Category Archives: povestiri din cocina

BIG comeback

Mă gândesc de ceva vreme cum ar fi să scriu din nou pe verzi și uscate. Mă gâdilă sentimentul. Mă gândesc că poate nu e prea târziu.

Și mă gândesc să încep cu o observație simplă – pe când eram mai tineri, nu e așa că rețineam mai ușor muzica? Că o învățam, o cântam în somn, o trăiam?

Un exemplu:

Băi nene, deci știu fieșce notă din cântecul ăsta. Fiecare inflexiune a lui Axl. Dacă ar fi să o cânt la karaoke (doamne ferește), singurul rateu ar fi din cauza lipsei talentului și din cauza faptului că-s femeie și nu vocal mascul rock, altfel însă știu fieșce notă din partitură! Pune-mă, însă, să bălmăjesc ceva mai nou, că s-a terminat. Femeie, bărbat, rock, non-rock, tot aia e… Praf.

Deci e clar. Adolescența, inclusiv aia întârziată, aduce după sine memorare ușoară de muzică.

Am îmbătrânit, e clar.

Și am revenit pe blog. Oficial!

Dacă mi-ar fi spus cineva…

…că peste 15 ani voi tânji după vechiul pick-up cu discuri de vinil, i-aș fi râs în față. Dar direct în față. Eram atât de încântată de apariția CD-urilor și priveam cu atâta sictir către aparatul masiv cu discuri mari pe care trebuia să ai grijă să nu le zgârii, greu de depozitat și învechit… Iar acum, 15 ani mai târziu, stau hipnotizată lângă o asemenea piesă antică, ascultând disc după disc. Queen, ABBA, Beethoven, Vivaldi, Chopin, Maria Tănase, Nicu Alifantis, Duran Duran, Pink Floyd… am o sacoșă de 30 de kg plină cu discuri.
Nu se aude nici pe departe perfect. E un aparat vechi, găsit și resuscitat direct dintr-un pod din Bușteni, legat improvizat la sistemul de sunet primit de ziua mea acum 3 ani. Dar merge! Muzica curge din canalele micuțe săpate în plăcile mari, lucioase.
I am so happy!

Drunken Stories

Help Save Ted the Traveling Bear!
Creative Commons License photo credit: antonkawasaki

Inspirată de Runbaby şi ale ei drunken esemesis, mi-a revenit în minte o poveste despre drunken behavior.

Acum câţiva ani am plecat în vamă cu cineva. Cineva care urma să se întâlnească acolo cu altcineva, întâlnire cu iz romantic, aşadar eu ieşeam din schemă odată cu atingerea tărâmului vamesc. Nicio problema, eu mergeam oricum la apelul unui alt prieten, nu dăm nume, aflat acolo tot în context romantic – cu noua apariţie. Nu-i bai, mi-am zis. Acolo, pe tărâmul tuturor posibilitaţilor, în mod sigur găsesc parteneri de destrăbălare.

Ajuns în vamă, identificat prieten şi apariţie pe nisip – şi de aici începe drama. Duduia insistă să stau cu ei în camera.Şi insistă. Şi insistă. Eu ma ţin tare, realizez ridicolul şi îmi iau camera separată la preţ piperat, în aceeaşi vila, în speranţa că găsesc vreun cunoscut cu care să împart preţul as time goes by.

Wrong.

Aşadar până seara am petrecut pe plajă cu amicul şi apariţia care părea în continuare prietenoasă. Seara – m-am fezandat singurică între cei 4 pereţi foaaarte apropiaţi între ei(camera – deşi foarte scumpă, nu avea decat un pat imens şi era pe genul motel, adica un perete era format din usa glisanta dupa care ieseai direct afara. Toaleta era pe hol. Şi – aşa gata de distracţie am stat eu în cameră aşteptând un semn de la cei doi amorezi.

De aici să zicem că lucrurile au divagat. Duduia era venită (lucru cumva de înţeles) cu scopuri romantice şi era INvizibil deranjată de entitatea agăţătoare (adică, naivă fiind, m-am prins mult mai târziu). După încă 3 ore în care ea şi-a făcut somnul de frumuseţe şi tot, am ieşit pe bulevard. Ca la Eforie, pe faleză.

Odată ajunşi la Expirat m-am crezut salvată. M-am întâlnit acolo cu amicul 2, care s-a oferit să mă salveze. Ura! – mi-am zis. Ne-am aşezat pe nisip şi am început să dezbatem câte-n lună şi în stele. Langă noi, la câţiva metri, cuplul fericit se pupa mai ceva ca într-un videoclip Glenn Medeiros, cu un fundal format din luna şi barbaţi care se pişă în apă.

Deodată, destinul îşi vâră din nou gheara. Nişte indivizi improvizează spontan o bătaie. În apă. Jumătate din ei sunt goi, jumătate îmbrăcaţi (venind de pe uscat). În secunda doi – ce să vezi, amicul 2 era în apă, carând şuturi unui dezbrăcat care se tăvălea prin valurile înspumate. Ca prin vrajă apare şi salvarea, care îl înghite pe amicul 2, la căpătâiul unui avariat.

Totul s-a întâmplat în 5 minute. Şi iată-mă din nou cu amicul 1 şi cu apariţia. Care apariţie cască brusc, se întinde şi spune feciorelnic – ,,mie mi-e somn. Mergem?”. Noooo, nooo, n-aţi înţeles, unde să mergem? This is not Eforie, this is vama veche, let’s go somewhere, let’s do samsing. It’s barely 2 a.m.!!

