fost una dintre persoanele care a crezut că va ieși bine. N-am crezut că aveți creier cât o nucă, ăla care să vă permită să dați atâta amar de mii de invitații gratuite și să nu țineți cont de niște norme minime de siguranță. N-am crezut că nu vă duce capul să faceți un milion de baruri cu un miliard de barmani. Pe bune, n-am crezut asta. Sunt o optimistă, o visătoare. Nu știu cum de m-a împins păcatul să cred că ,,de la creatorii” lui Silver Church – ăla cu Waldeck și ai lui Kulturhaus, ăla cu gorila la întrare, mare expert în verificat de fețe, care nu-mi lasă prietenii să intre, poate ieși ceva bun. Am crezut că e un proiect gândit bine, sigur, chiar e nevoie de un spațiu de genul ăsta într-un spațiu monopolizat de Sala Palatului.

Cum zicea reclama de pe Guerilla, aia cu o media deosebit de agresivă? ,,Într-o atmosferă de stimă și respect reciproc?” – asta e un fel de gluma anului, presupun.

S-a spart robinetul

Să ne imaginăm că nasul ar avea un robinet. În mod normal, robinetul e bine-bine strâns. Bun, în cazul meu recunosc că robinetul e destul de prost, are o garnitură dusă, ceva, că se tot deschide din te miri ce cauze alergenice. Totuși, poate fi inchis la loc aproape de tot, se poate ține sub un relativ control.
Iar ieri dimineață spre alaltăirei noapte, robinetul s-a spart. Urmarea imediată? Senzația de răceală de la prima oră, aia de-ți vine să iei primul briceag și să te automutilezi, numa să nu mai simți arsura aia din spatele nasului. Spre seară i-a dat și cu presiune, așa că am format iar o sacoșă plină cu hârtie igienică mototolită la capul patului.
Deocamdată alarma pare a fi fost puțin exagerată, e posibil să nu se lase cu complicații.
Sper.
Pe lista de zi avem de văzut una bucată documentar recomandat de Inozza , respectiv Young@Heart.
Aveți aici trailer, poate vă dau și vouă gândul cel bun:

P.S.: Voiam de mult să zic asta, dar tot uit. Băi, ce-mi place aia cu ai luat ceva? Toata lumea asta te întreabă cum spui că ai răcit. Primul impuls e să zici ironico/sarcastic – nu, sunt o făptură masochistă care stă și suferă, fiind si prea puțin dotată intelectual pentru a-și putea achiziționa singură niște OTC-uri de la farmacie pentru tratamentul simptomatic al răcelilor. Așadar nu, n-am luat nimic. EVIDENT CĂ AM LUAT. Dar subiectul nu e nici pe departe să se încheie aici. Dacă zici că da, ai luat Paracetamol Sinus, nu e bine, trebuia să iei mai întâi altceva. Dacă iei Fervex că de ce nu iei Coldrex. Dacă iei Oscilococcinum – că de ce dai banii pe apă de ploaie cu aromă de placebo. Dacă NU iei Oscilococcinum, că de ce nu iei, doar e dovedit că funcționează și nu e așa nociv ca medicamentele clasice. Dacă iei aspirină nu e bine, face mai mult rău. Dacă nu iei, ar trebui, că te face sa transpiri și să elimini chestiile rele. Dacă sufli nasul nu e bine, daca nu-l sufli iar nu e bine. Dacă nu bei ceaiuri ești nebun, dacă bei ești la fel de nebun că fac leziuni în gât de la temperatura ridicată și intră bacteriile și virușii pe acolo și ești condamnat la răceală pentru totdeauna. Unii zic că e bine să rozi Vitamina C, alții că din contră, nu are nicio valoare, Vitamina C nu se lipește de tine oricâte pastiluțe și portocale ai ronțăi. Până și maică-mea, dacă o sun s-o întreb – furnizează informații contradictorii. Maică-mea e farmacistă, pentru cei ce au deschis mai târziu televizoarele.

Nu vă mai povestesc de grupul celor care iau antibiotice ca pe bomboane, la primul semn de febră.

Până la urmă, știți cum e – răceala trece în șapte zile cu pastile și într-o săptămână fără.

Mai bine să ascultăm niște muzică și să așteptăm să treacă.

