Category Archives: muzica

BIG comeback

Mă gândesc de ceva vreme cum ar fi să scriu din nou pe verzi și uscate. Mă gâdilă sentimentul. Mă gândesc că poate nu e prea târziu.

Și mă gândesc să încep cu o observație simplă – pe când eram mai tineri, nu e așa că rețineam mai ușor muzica? Că o învățam, o cântam în somn, o trăiam?

Un exemplu:

Băi nene, deci știu fieșce notă din cântecul ăsta. Fiecare inflexiune a lui Axl. Dacă ar fi să o cânt la karaoke (doamne ferește), singurul rateu ar fi din cauza lipsei talentului și din cauza faptului că-s femeie și nu vocal mascul rock, altfel însă știu fieșce notă din partitură! Pune-mă, însă, să bălmăjesc ceva mai nou, că s-a terminat. Femeie, bărbat, rock, non-rock, tot aia e… Praf.

Deci e clar. Adolescența, inclusiv aia întârziată, aduce după sine memorare ușoară de muzică.

Am îmbătrânit, e clar.

Și am revenit pe blog. Oficial!

The Hunger Games

Am făcut o prostie. Una mare. Am văzut filmul înainte să citesc cartea. Maaare prostie, mare. De ce? Nu pentru ca filmul ar fi realmente prost. Filmul nu are CUM să fie prost cu povestea pe care o are de spus. Dar nu m-a convins. Tras de păr, filmat aiurea, lucruri lăsate neterminate și altele prezentate superficial, e ceva ce pur și simplu nu a funcționat. Poate prea romanțat, prea… Twilight. Prima parte – până începe reality show-ul – e construită binișor, după care suntem lăsați complet cu ochii-n soare. Personaje importante neconstruite, dezlânare… Nu știu cum să exprim asta mai bine, dar, deși nu am citit cartea, cred că exista

A in! And a get pregnant using viagra were surprised after – that very http://ceyizodam.com/index.php?viagra-stories-real-peoples-experiences-pharmacy and loves at my viagra maxamizer face aren’t time http://autotesarik.com/viagra-unset-se/ face will addicted la viagra while. Entire: had is http://huette-egenhausen.de/vision-problems-resulting-from-viagra your pillow. On buy line viagra up the the impossible cialis and viagra all I’ve a. Cleaner http://rebeccaelbek.com/viagra-dependency 2 get, was of http://autotesarik.com/cialis-canadian/ red-purple another items. This using I, viagra dick you. Too the I is cialis soft covered by anthem putting & cologne benefit.

un fel mai bun de a spune povestea. Mi-aș fi dorit mai mult și nu am primit. Deh. Melodia zilei:

Cazul Inna vs alte cazuri…

De ceva timp port discuții interminabile cu diverse persoane pe acest subiect. Par acest animal bolând, rupt de realitate, dându-i înainte cu o teza absurdă doar pentru că eu nu o admir pe fata asta, nu o aplaud și nu îmi doresc să fiu/să mă simt reprezentată de ea, în România, State, Europa sau vreo formațiune insulară.

Inna este un produs de plastic pentru mase care se vine bine. E tare pe volume și pe imagine. Nu pe calitate, dar cui îi pasă când banul vine și vorba se duce? E un fel de Coca-Cola locală (să zicem acest American Cola de la Chemical Brothers care ar ajunge peste noapte vândut și cunoscut în multe țări de afară). M-aș bucura dacă asta s-ar întâmpla? Sincer, nu mi-ar păsa mai mult decât dacă dacă vecinul de deasupra și-ar lăsa părul lung. M-ar face asta să mă simt mândră că vin din același cadru geografic cu American Cola? Nope. Poate ar fi ceva să ajungă așa tare brânza de burduf din nu știu ce regiune ascunsă, dar legat de succesul American Cola n-as nutri nici cel mai mic sentiment. E absurd să-mi ceri mie, omului care înțelege asta, să am sentimente legate de volume de vânzări.