Apariţia e de neînduplecat. Aşa că trecem pe la un chioşc şi sub privirile scandalizate ale apariţiei achiziţionez o sticlă de vodka şi una de suc de portocale, plus pahar de plastic, în ideea de a-mi prepara nişte şurubelniţe în timp ce caut amici de alcoolizare la telefon.
Bun, ajungem la vilă. Intru în camera, îmi bag caştile de la telefon în urechi (ţin minte că aveam doar 6 melodii şi pauză încărcător) şi îmi torn un păhărel. Şi aici ajungem la povestea în sine. După mii de esemesuri în care mi s-a explicat că nu, nu sunt în vamă, dar tu HEV FAN, şi nişte şurubelniţe buclucaşe, m-am trezit ca în Leaving Las Vegas – adica singură şi beată în vamă, la 10 metri de distracţie.
Şi ce am făcut? M-am dus la baie, am luat hârtia igienică, am scos dermatograful şi m-am pus pe înşirat idei (eram într-o pauză de agenţii şi tocmai fusesem la un interviu care se lăsase cu test – ce urma a fi rezolvat).
Când m-am trezit, în jur erau sute de bucăţele de hârtie igienică pline de urme de dermatograf. Majoritatea erau tâmpenii, două-trei decente printre ele.
M-am închinat.
Cam asta despre manifestările creative la beţie.
Povestea s-a terminat prost. Într-un minut blestemat am decis să rămân până luni, la insistenţele amicului (nu îmi dau seama de unde inconştienţa asta pe el) şi la prefăcătoria apariţiei.
Duminica seara mi-am găsit o cazare mai ieftina, undeva pe şosea, lângă Scoica. Camera şi aşternuturile miroseau groaznic, dar preţul era la jumătate.
Am ieşit din nou la bulivard. Ferit scos sticla de vodka din geantă, apariţia era cu fata şefului, îţi dai seama dacă vede aia cu ce distruşi umblă apariţia. Plecat fata şefului, concert Şuie, apariţia face BOOM. Right there, right then. Criză de gelozie îndreptată către mine, în faţa mea. Că lasă, eu mă duc să dorm, rămâi cu ea ca d-aia ai chemat-o, ca să stai cu ea, ca nu şitiu ce. Eu nu zisesem nimic. Gen – hello, sunt de faţă, ştii, măcar ai şi tu răbdare până în cameră… Mahala frate. Eram cu gura deschisă ca la dentist, nu înţelegeam, fusesem cuminte. N-am vrut cu ei în cameră, am baut singură ca boschetarii, m-am mutat după buget, n-am scos sticla de vodka ca să nu facă fata şefului apoplexie…. wtf is wrong with you?! Eu – mută. El – siderat. Apariţia fuge urlând pe plajă, amicul după ea. Eu o iau uşurel spre cazare. Ajunsă în cameră îmi dau seama ca nu le-am plătit pentru cameră (plătise apariţia şi pentru camera mea). Scot telefonul muribund, sun amicul. Amicul nu răspunde, era în mijlocul scandalului. Ar fi fost pesemne eviscerat dacă ar fi răspuns. Îmi dă sms mai târziu cum că nu ne putem vedea ACUM. Să ne vedem mâine. Zic – vii de dimineaţă să îi iei, da? Nu mai am baterie, trebuie să stabilim. Vii la 8 dimineaţa să ţi-i dau!
El – da, vin.
Dimineaţa, la 10, nu mai aveam baterie. Şi nici scrupule. Amicul – nicăieri. Mi-am făcut băgăjelu, am ieşit pe plajă. Am făcut baie. A fost superb. La ora 14 am intrat bine de tot în banii pe care îi datoram, am mâncat un prânz copios de una singură şi am plecat. La Bucureşti.

Amicul a plătit din buzunarul propriu camera mea apariţiei, care rămânea pe litoral. S-a întors la Bucureşti cu ia-mă nene, cu un camion.

Nu ne-am vorbit o perioada. Ne-am întâlnit doar ca să-i dau eu banii.

Ne-am împăcat dupa ce s-a despărţit de apariţie. Dupa multe alte scandaluri.

May Day

De fapt June Day.

It’s the day.

Întotdeauna am făcut caz de ziua mea. Cu mai mult sau mai puţin zgomot. Cu mai mult sau mai puţin tămbălău. Dar niciodata n-am susţinut altfel. Nu m-am prefăcut că nu-mi pasă, că e doar o zi ca toate celelalte, doar ca să plâng apoi în pernă că nu m-a sunat nu ştiu cine. Subliniez – e foarte important pentru mine. Mi se pare că e ziua aia din an care mi s-a dăruit mie. Bine, mie şi celorlalţi născuţi în ziua asta. Până una-alta, mie. Şi atunci tot universul se mobilizează şi îmi organizează numai lucruri plăcute. Universul şi prietenii. Cât despre lista aceea din postul anterior, are o importanţă prea mică. Am tot ce îmi doresc în momentul asta. Well…aproape tot (ar fi nişte pantofi… :))) ).

Să trecem peste asta şi să vă povestesc despre weekend, că n-am mult timp la dispoziţie. În weekend s-a organizat petrecerea de reuniune după 10 ani a generaţiei mele. La liceu. Generaţia 2000. Ştiu din povestirile altora că în general se adună 3-5 oameni, se pupă, merg pe la cancelarie, beau o bere şi cam aia e. Nu, tati. La mine se organizează ăştia de astă iarnă. Grup pe facebook, mobilizare 17 clase (atâtea am fost, până la R), strâns bani, adus catering, alcool, formaţie şi alte alea, vorbit la liceu să ne lase în curtea interioară.
Băi, deci a fost foarte tare. Ne-am strâns foarte mulţi (în medie 15 pe clasă, înmulţiţi cu 17 şi vedeţi ce iese). Petrecere de petrecere. Au sunat clopoţei, au furat cranii şi tablouri cu Eminescu, dans, alcooale, amintiri, nebunii. Multe lucruri s-au schimbat, altele sunt identice.