Ochi mici și roșii la Solid Like Rock

Săptămâna trecută a fost una de tristă amintire pentru mine. Am bolit rău, rău. Adică dacă povesteam că de Paște am bolit, glumeam. Amigdalită, frățică. După 5 zile, când lucrurile păreau a se lumina, s-au întunecat și mai tare. De fapt, practic s-au înroșit, că am dat în conjunctivită. Și dă-i cu kanamicină, dă-i cu de toate. Vineri seară am ieșit din casă pe la 10. Plecam la Bușteni. Cand am ieșit din bloc m-am simțeat ca evadată din pușcărie, după fix o săptămână de stat în pat. Am ajuns apoi la aeroport să ridicăm pe cineva, unde m-a luat o tuse măgărească de am zis că mă îmbolnăvesc la loc. Ochii mi se mai limpeziseră, erau tot unși cu kanamicină, dar bine nu era.

A doua zi am dormit cu flori de liliac la geam până pe la 1 la prânz, moment în care m-am trezit ceva mai bine. Fără tuse, ochii ceva mai ok, amigdalele mai la locul lor. Pe la 3 ni s-a făcut de party. La Cetate în Brașov se anunțase Solid Like Rock, ediția 7, și n-am putut să nu-mi amintesc de ediția din 2008, când am fost cu Dragomir, Cantor și Bârsan, weekend care rămâne de referință. Așa că am zis, damn it, o facem și pe asta. Mi-am umplut geanta cu pastile (dacă făceau ăia un check la poartă sigur nu intram), am dat pe la Flanco Sinaia să luăm bilete cu 28 de lei (la intrare erau 40) și ne-am dus. Cu trenul. Pe la 9 jumate eram la gară în Brașov, apoi cu autobuzul până la Aro, dupa aia țop-țop până în Piața Sfatului. Am mai prins o repriză de meci, am consumat rapid o pizza și o cafea și am purces către marea petrecanie. Pe jos. Pe trepte. Pe jos, repet. Când am ajuns în vârf aveam pulsul de 30 de ori mai mare decât normal, și transpirasem de-mi ieșiseră toate toxinele și conjunctivitele din mine și zburdau liber în vale, către oraș. Am zis – măh, aci ori mor, ori mă fac bine.

Și am intrat.

Pe scurt, am petrecut până la 6 dimineața. Am văzut răsăritul de pe cetate, chestie care e aproape ca în vamă. Am zburdat de la o scenă la alta, când discutând, când țopăind, când trăgând de un Becks Lemon. Niște Șuie, niște Gojira, niște proiecții, niște una-alta. Da’ fromos. La plecare am luat-o d-a dreptu’ pân’ pădure, adică ce mama dracu’. Păsărelele cintezoiau, frunzulițele sclipeau. Ca la optișpe ani, așa. Am mai făcut un stop în parcul de jos, din Brașov, moment în care am constatat cât e de liniște și de dimineață.

Pe la 6 și 20 eram la gară. Ne-am suit într-un microbuz și am mai agonizat puțin, până pe la 7 când era plecarea.

Am intrat în casă la 8. Pe podul peste Prahova, după barieră, după ce trecuserăm de grupul de onorabile în drum spre biserică, vorbeam. ,,Băi, suntem oameni bătrâni și tot la 8 venim acasa”.

Ne-am furișat încet, ne-am trântit în pat și am tras la aghioase până nu mai devreme de 3 jumate. Când m-am trezit. Îmi simțeam corpul obosit, ca după o mare petrecere. Nu mahmureală și alea, că nu aveam de la ce (2-3 Becks lemon d-alea toată noaptea sunt fix = cu zero). Era o oboseală plăcută și nici urmă de conjunctivită sau amigdalită.

Încă mai sper că nu mi se pare și că m-am făcut bine. Solid like rock de bine.

SENZAȚIONAL!- româncă înviată în duminica paștelui! (și un pic mai mult despre Românii au talent)

FENOMEN ÎN ROMÂNIA! Nu știu ce sfânt o fi înviat sau nu, dar eu cu siguranță am înviat, mai exact duminică pe la 4, după o viroză mișelească care a dat primele semne joi pe la prânz în timp ce mă străduiam să compun niște rime pentru o reclamă radio. Și mai exact (sau mai vag?), am zacut ca un câine 3 sferturi din paști. De vineri dimineața până duminică pe la 4, cum ziceam. Între timp am suferit un transfer București – zonă montană – despre care nu am prea multe de povestit, fiind la fel de expresivă și receptivă precum un covor cărat pe scaunul din dreapta față al mașinii.