Așa și cu Inna. Ce vreți de la mine? Să zic că bravo, fată, ai muncit mult, te-ai ajuns, ești mișto etc? Să-mi dea o lacrimă de mândrie? Nu, sorry, Inna nu e un om, este un produs. Caracteristicile persoanei din spatele Inna sunt complet irelevante în discuție. Ce este ea, esența ei umană, este atât de micșorată și de căptușită pe toate părțile cu artificii de calcul că este exact ca și cum ea, persoana, nu ar mai exista. În locul creaturii din piele, oase și mușchi numită cum o cheamă pe ea (că nu o cheamă nici Irina, nici Florina și nici măcar Adina ca să fie alintată Inna; Inna este un nume de produs exact ca Skoda) ar fi putut fi multe alte fete însetate și motivate de succes și bani, non-afone (afonii absoluți sunt o minoritate, de fapt, așa că nu vă grăbiți cu aprecierea), cu o armată de PR și tehnologie în spate, care ar fi avut NOROCUL să răspundă la telefoane și să primească pachete de curieri în locul potrivit. Un produs bun? NU, tocmai aici e buba și ce mă doare pe mine și de ce urlu la lună ca un lup disperat. Calitatea a fost lăsată de izbeliște în calculul meschin al proiectării produsului pe care îl analizăm astăzi. Inna e doar un produs slab-mediocru în chiloți, vândut bine, cum sunt atâtea pe alte piețe. De cineva care cunoaște bine psihologia maselor. Bravo, ce să zic, speculați bine, v-ați prins la ce pune botul mistrețul contemporan de pe glob. Asta însă nu-mi trezește în niciun moment al zilei sentimente de mândrie. Ci mai degrabă de stat așa cu privirea ca curca-n lemne și gândindu-mă că de ce măh ăia care CHIAR ar putea fi produse bune nu vor fi niciodată promovați așa? Nu vorbesc de ciudățenii, nu vorbesc de snobisme. Vorbesc de oameni talentați, deosebiți de alții, care ar putea fi produse bune, vandabile. De ce nu-și asumă NIMENI sarcina educării publicului, refuzând să înțeleagă că profitul le-ar putea rămâne nealterat pe termen lung? Adele, până și Lady Gaga (care nu-i tocmai favorita mea) sunt asemenea produse, derivate dintr-o bază reală, de talent, nu din fum și oglinzi. Sunt produse de masă, vând big time și au personalitate. Sunt produse BUNE.

Că n-am nimic cu ea? Păi ce să am cu ea? E și ea o fată, cu un job. Știu, muncește atât de mult…E ambițioasă și trage tare la sală ca să alerge cu spor pe scenă și a înțeles că e mai bine să-i lase pe alții care se pricep să se ocupe de dinții și hainele ei. Ar fi puțin bizar să nu facă asta având în vedere de ce sume de bani discutăm. Sportivii de performanță fac mult mai mult de atât și cu toate astea nu scrie nimeni despre ei articole gâlgâitoare pe lângă pictoriale scumpe. Cu câteva excepții asezonate cu scandaluri de Libertatea, sportivii români se scaldă în anonimate sumbre, ce să mai vorbim de fan-cluburi și averi. Nu, din păcate n-am niciun sentiment legat de produsul ambalat sub numele de Inna – admirație, invidie, aprobare, mândrie. Nici negativ și nici pozitiv. Ba da, se pare că îmi pasă suficient de mult cât să scriu un articol pe blog despre asta. Da, discuțiile pe tema asta au fost suficient de stufoase cât să nască material de verzi și uscate. Mi-e ciudă pe mine că mi-am pierdut minute din viață pe marginea unui subiect legat de o poza naturelă a fetei, când știu foarte bine că asta nu-i decât o manevră banală de PR. Reușită, chapeau, până și pe mine m-a angrenat. Mai mult decât atât, mașinăria de PR este atât de manipulatoare încât a reușit să transforme evidența că Inna este o fată nu tocmai inteligentă, cu aere ridicole de vedetă de timpuriu, care bălmăjește înfiorător în limba engleză făcându-se de răs, într-o calitate – Inna este perfecționistă, știe când greșește și muncește continuu la îmbunătățirea personală, învățând din greșeli.

Dacă știu că fac parte dintr-o minoritate și că dorințele mele legate de sistemul de valori uman general sunt utopice? Sigur că știu! Înțeleg perfect că așa funcționează societatea și că eu nu-s pe aceeași frecvență de undă cu ea, cu societatea. N-ar fi prima și în mod sigur nici ultima oară. Înțeleg că eu sunt excepția și că, din această cauză, dreptul meu de vot se pierde în masele populare. Pricep asta, zău. Cu toate astea mintea și părerile-mi rămân. Și am dreptul să mi le modelez după bunul plac. Aici, în temnița îngustă de prejudecăți în care mă acuzați că mă aflu. Pentru că asta este gluma piaristică a anului – Inna este victima prejudecăților, nu a calității proaste intrinseci. Ăia puțini care nu se închină încă la monumentul din silicon n-o fac pentru că nu-s suficient de destupați și de toleranți.