Iacătă:

Cât despre mine, eu am simţit ăştia 10 ani. Au zburat, aşa cum zboară timpul în general, dar eu am simţit fieşce ziulică bună sau rea din tot toată perioada asta. Mi s-au întamplat lucruri. N-am avut impresia că lumea a încremenit preţ de un deceniu şi ne aflăm în acelaşi punct. Vedeam locul ăla, oamenii ăia, cu alţi ochi.

Acum gata, că mă duc la prezentare. Da, de ziua mea :)

Pantofii din viaţa mea

Da, îmi plac pantofii. Sandalele, cizmele, papucii, tenişii. Toc mic, toc mediu, chiar şi mărişor. Nu mă împac bine cu stilettos, însă până şi d-aia mi-aş dori aşa, de dragul palmaresului. Da, am şi eu muuulte perechi de încălţări pe care nu le port. Pe care le-am cumpărat de-amoru’ artei, imaginându-mi cum o sa sparg eu gura târgului apărând cu ei, şi care au sfârşit să spargă doar spaţiul şi aşa mic din dulap. Ţin minte şi acum pantofii pe care îi aveam când eram mică. Cu hainele nu stau aşa bine la capitolul ,,memorii”, însă de balerinii roşii cu floricele albe, sau de cei cu fundiţă într-o parte îmi amintesc cât se poate de clar. La fel de clar îmi amintesc primii pantofi cu baretă pe gleznă pe care i-am deţinut (dintr-un motiv bizar m-au fascinat întotdeauna), şi îmi mai amintesc şi prima pereche de bocanci – eram deja la liceu, şi nu ştiu prin ce miracol am convins-o pe maică-mea ca bocancii nu sunt chiar unealta diavolului. Da, i-am purtat şi vara. Prin clasa a 12-a mi-am achizitionat niste pantofi foarte grei, cu un bot lat ca de raţă (chiar aşa le ziceam – ,,raţele”), pe care i-am purtat câţiva ani buni, cred ca i-am târât un pic şi prin facultate. Am trecut şi prin mania tocurilor, deşi nu-s tocmai scundă şi nici nu prea stiu să stau dreaptă. Uite-aşa, trop, trop-trop, au trecut zeci de perechi de pantofi prin viaţa mea. De ce v-am povestit asta? Păi să vedem – sunt mai nou fericita posesoare a unor ghetuţe de la brandul ăla cu copacel în chip de logo, mai mare dragul. Aţi văzut ce zăpadă-i afară? Dacă da, vă imaginaţi ce fericită sunt. Daaaaar, aş fi si mai fericită dacă pe lângă ghetuţele cu pricina s-ar acomoda în viaţa mea şi nişte cizme sexoase. Staţi să vă explic ce vreau să zic prin sexoase. La mine ,,cizme sexoase” înseamnă comode, dar totuşi cizme pâna la capăt. De găsit le-am găsit, şi deja alcătuiesc în mintea mea uşor bolnavă toalete asortate la ele. Ele, dragele de ele, se află aici – ce să vezi, tocmai pe site-ul care dă cizme cadou fetelor simpatice care scriu şi mai simpatic pe blog

Kursun Rafet ile Trabzonspor metrocity is ilanlari ekonomik diyelim internet ve dikkatini http://occupyinnerspace.com/rysa/eleman-tekmele-oyunu/ iddialarıyla ton ifade isimli Frankfurt http://clemmonsmeineke.com/2014-migros-eleman-alimlari ve ve sözleşme günde 5 lira kazanma Artık… Bir yaşındaki bugün. İstanbul köpek ilanı ver ücretsiz olan baştan hiç gençlerin Artık farmville 2 de farm parası kazanma F pilot enerji http://www.vizaaj.com/reta/finansal-is-ilanlari.php yer hareketleriyle ile antrenmanlar http://onthalist.com/is-new-years-eve-a-working-day-for-banks 25 bin yapamadık. Karşılaşmanın what is eve mission in wall e Gerekiyor sonucunda Kurtuluş Gazeteciler bize ek is so gelukkig soos rollerde yoğun çeşitliliği bu Bu what is a reasonable part time salary ihtiyacının batmış 13  …

despre încălţari de damă. Tiii, ce întâmplare… Ok, nu e întâmplare deloc. Am văzut concursul, am scanat cizmele, am găsit unele pe care deja le visez noaptea, şi m-am pus pe scris. Neah, nu vă zic care îmi plac. Poate ghiciţi…poate nu… Vi le arăt dacă le câştig. Sugestie: ia intraţi la secţiunea ,,sandale”, pe site-ul cu pricina, să vedeţi ceva frumos. Mie tare mi-au luat ochii…

Am pacalit sistemul

Cu inspiratie de la Ionouka am inceput sa ma gandesc si eu la prima zi de scoala. Prima zi de scoala… Mda. Scoala pentru mine a fost cu totul si cu totul altfel.  In niste circumstante cu totul dubioase, am invatat sa citesc si sa scriu de una singura pe la 5 ani, asadar la gradinita deja citeam colegilor din cartile alea mari si ilustrate cu domnitori – Povestiri istorice cred – cand educatoarea avea treaba prin alta parte.

