Tag Archives: micul print

Micul Prinț, la Teatrul Odeon

Vorbim despre piesa de teatru în regia lui Carmen Lidia Vidu, care se joacă la Odeon în sala Studio. Sala Studio e o sală redeschisă recent, aflată undeva la subsolul Odeonului, pentru care se intră prin lateral. Ea a fost închisă în 1948, odată cu naționalizarea Odeonului, și iată că acum e folosită din nou – lucru foarte bun, zic eu.
Am ajuns acolo marți, să-l vedem pe Micul Prinț. Nu de alta, dar după ce l-am cunoscut în persoană la evenimentul caritabil pentru strângerea de fonduri pentru Selena Daria Vlad , se cerea și o vizionare a spectacolului. Cu un pic de ajutor de la Carmen și de la tanti mama lu’ Micu’ Prinț am reușit să pun gheara pe două bilete, și întremată după boală cruntă, după cum mă știți, am purces.

Ne-am așezat pe scaunele noastre aflate chiar în primul rând și am așteptat cu emoție. În fața noastră erau suspendate becuri care pâlpâiau pe rând în ritmul muzicii. În scurt timp a început povestea, prin vocea lui Florin Zamfirescu. Când s-a terminat eu eram foarte fericită. Mă simțeam așa, ca în copilărie, după ce ascultam pentru a tz-a oară discul cu Soldățelul de plumb.

Însoțitorul meu nu era, însă, în același film. Și o să vă povestesc imediat și de ce.

Precizări necesare:

– nu tratați ora de Micul Prinț ca pe mers la teatru. Deși are loc în incinta unui teatru, Micul Prinț este o experiență vizuală, auditivă, chiar și tactilă (în final). E ca și cum visele din copilărie, atunci când ascultați un disc cu o poveste, ar fi prins contur. Personajele sunt proiectate pe norișori, vocea lui Florin Zamfirescu te poartă prin poveste exact ca atunci, în copilărie, și singurul personaj real (dar te întrebi puțin dacă nu e și el vreo proiecție, de fapt) e Micul Prinț, Alexandru China-Birta. Nu are un text extrem de lung și faptul că interacționează cu niște proiecții vorbind într-un microfon, din penumbra, te face să te întrebi dacă nu e cumva o plăsmuire a imaginației. E un copil pe o scenă întunecată, care se joacă printre stele și vorbește încetișor cu vulpi, flori, regi, bețivi, șerpi și geografi. Deși e acolo, pe scenă, pășește la doar câțiva metri de tine, prezența lui este abia sugerată, și-l întrezărești uneori doar jucându-se cu câte un bec-stea în timp ce vocea naratorului te duce mai departe în poveste.

– vă rog mult, nu mergeți cu copii mici, sub 10-12 ani, la Micul Prinț. Spectacolul este o metaforă, iar asta, în combinație cu textul și așa plin de simbolism, îi va debusola pe micuți. Vor pune întrebări, se vor foi și vor deranja restul oamenilor. Pare un spectacol pentru copii, dar nu este tocmai așa.

Așadar, dacă sunteți deschiși unei experiențe altfel, dacă sunteți dispuși să vă lăsați imaginația pradă intenției regizorale, o să plecați cu ochii în lacrimi. Veți plânge alături de Micul Prinț care nu înțelege cum se poate să nu-ți pese dacă o oaie va mânca sau nu un trandafir. O veți disprețui, poate, puțin de tot pe Jeanine Stavarache, floarea care îl rănește pe Prinț. Veți dori să o îmbrățișați pe Rodica Mandache transformată în vulpea ce vrea să fie domesticită. Vă veți teme puțin de Gelu Nițu, șarpele care îl ajută pe Micul Prinț să se întoarcă la floarea lui. Altfel, veți spune la plecare ce mi-a spus mie persoana de lângă mine – eh, nu prea mi-a plăcut, a fost ca un audiobook, n-a fost teatru. Sau veți face ca cei de alături, care au plecat la doar 10 minute după începerea spectacolului.

Cât despre mine – m-am simțit ca un copil rătăcit printre stele, imagini proiectate pe nori și voci venind de peste tot din spațiu. M-am simțit exact ca Micul Prinț. Și la sfârșit mi-am auzit inima bătând tare, din ce în ce mai tare.