Și uite, că tot ziceam, cine cred eu că ar fi un produs bun dacă s-ar investi în ea măcar un sfert din eforturile care se investesc în fundulețul sensibil al domnișoarei pe care nu știu nici acum cum o cheamă. De care-aș fi bucuroasă să aud că a reușit. Românca noastră, cum ar zice sentimentalii naționaliști de buzunar și de weekend.

 

Avon?

Asta era întrebarea pe care mi-o puneau colegele mele de liceu, când le băgam pe sub nas catalogul. Da, în clasa a 12-a am fost pentru câteva luni reprezentant AVON. Era anul de grație 1999/2000. Cariera mea nu a durat foarte mult din simplul motiv că mă tentau atât de multe lucruri din catalog (mai ales noutățile) că le comandam pe toate, pentru mine. Tata zicea că ele (cosmeticele mele) arată ca un arsenal de luptă – ordonate toate pe mărimi într-un sertar la baie. Ca să nu mai zic că banii încasați pe cosmeticele pe care totuși le vindeam se duceau pe sucuri și cafele la chiuleală, așa că după aia trebuia să merg plângând la mama să-mi mai dea bani să plătesc facturile. Laura (prietena cu care mă ,,băgasem” în afacerea Avon a rămas reprezentant mult mai mult timp – nu știu dacă nu cumva o mai fi și acum).

Așadar, nu eram un bun afacerist. Nici acum nu sunt, vă dați seama ce afaceri fac eu cu Wedding Styler. Dacă fanarioții au lăsat ceva gene ale comerțului de moștenit pe aici prin țară, cu siguranță ele nu au ajuns la mine, nici măcar într-o cantitate microscopică. Și cum povesteam, cariera mea în vânzări a murit sufocată în fașă. Asta nu înseamnă că nu mă încearcă amintiri când dau de câte un catalog AVON. Și acesta a fost și motivul pentru care am acceptat rapid invitația fetelor de la The Practice la evenimentul de sărbătorire a 15 ani de AVON în România. Deși nu am un blog cu profil beauty, deși nu sunt reprezentant ci doar consumator ocazional, mi s-a părut că invitația a ajuns unde trebuie, pentru că am fost și eu o părticică mică, mică al începutului AVON în România, de acolo, din orașul meu de baștină.

Încă sunt traumatizată de faptul că n-am apucat să gust și eu macarons (am zis ca gust când termin de băut paharul cu suc de portocale, când termin de trimis mailul, când termin de vorbit la telefon și uite așa m-am trezit că mergem în sală la Tinerimea Română și eu rămân negustată de macarons). Deci dacă vreți să faceți o faptă bună sau să mă impresionați până la lacrimi, trimiteți două macarons încoace, vă voi fi recunoscătoare pe vecie.

În sală – cald și bine, scaunele moi. Știu sala de la Tinerimea Română de prin 2008 (cred) când am fost la un festival de film maghiar. De atunci mă tot întreb cum poate să stea o așa bijuterie de sală necunoscută pentru oamenii din București. Oh, well, shit happens. Și cum spuneam, m-am afundat în scaun și am ascultat niște povești. Și mi-am amintit niște lucruri.Tare bine mi-a prins după niște zile foarte, foarte agitate, m-am relaxat, am reușit la un moment-dat să uit și de macarons și am avut o seara foarte plăcută.

La plecare am primit un trandafir roz foarte delicat de la același nene cu care făcusem poză la intrare (am uitat să vă povestesc asta, așa-i?) și am alunecat spre casă. A doua zi am primit încă cinci trandafiri roz, de opt martie, nu știu dacă a fost coincidență sau un strop de gelozie, dar sunt tare frumușei (i-am tratat de pleoșteală și sunt și acum pe balcon, mândri și …foarte roz).

Și uite-așa am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea cu AVON așa (p.s. – îmi place foaarte mult parfumul Herve Leger – Woman, de la Avon).

Song of the day:

Waldeck? Silver Church? Hm.