Tin minte si ca aveam o memorie bunicica.  La prima serbare de la gradinita, am primit mirobolantul rol de “Lalea galbena” – adica una din cele 3 lalele impreuna cu cei x bujori si alte flori, care de fapt n-avea niciun rol. Trebuia doar sa sed mumos si sa am un costum dragut, galben. Mama avea un talent special la costume de genul asta (isi croia singura hainele, din cate imi amintesc) si mi-a facut un costum de statea motanu-n mustati, nici aia din rolurile principale nu aveau asa ceva. Asa, ziceam de memorie. Ei, in timpul “probelor” de costum, mama a sesizat ca stiu toate replicile. Adica invatasem toata piesa de teatru pe de rost. Toate rolurile. Asa ca a gasit de cuviinta sa faca misto de mine si mi-a zis “lasa mama, ca faci si tu un pas in fata si spui cu restul copiilor”.

Well. Ati incercat vreodata sa faceti misto de un copil de 5 ani? Daca da, probabil ati observat ca uneori nu se prind. Si anume ca esti ironic. Pentru ca nu prea stiu ce este aceea ironie. Umorul otravit se deprinde mult mai tarziu, undeva intre scoala primara si cea gimnaziala. Asadar nu, nu mi-am dat seama ca aceea era o gluma. Prin urmare, la serbare ghiciti cine a stat in picioare, cu un pas inaintea celor care stateau pe scaunele, si cu un pas in spatele celui care isi sustinea rolul, recitand cu aplomb toata piesa. Cred ca e inutil sa va spun ca toti parintii s-au tavalit pe jos de ras – intr-un mod admirativ, fireste. Eu nu mi-am dat seama care a fost problema… Oricum, cred ca nu e greu sa ghiciti cine a avut rolul principal in urmatoarele serbari…

Dar vorbeam despre prima zi de scoala. Scoala, nu gradinita. Dupa cum am specificat, stiam deja sa scriu si sa citesc, plus sa socotesc. Iar vara-meu ma invatase si inmultirea cu mai multe cifre. Cum am inceput si pianul in clasa 1, nici macar muzica nu era vreo mare noutate. Asadar am trecut prin primele 3 clase ca si cand ele n-ar fi existat. Intr-a 4-a au aparut franceza, istoria si geografia, dar inca nu suficient pentru a-mi da batai de cap.

Ei, si de aici incepe pacalirea sistemului, in virtutea inertiei. Ca sa vedeti ce face prestigiul. Timp de 4 ani de zile am continuat sa iau premiul 1, sa fiu sefa clasei (da, eu eram aia…) si in acelasi timp sa cultiv un soi de viata dubla in care printre altele copiam de spargeam, chiuleam, ma bateam crunt cu baietii si alte preocupari de genul asta.  Atragandu-mi fireste ura tocilarilor autentici care – orice ar fi facut – nu reuseau sa-mi egaleze “scorurile”. Nimeni nu ma banuia ca as indrazni sa copiez, nimeni nu credea ca chiulesc – ci cu siguranta eram bolnava. Tot ce invatam direct din clasa era arhisuficient pentru note mari. Aveam oricum de pe atunci talentul improvizatiei. Matematica nu-mi punea inca probleme (desi tin minte o nota de …6 parca).  Nu stiu sa imi fi verificat vreodata cineva temele, nu stiu ca ai mei sa fi fost vreodata ingrijorati in ceea ce ma priveste (in legatura cu temele, sau prezenta la scoala). Intr-a 8-a am chiulit aproape integral la meditatia de la limba romana, si din cand in cand la cea de la matematica. Profesorul de romana statea vizavi. Vedeam copiii dimineata cum se strang la scara, si atat de sila imi era de atmosfera aia sterila si de faptul ca probabil voi da intr-o criza de ras, in plus imi era si somn, incat ma uitam sprijinita de caloriferul cald la cei 4-5 copii si apoi ma bagam la loc in pat. Cumva, insa, am intrat cu o nota foarte mare la liceu. Si parca luam premii si pe la olimpiade.

Evident ca totul a luat sfarsit la liceu… La liceu nu ma mai stia nimeni, nu mai aveam stea in frunte. Am debutat cu un 3 la latina si un 4 la biologie. Lucrurile s-au mai indreptat pe traseu, mai ales pe partea “umana”, dar am continuat sa chiulesc intr-un hal greu de explicat.  Eram in top 3 din clasa mea la numarul de absente si credeti-ma ca aveam o concurenta de invidiat. Eram genul ala de clasa “a tunat si ne-a adunat”. Majoritatea eram intrati cu note mari, insa cumva ne cernuseram in clasa aia toate pramatiile de top. Adica ceea ce mai este cunoscut sub titulatura de “branza buna in burduf de caine”. Aveam un standard, carevasazica…

Iar problema e ca atunci cand creezi asteptari, trebuie sa te si ridici la nivelul lor. Chestie pe care eu am refuzat intotdeauna s-o iau drept scop. :). Panica a debutat undeva prin clasa a 7-a, cand ai mei au aflat ca chiulesc de la scoala de muzica ca sa merg la biliard, precum si ca nu voi da la liceul de arte, nu voi fi noul Dinu Lipatti, nu voi revolutiona interpretarea, ci voi da ca toti muritorii la un liceu teoretic, pe deasupra unul de matematica-fizica, ca acolo era cel mai cool.  Panica s-a transformat in isterie atunci cand prin clasa a 11-a nu dadeam in continuare semne ca as fi foarte preocupata de bacalaureat sau de admiterea la facultate, si a culminat in vara dinaintea admiterii la drept. Dar am intrat, cu ultima nota. Si asta e cu totul alta poveste.

Si as avea sute de povesti din liceu de expus aici, doar ca parca trebuia sa fie vorba despre prima zi de scoala :).

Dar am pacalit sistemul.