Dar duminică…duminică a fost bine. În prima jumătate de zi m-am comportat previzibil, respectiv miorlăindu-mă dintr-o cameră în alta și rostogolindu-mă de pe o parte până în alta a patului. Dupa care – TA-DAA, ca piticul din bancul cu circul – am înviat, m-am suit pe ATV pentru o tură mică (pe model pasager) după care am petrecut toată noaptea într-o dulce desfătare, muzici și alcoale.

Luni am facut un ocol pe meleaguri natale pentru încă o doză de provizii mai mult sau mai puțin vesel colorate și am poposit seara acasă.

Și uite așea, țilin-țilin, țilin-țilean, pe la 11 jumate așa mi-am adus aminte că e finala Românii au talent. Am deschis TV-ul fix cât să-i prind pe ultimii 2-3. Îl știam pe sopranul care mă deranja la pipotă, talentat sau nu. Îi știam aproape pe toți, dar credeam că ăla o să câștige. La final, ta-DAAA, eroare, câștigă un puștache pe care îl ratasem până atunci cu desăvârșire, cu un hip-hop naționalist (cum mă știți sensibiloasă la tricolor m-am mai și emoționat toată). În fine, mi s-a părut ciudat, recunosc. Nu știu dacă ăla era cel mai talentat dintre ei. De fapt cred că nu ai cum să spui care e cel mai talentat dintre 12 oameni care fac chestii complet diferite. Da, sigur, și eu am rămas gură-cască privindu-i pe ăia doi de făceau acrobații în mâini. Sunt fana lor. E genial ce fac, merită să ajungă la Cirque Du Soleil. Dar e, oare, talent ascuns într-un om din popor? Sau multă, multă, enormă muncă foarte precis dirijată? Nu sunt oare, ei, deja mult mai sus decat genul ăsta de divertisment? Nu și-au atins, oare, scopul -și anume să capete ceva notorietate mioritică? You get my point…

Apoi – da, și mie mi-a plăcut copilul cu beatbox-ul. Cred că merita să câștige, sau măcar să ajungă în primii 3. Dacă aș fi votat, probabil pe el l-aș fi votat.

Dar.

Treaba cu talentul e un titlu de emisiune. Cum să hotărăști prin vot plătit popular care e cel mai tare și cel mai tare dintre talente?! Suntem pe un teritoriu atât de dominat de subiectivism (vezi, de exemplu, faptul că nu-l înghit pe contratenor nici picată cu ceară). Scopul circului protevist era să demonstreze că românii au talent. Q.E.D! S-a văzut- avem în popor talente neașteptate de dansatoare la bara, jongleuri cu sticle și mingi, dansatori și – preferații maselor – cântăreți. Există, apoi, și un premiu substanțial – iar sistemul spune că audiența plătește lu’ adrian sârbu bani ca să i se dea beneficiul să aleaga cui i se cuvine bănetul. Acum – că ăia care trebuie nu votează, că proștii au pus botu’ la un mesaj naționalist ieftin, că pensionarii au lăcrimat când au auzit că-i orfan, că romanu’ clasic în spiritul pomenilor și telenovelelor proteviste i-a dat banii ăluia de părea a avea mai mare nevoie de ei…SO WHAT? Eu m-am bucurat că a câștigat banii tipul care părea a avea printre cele mai puține șanse (după braconier și tipul cu mingea). Poate pentru că identific cu chestia asta nevoia mea de a fi contra curentului dintr-un motiv sădit probabil undeva în copilăria-mi (deloc) agitată, în genele sau personalitatea mea. Habar n-am. Poate doar mă bucur că n-a câștigat Narcisache (din motive subiective, de antipatie profundă) și atunci proiectez asupra câștigătorului bucuria. Habar n-am. Promit că la prima vizită la psiholog pe care o s-o fac dacă o s-o fac vreodată o să încerc să elucidez și asta, și vă anunț ce iese.

Cert e că eu m-am bucurat pentru Adrian Țuțu, să fie sănătos, să fie la el. Bravo.