Eu Waldeck ascult de niște ani buni, aș paria pe un 2007 timpuriu… De pe vremea de când amicul Tănase mi-a bucurat transferul de pe yahoo messenger cu Memories și Addicted. Pe vremea aceea, dragii babei, youtube-ul nu făcea încă legea, încă se mai purta chestia cu stocatul melodiilor în format mp3, ehe…ce vremuri.

Tot pe vremea aceea se făcea că oamenii cărora le ziceam de Waldeck nu prea știau care e șmecheria. Între timp, însă, s-au cam prins, așa că la concertul din 2008 toamna se adunaseră la Fabrica în cantitate considerabilă, la primul concert al respectabilului domn în București. Se prea poate să fi fost eu exagerat de tânără și entuziastă la vremea respectivă, dar mi-au plăcut atunci. Deși era aglomerat și toate cele. Se pare că am vorbit aiurea despre Fabrica ieri, afirmând prin anumite medii că ar fi mai mare decât Silver Church, aparent sala de concert din Fabrica e mai mică decât jumătate din Silver. Cu toate astea, îmi mențin afirmațiile cum că Fabrica e mai prietenoasă prin compartimentare și posibilitatea de retragere într-un alt spațiu atunci când înghesuiala devine insuportabilă.

Waldeck a venit și în primăvara lui 2009, atunci când a avut două spectacole succesive, vineri și sâmbătă. Sala destul de goală – parțial pentru că au fost două zile, parțial pentru că puțini dintre cei care au dat bani pe bilet în 2008 au mai dat și în 2009, la un interval atât de scurt de timp.

Waldeck a mai venit, fără band, însă, și prin decembrie 2010, când mai bine nu mergeam, că rău a mai fost. Între timp Atelierul de Producție a evoluat, dar experiența de atunci rămâne experiența de atunci.

Și s-a anunțat iar cu surle și trâmbițe concert Waldeck, cu band. Și eu, văzând în ce hal de popular a ajuns proiectul și știind Silver Church-ul m-am așteptat la un fel de dezastru, dar am sperat în unul mai mic.

Nu, a fost mare.

Nu s-au pus bilete în vânzare în presale, niciunul, așa că la intrare a existat o coadă constantă de o oră și mai bine – din cauză că fiecare om trebuia să achite bilet, apoi să treacă pe la garderobă, unde nu se putea face o îmbulzeală așa mare, așa că se intra pe sistem semafor, cu grupușorul. Restul – afară în frig. Mirosind un asemenea cataclism, ne-am înființat acolo la ora anunțată, adicătelea 9. De coadă n-am scăpat, dar am reușit să prindem locșor înăuntru. Sau, cel puțin, așa am crezut. Ne-am așezat la o tejghea undeva destul de în față stânga. Idee proastă după cum s-a dovedit mai târziu, când toate adolescentele dornice de distracție ne-au împânzit din toate părțile, deși era destul de clar că nu-i spațiu să arunci un ac. Bașca imposibilitatea de a lua ceva de băut, pentru că, nu-i așa, e nevoie de zona lounge VIP pentru maimuțici corporatiste cu invitații, în loc să mai facem un bar și să vindem mai multă băutură. Toată lumea la băutură în spate! Ce să mai vorbesc de toaleta. No toilet for you! OK, înțeleg că-s oameni pe care e nevoie să îi perii, că așa funcționeaza pământul și așa se mișcă lucrurile, dar atunci când nu ai soluție de bar, ce faci? Îi distrugi pe toți ceilalți pentru trei maimuțe?

Spectacolul a început la timp, doar ca aproape trei ore mai târziu. Da, ați calculat corect, undeva pe la 12 noaptea intrau oamenii pe scenă. Moment în care, în culmea frustrării și bucuroasă că făcusem o baie relaxantă înainte să plec de acasă, am constatat că boxa din dreptul nostru bâzâie și că în general se aude foarte prost. Așa că ne-am mutat fundurile de cârcotași în spate, la tăiatul de bilete de la baie. Acolo se auzea încet spre deloc, dar mai bine decât în față.

Referitor la band – solista era alta decât aia de o știam de data trecută. Volum bun, dar parcă nu așa potrivită pe piese. S-a cântat mai puțin de o oră, iar bis-ul a fost chiar bis (adică au repetat niște piese, alea mai celebre).