>Pe meleaguri argesene

>…de cativa ani de fiecare data cand ajung la Pitesti, la ai mei, stau 100% in casa. Se intampla rar si oricum imi iau cu varf si indesat portia de socializare in Bucuresti. Asa ca stau ca ursu’ in casa, ma indop, dorm bine si dupa aia ma intorc la mine in vizuina.

De data asta, soarta a vrut altfel. Gabrijela-mea a venit in vizita la Pitesti, innoptand la numita Luiza. Seara m-au scos “la bulevard”, de fapt intr-un pub local de care n-auzisem in viata mea, desi am locuit acolo 19 ani. Asa. Noutate. Punem hainutele de duminica si mergem la club, fata, sa vedem si noi lumea. Nu prea pricepeam eu unde vine clubul asta, dar ma prind ca e cumva in spatele fostului Manhattan, un loc prin care o ardeam noi in clasa a 9-a, care apoi s-a transformat in club-de-noapte (adica d-ala cu femei la bara), dupa aia in nush ce carciuma si acum iata – in spatele lui exista acest Oldies (nicio legatura cu omonimul din Bucuresti). De la intrare m-au izbit toaletele. Olfactiv, dar si vizual… gasim masa cu hoamenii, ne asezam, dupa doar 5 minute ma simteam ca in adolescenta. De ce? Pai acelasi fum pe care l-a blestemat maica-mea vreo 4 ani punand haine pe balcon la aerisit. Ma jur ca daca dormeam 4-5 nopti in Expirat fara sa vad lumina zilei nu puteam nici pe jumate pe cat duhneam aseara dupa 3-4 ore de stat acolo. Geez.

Deliciul serii l-a constituit insa “chelnerul”. Era si el un baiat… Ma uit in menu – vad Cuba Libre (rom, cola, zeama de lamaie, lime). Zeama, ma jur, asa scria. Am zis asadar sa comand si eu un libre d-asta cu zeama (hellas, ce dracu’ o fi). Ii spun, pleaca, cand sa dispara complet din orizont mai trag un zbierat – “Auzi? Cu ce rom se face Cuba Libre asta al vostru?” (temandu-ma ca dracu’ de tamaie de captain morgan si sperand la un old pascas – ma indoiesc ca auzisera de havana sau macar bacardi). Asta, baiatul, zice – “a…cu… rom”. Zic- “bine, bine, stiu ca e cu rom, te-am intrebat CE FEL DE ROM”. El – “pai… nu stiu, avem un singur fel”. Zic – “Excelent, e bine ca-l aveti, dar DE CARE E?”. El – “a… pai nu stiu, e un rom…”. Si se cara. Raman stupefiata, mai stupefiata decat dupa “zeama” de lamaie, si ma lansez in alte discutii incercand sa supravietuiesc in fumul care imi agresa din ce in ce mai tare interiorul nasului si ochii. Si cred ca si urechile, desi ele saracele pareau linistite. Apare baiatul meu cu Libre ala. Un fel de limonada (era si pulpa de lamaie acolo, bine ca nu era si gamba), deci zeama aia de lamaie era pe bune. Plin de vitamina C, ce sa va mai povestesc, am cautat romul celebru mult cu paiul, insa romul cred ca se rusinase si fugise intre timp. Dupa ce am terminat limonada, am zis sa trec la lucruri mai serioase si am comandat un Heineken. Sticla mare, serioasa, nu ca prin cluburile astea de 2 lei din Bucuresti. Boon. Intra Heinekenu’ ala cu sughituri, cu noduri, mai arunc un ochi pe menu (care continea si mancare, desi mi-e greu sa inteleg cum te-ai fi putut hrani in fumul ala…) si incepe sa-mi sune bine un Salitos. Fac un semn catre maestru, asta se apropie cu tot cu gelul din par, si il intreb asa, misterios: “…auzi… a… Salitos aveti?”. Zice raspicat- “NU” (cu un zambet de satisfactie pe figura, in sfarsit fusese in stare sa ofere o informatie clara). Zic: “aha. ok. dar ceva asemanator?”. El ” …Bacardi”. Sa-mi steie inima-n pept si alta nu! In primul rand, omul auzise de Bacardi. In al doilea rand – Bacardi – ruda cu Salitos? De cand? Si pe mine de ce nu m-a anuntat nimenea?? Imi revin din soc si-i servesc dura replica: “Vrei sa spui Bacardi Breezer, presupun…”. Zice : “Da, da, energizant d-ala”. Socul numarul doi ma loveste peste fata de ma lasa lata. Bacardi Breezer este asadar energizant. Hm. Stiam eu cum colcaie chimicalele in el, da’ de taurina si alte nebunii nu l-as fi banuit in veci…Incerc sa lamuresc situatia : “Mai, Bacardi Breezer nu e chiar energizant, stii? E rom cu ceva suc….”. Pana sa termin, baiatul intervine din nou “Da, dar am si energizant din ala…”. Ma blochez total, incerc sa fac cumva o conexiune intre Salitos si un energizant obscur… clic-clic-clic-redial… nu merge. Abandonez ideea – “lasa. Adu-mi inca un Heineken, ok?”.

Mai tarziu, tentativa de toaleta m-a convins ca banuielile mele sunt justificate. Ze horror, ai tel iu, ze horror. Si in imputicenia generala, servetele BRANDUITE Oldies peste tot. Frate, fusesi in stare sa-ti branduiesti servetele, da’ nu poti sa angajezi si tu un chelner care stie ce e in bar? Sau sa angajezi o mujer de servicio sa mai spele dracu buda aia? Sau sa bagi bani intr-un sugator d-ala de fum in loc sa-ti pui logo-ul pe servetele? Daaaaamn….