Doar doua puncte mai am de atins și încheiem, că e târziu:

1) eu nu cred că România abundă în mesaje naționaliste și că găselnița cu care a pus ăsta mâna pe bani e o rețetă testată. Dați-mi exemplu de alt mesaj naționalist la audiență maximă, apreciat și răsplătit. Cu atât mai mult în hip hop (erm…să zicem…da’ nu-i nimic, sunt resemnat de mic, tu ești conștient ce-ți zic/ nu ne-am născut în locul potrivit/ orice Paraziții?). Mi se pare că-i pe dos, mi se pare că ești un pic patetic așa în ochiul românului de tot felul bătându-te cu pumnu’ în piept pe teme de genul ăsta (uitați-vă la mine, de exemplu :D). Ori ești cu Vadim, ori ești nostalgic comunist, ori legionar, ori ceva-ceva sigur nu-i în regulă cu tine. Și tocmai d-asta mi se pare tare că Țuțu a câștigat cu așa ceva. Da, a fost o găselniță, da, a fost intenționat, da, a vrut ,,să se vândă”. Și? Eu mă bucur că asta l-a vândut și nu altceva.
Altfel, am văzut o groază de reacții de genul ,,țară de kkt”, ,,gata, eu vreau să plec în Canada că a ieșit Țuțu la Românii au talent, unde ajungem doamne”, ce-aveți fraților? :) Prea mult timp liber? Ok, nu vă mai uitați la emisiuni de gen, perfect de acord, da’ mai ușor cu tragedia :D.

2) da, m-am mai uitat când și când la emisiunea asta, recunosc.Am fost foarte curioasă. Nu, mie nu mi-au plăcut ăia doi, Bartoș și Smiley (deși Bartoș îmi place la teatru). Mi-au părut a face glume răsuflate, obosite, la care râd singuri d-aiurea. Juriul a fost pe alocuri foarte deplasat (în opinia mea), doar Moisescu a avut străluciri pe ici-colo – cum era și de așteptat, nah. Penibilul a fost la rang de artă, dar din nou, să spui că românul n-are simțul ridicolului îmi pare un simptom al eternului complex național, când de inferioritate, când de superioritate (același, de altfel, în cele doua ipostaze extreme). Oamenii, în general, n-au, de muuulte ori, simțul ridicolului. Nu vă dau exemplul cu Ken Lee că o să ziceți că e bulgăroaică, deci aproape româncă.Vi-l dau pe ăsta, în schimb (și recomand să căutați pe youtube clipul cu grecii care cântă la pian într-o modalitate inedită…nu zic mai multe :D):

En concluzie, m-am uitat, am căscat gura, mai aveam un pic și ziceam și ,,hăă…ai luat meeereee??” (cine stie cunoaște), am făcut audiență, și probabil o să mă uit și la edițiile viitoare dacă și când mă prind pe acasă, fără alt program.

Și în încheierea programului, ceva să destindem atmosfera:

 

Bună ziua, haideți pe Popa Tatu 4, la restaurant Alioli

Trec pe lângă Alioli în fiecare zi, în drum spre serviciu. Mai mult, am fost asaltată de informații laudative despre de către Ionouka, să nu mai zic că mă dau în vânt după usturoi sub toate formele lui, așa că mă gândeam că trebuie neapărat să trec și eu pe acolo, să văd ce și cum.
Sâmbătă am prins momentul și am purces, cu doi companioni de încredere, spre așezământul cu mâncare de inspirație spaniolă. Fusesem pe vremuri pe acolo, pe când se numea La Papi, după numele celebrului (sau nu) telenovelist patron și cam atât. Eram chiar curioasă.

Restaurantul e cochețel – nici prea-prea nici foarte-foarte. Meniul e destul de generos, deși unul dintre noi a fost trist că nu a găsit în el mielul după care venise (prezent în meniul de pe net). S-au comandat scurt o ciorbă, o salată cu pui crocant, o saltimbocă de vită și un pui cu verdețuri și garnitură de spanac. Înainte de toate am fost cadorisiți cu niște aperitiv cremă de usturoi și pâine prăjită, din partea casei. Bun, foarte bun. Ciorba se aude că a fost bună, salata la fel. Saltimboca a fost doar parțial ok, se pare că porțiuni din ea nu erau tocmai mestecabile. Puiul cu verdețuri a fost foarte bun, pot mărturisi, precum și spanacul sote aranjat în grămăjoare pe marginea farfuriei.