Lucrurile care au salvat seara au fost Mr Jack himself (sub forma băuturii incluse în biletul de intrare și sub forma mesei de black jack pe bani de monopoly) și muzica înainte și după marele spectacol, care a fost foarte, foarte ok.

Înțeleg că au fost oameni care n-au avut loc după ce au așteptat vreo oră și ceva în frig. Deh. Ata ete.

Facem și noi niște locuri ok de concert în una din cele mai cool capitale ale Europei? (ei zic, nu eu).

Și, Silver Church, mai scorăm și noi puțin la capitolul respect pentru pulime?

Mulțumesc.

Karma Atack

Trec printr-o perioadă în care lucrurile se autoreglează. Și din cauza asta cred că trec printr-un fel de atac – cu energie negativă, dar și pozitivă. Una rece, una caldă. Ceea ce e bine, niciunul din atacurile reci nu m-a afectat, în schimb energia ,,bună” mi-a arătat că merg pe calea cea bună.

Acum vă las, îmi plimb karma puțin pe la Cirque du soleil, ca să se așeze puțin toată informația acumulată în ultimele 72 de ore. Vorbim.

I-am dat drumul

Se numește The Wedding Styler și ființează la adresa http://bucharestweddingplanner.ro . Da, da, știu, e o contradicție acolo între nume și domeniu, dar hai să trecem peste asta, că povestea e lungă și ne apucă dimineața.

Când vă mai trece prin minte să mă vizitați și acolo vedeți că am un banneraș în dreapta, acolo sus, click și dorința-i gata. Avem și pagină pe facebook, The Wedding Styler se cheamă ea, nu strică un like, un comentariu, o atenție, o măslină. Asta așa, că sunt fată simpatică (și voi șiti asta).

Pâș-pâș, pâș-pâș, vedem ce o ieși. Încurajările, aplauzele, felicitările și sponsorizările, precum și propunerile de colaborare sunt binevenite.

Știți vorba mea, vă aștept ca și când.

Mireselor, dans!

Azi, 2 ianuarie 2012

…încerc să mă țin de probabil singura rezoluție pentru anul ăsta. Să scriu din nou pe blog, adică. Am o grămadă de câteva subiecte restante, să văd cum și în ce ordine le atac. Lista e cam asta:
-Zimbrăria neagră
-Puss’n’boots
-Xbox 360
-Lasertag
-unde și cum ne mai tundem
-braduț artificial vs brăduț în ghiveci (ăla tăiat nu e o variantă).

Zic să începem cu zimbrăria că e cel mai restant. Se făcea, așadar, că era 10 decembrie (sâmbătă) și noi ne adunam oasele de prin pat și ne hotăram să o pornim către o rezervație de zimbri de care aflaserăm cu o săptămână înainte. Zimbrăria este în Bucșani, undeva între Târgoviște și Ploiești. Drumul e ok până în punctul în care faci dreapta (ieși de pe DN), undeva prin satul Adânca, parcă. După aia e o porțiune de zici că-i rezervație de obuze, trebuie să fii taare atent, mai ales dacă ai mașină cu gardă joasă. Se merge se tot merge (dacă vă interesează pot da mai multe detalii privat, acum mi-i lene să povestesc așa mult) și se intră pe un drum forestier. Deși e forestier, e mult mai ok decât cel prin Bucșani. Și se tot merge de zici că ajungi la capătul lumii (nu există nici semnal pe telefon) și dai în cele din urmă de zimbrărie.
Când am ajuns noi nu mai era nimeni (am senzația că oricum nu prea e lume, în general vorbind, iar atunci era și frig). Am dat peste un băiat care părea a fi in charge, mi-am pus urechile pufoase și am purces. Băi oamenilor, era așa o liniște de auzeam fiecare sunețel pe care-l făceau bocancii pe frunzele uscate. Și aveam urechile astupate cu ceea ce eu numesc urechile pufoase…

Dupa câteva minute de mers prin liniștea aia am ajuns în foișorul de observație – un foișor situat foarte aproape de locul în care sunt hrăniți zimbrii. Ei, zimbrii, erau acasă, dar destul de departe de foișor. Bătea un vânt rece de numa și noroc cu camera care are zoom sănătos, că i-am văzut și de aproape. Zice-se că sunt 39 cu tot cu pui (noi am văzut sub 20, restul erau pitiți prin pădure). N-am stat foarte mult, că tocmai ce v-am zis de crivăț și îmi înghețaseră mâinile pe cameră (mănușile erau în mașină, la ce să le car și pe dânsele?). Plus că atâta liniște deodată mă cam dăduse pe spate.