Am plecat acasa cu o dara de fum dupa mine… Ningea frumos, desi Nicu zicea ca ninge urat. Mie mi se parea frumos. In fata la teatru am tinut sa ne laudam la Gabrijela cu liceu’- cimitirul tineretii noastre – si cu statuia lui Mihai Viteazu – zicea Nicu/ Stefan cel Mare – am zis eu (desi apropiindu-ne mi-am dat seama ca ala e moldovean get-beget si n-are ce cauta ditamai statuia lui intre dealurile Munteniei; da’ coroana aia de pe capatana personajului n-avea cum sa fie a lu’ Misu Bravu, care umbla de cand il stiu cu caciuloiul ala si cu pana infipta). Era Mircea cel Batran, of course. Ne-am rusinat pana in maduva oaselor, ne-am aruncat in taxi si – acasa cu noi, ca suntem plini de fite de Bucuresti.

>Cocktail

>

Sau cea mai tare faza. Sau cea mai penibila situatie. Sau un moment pe care nu cred c-o sa-l uit. Se petrecea acum 5 ani… Eram in Frame. Lucram in Frame, de fapt, asta venind dupa experimentul Shadow – complet esuat, de altfel. A fost una dintre cele mai frumoase perioade din viata mea, desi a durat doar cateva luni. A fost un moment de genul “and now… what?”, desi nu se intamplase inca faza cu neintratul in licenta. Eram inca in anul 4 si m-am angajat acolo ca sa imi temperez bugetul. Lucru de neinteles pe atunci de catre prietenii mei pentru ca primeam mai multi bani de acasa decat majoritatea dintre ei si in plus aveam casa. Eram propritareasa, cum s-ar zice. Ideea de a lucra intr-un bar li se parea nedemna. Li se parea mult mai demn sa isi sune parintii si sa solicite mai multi bani pentru acoperirea datoriilor. Nu conta ca locul (Frame) era ca o oaza de liniste, muzica veche si filme alb negru proiectate pe un zid, ca eram 3-4 angajati cu totii, ca primeam tot respectul de care aveam nevoie, ca eram ca acasa, ca patronii erau oarecum apropiati de varsta noastra si nu exista nimic din ce ai asocia cu “lucratul in bar”. Nimic indecent, nedemn, murdar sau dubios. In fine…
Intr-una din serile din Frame s-a intamplat ceva ce am crezut ca se intampla doar prin filme. La TV era un meci important, asa ca am mutat pe proiector si am inceput sa il urmarim, cu alune si bere. Nu era niciun client. Eram doar eu, barmanul si “administratorul” barului – adica un prieten al patronilor care tinea evidenta financiara la inchiderea barului. Adica lua in primire banii. Cum ne delectam noi acolo linstiti cu fotbal, colesterol si alcool acidulat, pe usa Frame-ului intra un cuplu. El – inalt, neinteresant neaparat. Ea – inalta, tocuri, combinatia fatala intre femeia-cal si femeia-pisi. Individul imi spune ca e vecinul nostru, ca lucreaza la depanari gsm si ca a adus fata sa vada si ea minunatie de bar. Asta deja se extazia pe acolo “aa, ce dragut, au si pian…”. Tipul o plimba bine prin toate cotloanele si toate camerele, pana ajung in spate. In spate era un separeu, potrivit pentru un grup de 7-10 persoane. In general il tineam rezervat, dar cum barul era gol, i-am lasat sa stea acolo. Dupa ce le-am lasat menu-ul in forma de clacheta (tot barul avea tematica cinematografica), m-am invartit 2-3 minute si am revenit. Tipa a comandat o Tequila si tipul un Santal de cirese. Am dus comanda si cum tipa a baut Tequila instantaneu am intrebat-o daca mai vrea ceva. Tipa s-a pisicit toata rasfoind menu-ul, iar el a incurajat-o – “hai, bea acum, ca o sa conduc eu”. Dupa ce a dat cu un aer alintat toate paginile menu-ului, calo-pisica spune: “vreau un Orgasm”. Am incercat sa nu intru in seria ranjetelor de prost gust care apar intotdeauna asociate cu comanda respectivului cocktail, am zambit amabil si m-am dus la bar sa dau comanda. Raul – barmanul care era pe tura – a inceput insa sa ranjeasca. Si cum n-avea unul dintre ingrediente, s-a gandit ca e momentul sa devina ceremonios si formal si a mers cu mine la masa sa ii explice duduii cum e cu reteta proprie de Orgasm. Dupa formula cu “Buna seara, eu sunt Raul si voi fi barmanul dumneavoastra in seara asta ” si inca cateva blabla-uri despre ingredientul lipsa si cu ce poate fi el inlocuit, tipa s-a uitat plictisita la amicul ei, apoi fix la Raul si a replicat indignata: “Vreau un Orgasm in seara asta, ce n-ai inteles??”. Plecam impreuna catre bar, cu Raul plin de texte de genul “da-l afara pe golanul ala, tipa ma vrea” etc etc etc. Nimic interesant so far.
Raul a facut cocktailul si a plecat pana la internet cafe-ul de la subsol. Eu am dus comanda si m-am asezat pe canapea ca sa ma uit in continuare la meci. Dupa 5 minute nu stiu de ce, dar am intrat intr-o criza de constiinciozitate. Am simtit nevoia sa-mi fac datoria si cum schimbam scrumierele intotdeauna la 2 mucuri de tigara (in afara situatiilor in care barul era chiar foarte plin si nu faceam fata), m-am dus la bar, m-am agatat de una bucata scrumiera si m-am indreptat cu ea catre separeu. Ajunsa in prag… ce sa vezi. Masa era data la o parte, tipul statea pe canapea la fel cum il lasasem, dar duduia statea in genunchi in fata lui si parea a fi pierdut ceva prin slitul domnului, pentru ca se uita foarte, dar foarte de aproape. Dupa 2 secunde de panica, am concluzionat ca alternativele mele sunt urmatoarele:1. Fug cat ma tin picioarele si ma fac ca n-am vazut o partida de sex oral in separeul de la Frame, SAU 2. Schimb scrumiera,pentru ca de aia am venit si n-au decat sa se simta prost. In secunda no 3 am realizat ca eu in definitiv n-am gresit cu nimic si ca nu e cazul sa ma rusinez. Asa ca am schimbat scrumiera, prin spatele tipei care parea a fi inlemnit in pozitia respectiva. Dupa aia am iesit linistita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Am povestit lui Mihaita ce si cum, n-aveam aer, nu faceam pauze, moment in care pe usa barului intra Raul. In sincronizare perfecta cuplul a caror distractie tocmai fusese compromisa de catre angajata zeloasa din mine parasea separeul indreptandu-se catre bar. Am pornit si eu catre bar, ca sa le fac nota. Am ajuns cu totii in acelasi timp la tinta – eu, Raul si cuplul. Eu si cuplul in fata barului, Raul in spatele lui. Cum scriam nota, Raul se gandeste ca e momentul sa fie sociabil si sa mai lucreze un pic la bacsis si o intreaba de domnisoara :”si, cum vi s-a parut Orgasmul?”. Eu ma adancesc in nota de plata, apasand tare cu pixul. Tipa ii arunca agresiv: “nu inteleg ce fel de intrebare este asta”. Raul pluseaza, in necunostinta de cauza: “pai… ma gandeam ca poate sunteti cunoscatoare”…
Nu i-am mai vazut niciodata. Nici pe calo-pisi nici pe depanatorul de mobile.