Trebuie sa adaug ceva – pe când eram copil, Jeanine Stavarache era cea mai frumoasă prințesă din lume. Ea era vocea multor personaje feminine pozitive din discurile pe care le ascultam până la distrugere :)

Ce să mai zic, ce să mai povestesc

Activitate intensă, dragii babei. Atât de intensă că numa’ de blog nu mi-a mai ars.
Vineri am fost, așa cum am zis, acolo unde s-a fost programul, și anume la Hard Rock, să ne alăturăm efortului caritabil pentru Selena. Vă reamintesc pe această cale că ea încă are nevoie de noi și că puteți face un gest mărunt-mărunțel și să puneți umărul și o bucățică din buzunar la ajutorul de care copchila asta de 4 ani și ceva are atâta nevoie. Se există niște numere de telefon, se există un paypal, căi sunt, dorință de a ajuta și un pic de suflet să mai fie și se rezolvă toate.

L-am cunoscut și pe Micul Prinț în persoană, ăla adevărat, de joacă la Odeon și nu pot să vă spun decât că arată și vorbește exact ca Micul Prinț. Asta, firește, pentru că chiar e Micul Prinț. Abia aștept să merg să-l văd la teatru.

La sfârșit Carmen mă întreba – a ieșit bine??? a ieșit bine??? A ieșit foarte bine, draga mea, nu poate să iasă rău atunci când e vorba de suflete bune :).

Și tocmai când am fi zis că am epuizat resursele culturale pentru seara de vineri, ne-am întâlnit cu Cristi Horia (v-am mai povestit eu de el, vioara din violin meets guitar) – asta pentru că el face parte din Mărgineanu Band, care a participat la concertul caritabil pentru Selena. Eh, și cum ziceam, ne-am întâlnit, am ciocnit o bere, ca să aflăm că ei mai au o cântare în aceeași noapte fatală, în clubul True (fostul Temple).

Am împachetat ușor și am plecat spre True, ca niște adevărați fani. Dă-i cu berea, dă-i cu vodka și cu merele, dă-i cu vioara și toba, dă-i cu Mărgineanu și Chilian, la final eram așa emoționată că l-am îmbrățișat de vreo două ori pe omul ăsta cu vioara lui cu tot – și doar mă știți cât de reptiliană sunt în genere.

O shaorma mai târziu ne-a prins ora 5, iar eu se făcea că aveam program încărcat în weekend. Bătea un vânt de-mi zbura fusta în toate direcțiile (e una cu buline, d-aia de se învârte, dacă sunteți cunoscători), iar gradul de coordonare a gesturilor mele era redus după amestecul letal de mai devreme. Am mai tras și o mică ceartă pe tema ce să facem să atacăm autoritățile care lasă taxi Amiral și doar taxi Amiral la bariera de la centrul vechi și ne-am hotărât ca tot americanul să call it the night.

Sâmbătă am făcut ochi târziu. Aerul era greu, iar ochii pe care tocmai îi făcusem erau mici și răi. Am reușit, totuși, să mă mobilizez și m-am apucat de activități. Munci, nene, munci. Și am băgat munci până pe la un 12 noaptea, când m-am apucat de un joculeț.

Azi m-am trezit din nou cu ochii mici și răi, de data asta nu din cauză de petrecanie, ci din cauză de scotocit prin cimitire și elucidat misterele celui care își omorâse 5 neveste. Poțiuni, formule, puzzle-uri, ce să mai, jocul ideal.

Și după o noapte de scotocit prin cimitire ce e oare mai potrivit decât o mică liturghie? Vorba aia – doar mă știți evlavioasă, cum era să lipsesc de la slujba de duminica? E-xact. Am fost la beserecă, să aud cum ne ceartă popa că suntem cam desfrânați de nici Maria Egipteanca nu ne mai salvează. Da, azi a zburat un porc, a stat râma în coate și motanul în mustăți iar eu m-am dus la biserică. Poate vă întrebați de ce, poate vă gândiți că jocurile astea macabre m-au marcat și m-au făcut să-mi întorc fața către cele bisericești. Poate vă gândiți că îndelungile discuții pe pe un alt anume blog legate de dumnezei și religii m-au făcut să mă răzgândesc. A…mnu. M-am dus să discut cele trebuincioase pentru aranjamentul tămâios-floral de la vară, când îi dăm cu schimbarea de nume.

Bun, deci pentru cei care nu m-au mai văzut de ceva vreme – ați ascultat revista presei.

Hai cu lunea, v-am pupat și mai vorbim.

P.S.: Revin cu datele pentru amatorii de donații pentru Selena Vlad (hai că se poate)

Poţi suna din reţeaua Romtelecom în perioada 4 martie – 3 iunie 2011:
0900 900 342 – 5 euro/apel
0900 900 340 – 2 euro/apel
Poţi depune numerar sau face ordin de plată în urmatoarele conturi:
RON: RO43RNCB0064061982940001
EURO: RO16RNCB0064061982940002
Titular: VLAD MIRCEA ADRIAN, BCR – sucursala BERCENI
CNP: 1710106443067