Și a venit ceasul rău și ne-am gândit să comandăm și ceva desert. Știți cântecelul cu uite-așa aș vrea să mor? Erm, el se referă la moartea plăcută, survenită în urma consumului de vin roșu în compania unui lăutar. Simt din când în când aceeași dorință, dar referitoare la ciocolată. Așa că faza cu muerte por chocolate sau ceva de genul ăsta, din menu, mi-a făcut cu ochiul. Și nu doar mie. Așadar, două morți cu ciocolată la masa 2! Prețul mi-a părut mare, dar nah… de câte ori mănânci o moarte de ciocolată? Sau cu ciocolată? Sau pentru ciocolată? În fine…

Am fost avertizate că durează mult. Am avut apoi un pic de dubiu când am văzut că ospătărița ridică de pe o masă alăturată ceva ce după descriere era chiar o moarte de ciocolată din asta. Nu de alta, dar nu-mi părea consumată, semn că e posibil să nu fie exact ceea ce trebuie. Un sfert de oră mai târziu pe masa noastră au aterizat două morți. Ce să zic? Șoc și groază! Fiecare dintre ele avea dimensiunea unui chec întreg. Imaginați-vă ceva cât un chec, dar din foietaj proaspăt făcut, crocant, cu bulgări de înghețată de ciocolată în interior și sos fierbinte de ciocolată pe deasupra. Era cât p-aci să crăp mâncând, la propriu. Am lăsat aproape jumătate în farfurie, cu sincere regrete. Nici la pachet nu se preta, că înghețata aia deja era aproape băltiță. Oricum, dacă ajungeți pe acolo, neapărat, neapărat să vă luați moarte d-asta, dar doi sau chiar trei la farfurie!

Un capuccino cu spumă de lapte mai târziu (btw, cafeaua foarte bună) ne scotoceam după bani, când pe masa ne-a mai aterizat ceva, o carafă în miniatură cu 3 păhărele mici, ca pentru shot. Digestiv, din partea casei. L-am tratat circumspect inițial, numai ceva alcool nu ne mai încăpea în burdihane. Totuși am gustat și țin să spun că era foarte bun, o băutură foaaaarte fină, cu ceva aromă fructată și foarte puțin alcool (aproape insesizabil). Eu am dat gata un shot, Luciana vreo două.

Înțeleg că locul e foarte mișto pentru ăștia cu fructele de mare. Eu nu înghit așa ceva, nu pot, nu vreau, însă pare a fi ce trebuie dacă sunteți în zona asta. Tot felul de preparate cu fructe de mare, pentru mic și mare.

În concluzie ne-a plăcut, loc foarte primitor, cu mâncare bună și amenințare cu moartea prin ciocolată. Vita n-a fost excepțională, dar restul a fost foarte ok. Revenim, mai încercăm și altele.

Îmi aleargă mintea

…ca pe sute de rotițe de hamsteri simultan.
Vamă, Târgu Mureș, acasă, Buzău, vizită la o casă nouă în Băneasa. Statusuri. Sms-uri amuzante, sms-uri furioase, sms-uri impulsive, sms-uri imposibile, sms-uri incoerente, oricum doar moderate nu. Planuri. Planuri moarte din fașă. Alte planuri. Mașini, trenuri, avioane, conexiuni, motive pentru, motive contra. Doar vreo 50 de ore. Două beri reci în frigider. Doar două țigări. Un duș rece.
Atâtea opțiuni…
And yet somehow mă simt mică și pedepsită aici în casă.
Shhhht, noapte bună. Se ia buretele imaginar, cel mai mare, și se șterge furia. Bucățică cu bucățică.
Extraveral, anyone? :P

Stii cum …

…atunci cand erai mic stiai ca esti diferit si ca o sa faci lucruri frumoase? Si ca n-o sa-ti zica nimeni cum sa traiesti, sau de ce, in niciun caz cu cine?