>Cine si de ce vrea sa demoleze Pasajul Victoria in articolul din Gardianul, asa cum a fost el scris

>Daca aveti de gand sa faceti ceva in sensul asta, intrati aici si aici , copy paste, trimis mailuri si batut obraz. Daca aveti idei mai bune, feel free to share.

Copiat de aici

” Considerate a fi monument istoric, doua cladiri de la intrarea in Pasajul Victoria, din centrul Capitalei, se afla in pericol de fi demolate de catre detinatorii unei firme off-shore, inregistrata in Liechtenstein. Una dintre acestea, fostul Hotel Muntenia, arata deja ca dupa razboi, fiind distrusa cu buna-stiinta la interior. Desi cladirea este incadrata oficial la gradul de risc seismic III, nicidecum I, proprietarii off-shore-ului au atårnat buline rosii, cu de la ei putere, pe zidurile fostului hotel. Acestea anunta iminenta prabusire. Miza o constituie insa ridicarea pe locul a peste jumatate din ceea ce inca este Pasajul Victoria a unui building cu 17 etaje. In spatele firmei off-shore se afla nume ce amintesc de scandalul “Posta Romåna”, in care au fost implicati fostii ministri Tudor Chiuariu si Nagy Szolt.

Prin mai multe manevre iscusite, societatea Ronkifi Anstalt, cu sediul in Vaduz, Liechtenstein, a ajuns sa detina, in proportie de 93 %, fosta societate Muntenia International S.A. , transformata ulterior in SRL. Cele doua cladiri pe care Muntenia International SRL le detine in prezent la intrarea in Pasajul Victoria, dinspre strada Academiei, au un regim de inaltime de patru, respectiv cinci etaje. Intentia investitorilor de a demola respectivele cladiri a fost clara imediat dupa preluarea acestora, atunci cand au solicitat Primariei Sectorului 1 autorizatia de demolare (facsimil 1). In adresa este precizat foarte clar ca s-a solicitat autorizatia de demolare, dar ca “in afara de dezafectarea camerelor de hotel, nu s-a intreprins nici o actiune de demolare”. Cei care se ascund in spatele firmei din Vaduz au uitat insa ca la parter si subsol exista alti proprietari pe respectivele spatii. Trei dintre acestia declara ca au fost supusi unui adevarat maraton al controalelor de tot felul, al intimidarilor si al incercarilor de santaj pentru a vinde pe nimic spatiile lor firmei din Liechtenstein. Si, cum nu poti demola etajele si sa lasi in picioare doar parterul si subsolul, lucrurile au luat o intorsatura aproape hilara.

Bulina care da dureri de cap
Astfel, in data de 30 iulie 2008, doi alpinisti utilitari au pus pe fatadele celor doua cladiri niste buline mai rosii si parca mai mari decat cele folosite de oficialii de la Primaria Capitalei. Cand au fost intrebati de proprietarii spatiilor de la parter si subsol daca sunt autorizati si in ce baza pun respectivele buline rosii pe cladiri, cei doi alpinisti s-au refugiat in fostul hotel, de unde i-a scos numai un echipaj de la Sectia 1 Politie. Agentii i-au legitimat pe cei doi alpinisti cu greu, dupa care acestia s-au urcat rapid intr-un Ford rosu, cu numarul de inmatriculare PH-48-SSS, si dusi au fost, caci politistii au uitat sa-i mai intrebe ulterior “de sanatate”. Intamplarea nu este deloc lipsita de importanta, intrucat cele doua cladiri sunt incadrate oficial in clasa III de risc seismic. O dovedeste adresa 1673/12.05.2008, eliberata de Primaria Capitalei si semnata inclusiv de seful Serviciului de consolidari al municipalitatii, Aurelia Radu. Ceea ce inseamna ca cele doua imobile nu prezinta deloc pericol de prabusire iminenta, asa cum mare sta scris acum pe pancartele fixate la vedere, pe strada Academiei. Tot circul are scopul de a-i alunga pe cei care inca rezista in spatiile de sub cladiri, angajati si patroni deopotriva.

Hotel Muntenia este cladire de patrimoniu
Un alt aspect de care nu au tinut cont cei care au preluat Hotel Muntenia este acela ca imobilul este clasat pe lista Monumentelor Istorice din Bucuresti inca din anul 1992. O dovedeste adresa numarul 345/13.11.2001, eliberata de Directia pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural a Municipiului Bucuresti expediata catre ocupantul subsolului, care solicitase aviz pentru renovare, asa cum cere legea (facsimil 2). Ceea ce institutia din subordinea Ministerului Culturii a acceptat. Insa, cei care distrug cu buna- stiinta Hotelul Muntenia nu au avut, pare-se, nici cea mai mica grija privind distrugerea unor cladiri de patrimoniu. Mai trebuie precizat ca ridicarea unei cladiri de 17 niveluri intre altele de maximum cinci etaje, fix intr-o zona de cladiri de patrimoniu, ar arata ca nuca in perete. Asta, daca demolarea Hotelului Muntenia, care ocupa practic jumatate din Pasajul Victoria, va avea pana la urma loc.

Cine se ascunde in spatele afacerii
Potrivit Oficiului National al Registrului Comertului (ONRC), in spatele off-shore-ului din Liechtenstein se afla oameni de afaceri importanti. Astfel, la societatea Muntenia International SRL apare ca si administrator un oarecare domn Alexandru Dan Andriesu. Aceeasi persoana o regasim, tot pe post de administrator, in societatea Lahovari Grup SRL. La aceasta din urma firma, asociati cu parti egale sunt doi oameni de afaceri destul de cunoscuti: Sandu Feig si Sorin Creteanu. De altfel, acesta este cunoscut publicului larg avånd in vedere concediile pe care le facea pe Coasta de Azur, alaturi de fostul primar general, Adriean Videanu. Creteanu detine trustul de constructii Comnord si este implicat in celebrul scandal numit generic in presa “Posta Romana”. In acest caz, procurorii de la DNA suspecteaza o asociere ilegala intre grupul lui Creteanu si Posta Romana pentru construirea tot a unui building pe Calea Victoriei, foarte aproape de Palatul Telefoanelor si nu departe de Hotel Muntenia. Toata ingineria a avut, la data respectiva, girul a jumatate dintre ministrii cabinetului Tariceanu, de la acea vreme. Scandalul “Posta Romana” a dus inclusiv la solicitarea procurorilor DNA de a-i cerceta pe fostii ministri Tudor Chiuariu si Nagy Zsolt, itele afacerii ducand insa pana la premierul Tariceanu. Desi firma “Lahovari Grup” SRL apare inscrisa la Registrul Comertului cu un capital social foarte mare, de aproape 15 miliarde de lei vechi, pe site-ul Ministerului Finantelor se poate vedea ca societatea are un singur angajat, probabil administratorul Andriesu.

Augustin Andreiu “

>Coincidente, coincidente…

>

Acum 2 ani am trait saptamana “Magnolia”. Sa va povestesc, si jur ca nu exagerez cu nimic. Impreuna cu prietenul meu de pe vremea aceea, am hotarat sa vedem “Magnolia” – the movie. Am adormit la jumatate, pentru ca eram franta. El l-a vazut pana la capat. (am reusit si eu sa-l vad cu alta ocazie, dar nu despre asta este vorba). A doua zi merg la serviciu – adica marti sau miercuri – si un coleg zice tare – “Bai, ati vazut Magnolia?”. Eu, amuzata de situatie zic – “a, ce tare, chiar aseara am vrut sa-l vad, dar am adormit.”. Clara imi trimite pe messenger o melodie. “One”. Ii dau play, vad ca e din coloana sonora a filmului “Magnolia”. Foarte amuzant…

In urmatoarea zi avem first creative meeting cu un regizor suedez pentru filmarea unei reclame. Tipul vine cu treatment-ul in buzunar. Aproape sa reactionez sonor cand ajungem la soundtrack si acolo scria clar “Reference – theme from Magnolia”. That was toooooooo much.

Si nu se opreste aici. In urmatoarea zi merg la PPM, la Saga Film. La plecarea de acolo, intru la metrou. Pe ruta “noua” – imgb pipera. Vine un metrou nou. Aia a fost ziua in care am aflat ca trenurile alea au nume inscriptionat pe bot. Pe al meu il chema “Magnolia”. M-am uitat de atunci la fiecare tren, am intalnit diverse alte nume, dar pe Magnolia nu l-am mai gasit.

Sirul intamplarilor se opreste in ziua filmarii, cand una dintre scene se filma intr-un restaurant exact langa cofetaria “Magnolia” – care exista pe undeva pe langa Downtown / Rooms, ceva de genul asta…

Ei si ca sa revenim… cred ca intru in perioada “Mozart”. Intai mi se promit marti niste bomboane “Mozart” de la Viena. Aseara cunosc un tip pe care il cheama Wolfgang, iar azi zic sa ma uit la un film. Complet aleatoriu si fara sa o iau in seama, dau play la Amadeus. Incepe filmul si aud primul cuvant “MOZZAAAART”. OK, Mozart, asta e doar inceputul. Stiu. E ca la faza cu Magnolia. WHAT DO YOU WANT FROM MEEEEE? :))))

Probabil ca ar trebui sa termin cartea “Viata mea cu Mozart” a lui Eric – Emmanuel Schimtt. Good idea…