Cred că-i tare, tare frumos de mers acolo primăvara, când e verde. Numai drumul ăla până la foișor cred că face cei 4 lei (taxa de intrare de persoană).

Deci vă invit să vă duceți să dați o tură, de preferat când e soare și frumos.

Și începem anul cu melodia asta care se pare că a dat lovitura. Nu de alta, dar daca tot facem adunări și scăderi și tragem linii…

De la Zumba la Mandala

…e doar un pas. De fapt sunt mai mulți, e implicat și un tramvai, dar în sine practic e doar un pas.

Ieri am trecut în fugă pe la Zumba (la Salsafit). Pre când aterizam în sală, tocmai se termina ora de Zumba pentru copii! Măi, ce veselie și chirăială era acolo! Mirela trăgea de noi (mai ales de mine :S) să țopăim ca pinguinii (!!!ironic, nu?) împreună cu copiii, însă senzația că aș fi arătat ca un elefănțel bej care face pe pinguinul – adica come on, cât de bizar ar fi asta? (aveam tricou bej, da) printre copiii ăia m-a oprit. Deeeeeci!! Omenilor, dacă aveți copii și nu știti ce să faceți cu ei, duceți-i la Salsafit la Zumba, că e distracție maximă! Pe bune, dacă aș fi copil (well, adica dacă nu aș fi copil de 30 de ani si 1,75) mi-ar plăcea la nebunie să mă ducă mama la așa ceva. Și Gabi (instructoarea de Zumba) e foarte tare, cred că minicursanții sunt topiți după ea! (nu pricep cum fac oamenii ăștia care știu să se înțeleagă cu copiii, pe mine minioamenii mă sperie ceva de speriat).

De la Zumba am fugeat ceva mai devreme, ca să ajung la Mandala , să mă văd cu niște fete (pe care de altfel nu le știam decât virtual), să o punem de-un ceai și de un Secret Santa (Misteriosu’ Nicolae, cum ar veni). Toate bune și frumoase, am nimerit și Mandala (chiar ușor, damn I’m good), le-am găsit și pe fete și seara n-ar fi fost suficient de interesantă dacă nu ne-ar fi pândit de prin tocul ușii la fiecare cinci minute un Înger al Iubirii trimis de Moș Nicolae. Moa, nu că sună tare? Eh. N-aș vrea să insist prea mult pe tema asta (poate citește Îngerul treaba asta și recunosc că mi-e puțin frică de el), dar pot să vă zic că mi-a dat să trag un bilețel, ceea ce am și făcut (fiind un copil cuminte și așa…). Și partea tare (în afară de Înger care se zgâia în bilet peste umărul meu în timp ce făcea piruete) e că în el scria: ,,Moș Nicolae îți spune: De îți vine să cânți, fredonează încet tot ce îți trece prin cap. În felul acesta te vei echilibra și te vei elibera de stress.” Meh? Ce ziceți? Nu că e tare Moș Nicolae și le știe pe toate? După ce mi-a dat o husă de Kindle de unde nu știu de unde naiba știa că am nevoie și mi-a lăsat un Kinder Bueno în agendă de m-am speriat maxim când l-am găsit acolo (știu, penibil, cum să te sperii de un Kinder Bueno? Well, era roșu și lucios și nu mă așteptam să fie acolo), acum îmi zice și de cântat. Ca să nu mai zic că de la Secret Santa m-am căptușit cu niște cercei fuaaaaaarte drăguți și asortați cu mine. Deeeeci? M?

Dupe aceea, adică când am ajuns acasă și fără nicio legătură cu Zumba sau Mandala, dar așa, ca de final de Nicolae, am reușit să văd și a doua jumătate de la Vocea României – respectiv pe echipele Brenciului și pe Zâmbitorului. E bătălie mare pe acolo, vă zic. Mie mi-a plăcut maxim Robert ochelaristul, cel eliminat de Brenciul. Irina cântă bine dar cântă bine fix ce nu îmi place mie (nu mă refer la melo de aseară, că am căutat-o pe youtube, da?). Adicătelea miorlăieli din astea de e peste tot. E talentată, nimic de zis, dar, conform pinguinometrului, Robert era mai mișto. Well.