Si stii cum e cand ajungi mare si totusi te simti mic si neputincios si toate lucrurile alea de cand erai mic sunt undeva, departe, in ceata, si ti le mai reprezinti doar prin clisee mai mult sau mai putin contemporane de genul “sa nu uitam sa fim copii”, “conteaza doar ce-ti doresti” blabla? Si teoretic ai facut tot ce trebuia, dar practic … ai uitat ceva sare, sau usturoi, sau ulei, sau ceva, nu stiu ce, dar nu e bine. Miroase urat cand ar trebui sa miroasa a trandafiri.

Si stii cum e cand nu mai stii exact daca esti foarte puternic sau de fapt esti foarte slab, si incerci sa-ti dai seama care din astea -doua e problema. Si pana s-o descalcesti treaba se impute de fapt atat de tare incat chiar nu mai stii cine esti si de ce te afli acolo, ce te-a ajuns pana in punctul ala si ce o sa faci mai incolo?

Si stii cum e cand creezi asteptari si simti ca dezamagesti si asta in mare parte pentru ca tu insuti esti foarte dezamagit si ustura nasol de tot si nu mai stii unde e iodul si nici macar cum miroase el?

Si stii cum e sa nu te simti recunoscator deloc, desi altii cred ca ar trebui sa fii? Si cum nu te multumesti cu supica de la cantina, desi altii zic ca esti norocos ca o ai? Si cum nu simti nevoia sa pleci capul chiar daca altii zic ca asa ar fi normal si frumos si elegant?
Si stii, presupun, cum e sa ai o luni de rahat, care ar fi trebuit de fapt sa fie o luni … doar putin scarboasa, asa cum sunt toate celelalte luni.

Daca stii, atunci te rog, dar insist, nu-mi vinde “trebuie sa mergi inainte”. Sub nicio forma. Stiu asta. Astept doar putina empatie. Non-intruziva, e favorita mea, s’il vous plait. Gracias.

Daca nu stii, atunci afla de la mine ca e de rahat.


Da, raspunsul este ca m-am intors in zona crepusculara. Palariere, vals te rog.

Runbaby’s gonna love this:

>Stii cum …

>…atunci cand erai mic stiai ca esti diferit si ca o sa faci lucruri frumoase? Si ca n-o sa-ti zica nimeni cum sa traiesti, sau de ce, in niciun caz cu cine?

Si stii cum e cand ajungi mare si totusi te simti mic si neputincios si toate lucrurile alea de cand erai mic sunt undeva, departe, in ceata, si ti le mai reprezinti doar prin clisee mai mult sau mai putin contemporane de genul “sa nu uitam sa fim copii”, “conteaza doar ce-ti doresti” blabla? Si teoretic ai facut tot ce trebuia, dar practic … ai uitat ceva sare, sau usturoi, sau ulei, sau ceva, nu stiu ce, dar nu e bine. Miroase urat cand ar trebui sa miroasa a trandafiri.

Si stii cum e cand nu mai stii exact daca esti foarte puternic sau de fapt esti foarte slab, si incerci sa-ti dai seama care din astea -doua e problema. Si pana s-o descalcesti treaba se impute de fapt atat de tare incat chiar nu mai stii cine esti si de ce te afli acolo, ce te-a ajuns pana in punctul ala si ce o sa faci mai incolo?

Si stii cum e cand creezi asteptari si simti ca dezamagesti si asta in mare parte pentru ca tu insuti esti foarte dezamagit si ustura nasol de tot si nu mai stii unde e iodul si nici macar cum miroase el?

Si stii cum e sa nu te simti recunoscator deloc, desi altii cred ca ar trebui sa fii? Si cum nu te multumesti cu supica de la cantina, desi altii zic ca esti norocos ca o ai? Si cum nu simti nevoia sa pleci capul chiar daca altii zic ca asa ar fi normal si frumos si elegant?
Si stii, presupun, cum e sa ai o luni de rahat, care ar fi trebuit de fapt sa fie o luni … doar putin scarboasa, asa cum sunt toate celelalte luni.

Daca stii, atunci te rog, dar insist, nu-mi vinde “trebuie sa mergi inainte”. Sub nicio forma. Stiu asta. Astept doar putina empatie. Non-intruziva, e favorita mea, s’il vous plait. Gracias.

Daca nu stii, atunci afla de la mine ca e de rahat.


Da, raspunsul este ca m-am intors in zona crepusculara. Palariere, vals te rog.

Runbaby’s gonna love this: