Category Archives: povestind bucurestiul

Cum se vinde/cumpără o mașină – tragedie românească în șase acte

someecards-gun-shot-sounds-for-car-hornSe ia una bucată mașinuță mică, mică de tot și se transferă între prieteni. Pe bani, bineînțeles. Dar pentru că e între prieteni, se amână transferul efectiv, legal, al titlului de proprietate asupra mașini cam…7-8 luni așa.

Până când oamenii se hotărăsc că nu se mai poate, trebuie s-o facem și pe asta, trebuie să ne adunăm forțele și să facem actele.

Primul pas, se răscolește internetul în căutare de informații. E absolut îngrozitor ce găsești, deloc clar, sper ca eu să fiu mai de ajutor cu acest articol. Tot ce am putut afla e că trebuie să găsim un birou de acte (recunosc, habar nu aveam ce e aia birou de acte și mai ales UNDE să găsesc așa ceva). Nu știam cum trebuie să facem contractul, dacă e tip sau îl facem cum vrem – dacă trebuie să-l facem sau nu e nevoie. Dacă trebuie să mergem la notar au ba. Habar nu aveam de niciunele.

După ce ne-am dat mailuri peste mailuri și am amânat de nu știu câte ori că a intervenit ori una ori alta în programele noastre, am zis să luăm taurul de coarne și ne-am prezentat undeva prin ianuarie la fisc – sector 6 Orizont, unde avea domiciliul vânzătoarea. Dar și cumpărătoarea – ce bucurie, nu?

ACTUL 1 – TAXE ȘI IMPOZITE ORIZONT

Vânzoleală maximă acolo, nu știam încotro și unde – așa că am aruncat random întrebarea la un ghișeu/birou. Tipul ne-a zis să mergem la birou să facem actele și la ghișeu să scoată vânzătoarea certificat fiscal – și deși nu știam exact exact ce înseamnă asta și de ce avem nevoie, am purces.

Birourile de acte căpușează cu mare succes toate sediile de taxe și impozite, așa că nu vă faceți griji, găsiți acolo tot ce trebuie. Am ales la întâmplare un birou unde fata ne-a făcut actele în timp ce vorbea la telefon, atât de bună era. Fișa de înmatriculare, contract de vânzare-cumpărare și copii după una-alta (habar nu știu după ce, ea știe, că i-am dat tot mormanul de acte și și-a ales).

Tot ea mi-a făcut și asigurarea. Am avut de ales între asigurare în vederea înmatriculării sau asigurare normală – diferența fiind că cu cea în vederea înmatriculării nu puteam părăsi țara. Ceea ce oricum nu voiam să fac, am ales-o pe aia normală oricum pentru că …pitong.

După coada de la certificat fiscal a apărut și vânzătoarea, am semnat pe unde trebuia semnat, tot tipa de la biroul de acte ne-a mai zis și că trebuie să-mi semneze pe talon că mi-a dat mașina și data etc. Ne-a zis multe, dar era destul de greu s-o urmărim, am făcut și noi ce-am știut mai bine.

Am luat bon de ordine și când ne-a venit rândul, ne-am dus cu mormanul (realmente, nu era un teanc, era un morman) de hârtii la tipul de la birou. Ăla a făcut o alba-neagra acolo (una mie, una ție, una lu popa ilie) cu o viteză superluminică  și apoi ne-a zis scurt – luni după 2. Stai așa. Luni după 2 ce? Luni după două veniți să luați hârtia.

Era vineri, era 2, program scurt, deh.

Bon, luni la 2 eram acolo – vânzătoarea a primit radierea mașinii și a întins-o înapoi la job. Eu deja prinsesem ceva curaj, na, am zis că pare totuși ușor – sau măcar ușor pentru alții. Am intrat înapoi, am întrebat ce trebuie să aduc ca să înscriu acum pacostea pe numele meu și mi s-a dat o hârtiuță cu ce să am și mai ales copii după ce.

M-am dus iar la biroul de acte, am mai tras o tură de copii conform hârtiuței, am completat O CERERE, bineînțeles, am luat un bilet de ordine și am așteptat cuminte. Când mi-a venit rândul, doamna ia mormanul cel nou și zice  – dumneavoastră – la Virtuții. Poftim? Păi aici nu e tot sectorul 6, ba mai mult, sediul central al sectorului 6? Ba da, dar dumneavoastra țineți de Virtuții.E și mai bine, e mai aproape…

Cum puii mei să fie mai bine și mai aproape dacă eu sunt acum aici în fața ta?

Dar zice totuși – stați totuși să vă ajut, să vedem dacă actele sunt în ordine. Le ia la numărat – una mie, una ție, una lu popa ilie – zice – da, doamnă, e super, totul e perfect, mergeți la Virtuții.

ACTUL 2 – TAXE ȘI IMPOZITE VIRTUȚII

Scot mașinuța de unde cu greu o înfipsesem (cine știe ce e la Orizont înțelege) și o proptesc în parcare la Cora Militari. O iau ușurel pe jos spre taxe și impozite virtuții, iau bon de ordine, intru. Știți povestea- una mie, una ție, una lu popa ilie – stai că îi dă cu virgulă. Îmi mai trebuia o copie.

La Orizont copia aia nu era necesară, la Virtuții da.

Ies în hol, găsesc alt birou de acte, fac copia, mă întorc, doamna dă cu ștampile stânga dreapta și zice – joi după 2. Păi cum joi, nu acum? Nu, joi după 2.

N-am ajuns joi după două pentru că am o viață și asta îmi ocupă tot timpul. Am ajuns lunea următoare fix la închidere de program. Și cum stăteam transpirată și tremurândă în hol, că nu voiam să mai vin iar a doua zi, tantiile toate era ocupate. Vorbea. Nu știu ce, dar era zarvă mare cu iz de bârfă. Noroc cu bodyguardul care zice – ce vreți? Decizie de impunere auto? Și intră, caută, scotocește, îmi dă. Semnez, dau să plec.

Când, tot bodyguardul zice – vedeți să plătiți taxa de înmatriculare. La ghișeu. 60 de lei.

Mă duc la ghișeu, noroc curat zic, să scap așa ușor… plătesc taxă de înmatriculare, plătesc și impozitul să fie… și o întreb – aveți cumva idee unde trebuie să mai merg? Zice – păi mai plătiți o taxă de talon la CEC și apoi la poliția la Pipera.

Atât?!

Atât.

ACTUL 3 – RAR, INFERNUL MAȘINILOR

Acuma – tanti aia a zis că trebuie să mai merg la CEC și la Pipera, dar eu știam că mai trebuie și autentificat micromobilul. Adică înainte să se schimbe stăpânul trebuie să mergi la RAR să îți dea hârtie că mașina aia e chiar mașina aia și nu cumva alta. De obicei e bine să faci asta înainte să faci contract de vânzare-cumpărare, dar cum eu știam bine marfa, că doar ne știm de vreo 27 de ani așa, am zis că nu e cazul și mi-am asumat alergătura.

Intru pe net ronțăind la o napolitană, să fac programare la RAR. Ce să vezi, era totul super mega ultra full, dar prind o luni peste vreo 2-3 săptămâni, așa pe la ora 15.00.

Trec agale cele 2-3 săptămâni și o apuc cu micromobilul spre RAR.

Prima oară depășesc RAR-ul. Dau să întorc – linie continua, linie continua, linie punctată, YAY! Mă pun fromos pe bandă, aștept să treacă contrasensu – când, ce să vezi, în spatele meu, ambulanță. Cu lacrimi în ochi iau dreapta de volan, ma bag pe prima bandă…depășesc linia punctată…adio…mai merg, mai merg, – long story short, ocolesc juma de București.

Ajung în cele din urma la RAR, intru, îmi zic ăia să trag mașina oriunde și să merg în hală la ghișeul 1. Fac întocmai cele spuse – ajung la ghișeul 1, depun actele, mi se dă o cerere și mi se spune să aștept să vină cineva.

După nu mai puțin de 25 de minute iese un mecanic din ochi așa mai tânăr decât mine care mă ia bineînțeles direct la pertu, că doar ne-a făcut mama frați. Și cum mă ia el la pertu, îmi dau seama că nu am buletinul la mine. Era în altă geantă, cu o seară înainte zburasem la Timișoara și îmi trebuise deh…cu îmbarcări, debarcări, astea. La noi în țară permisul nu face nicio cât o ceapă degerată, așa că plec înapoi la Chitila city să iau buletinul. Mă întorc, mă duc iar la ghișeul 1, anunț că m-am întors, în alte 15 minute iese the maverick. Îi las cheile, bagă mașina, eu mă duc cuminte la cușca de așteptare. Nu înainte de a plăti la casieria din cușca de așteptare taxa de autentificare de vreo 180 118 lei.

După 30 de minute în care au frecat micromobilul pe toate părțile, cu toate camerele, lămpile, s-au băgat sub, peste, între și în ea, o trage tipul în față și îmi zice: trebuie să vii iar lunea viitoare, mașina prezintă suspiciuni de autentificare.

Mi-o fugit pământul de sub picioare, jur.

Cum naiba mă, că știam când au luat-o, de UNDE au luat-o (adică de la Peugeot cum ar veni). Zic- dar CE are?

Zice (așa, super grav) – e toată roșie pe jos.

Acum eu jur, nu știam dacă când zice roșie se referă la culoare sau e vreo expresie care înseamnă altceva.

Scoate o rangă de undeva (cred că o avusese mereu în mână) și îmi ridică puțin pragul (vreo secundă așa) – și zice – vezi? e roșie?

Ce să zic, am văzut acolo ceva roșu, naiba știe ce era?!

Bun, și ce să fac?

Vii lunea viitoare, la orice oră, fără programare, că trebuie să o bag în laborator și băiatul de la laborator este în concediu.

Ați înțeles? Băiatul de la laborator. Unicul. Allmighty. BĂIATUL.

Ce pana mea să fac…

ACTUL 4 – RAR LOVEȘTE DIN NOU

Luni la prima oră plecăm cu ambele mașini către RAR. După episodul (ușor misogin l-am simțit eu, poate mi s-a părut) am simțit nevoie de suport măcar psihologic. Ajungem, știți drillul – mergem la ghișeul 1, depunem hârtii, țop, iese mecanicul. De data asta ceva mai sfios, nu cred că se aștepta să vin cu întăriri. Ne-a luat și cu dumneavoastră, dar nu știu dacă pentru că s-a răzgândit, sau pentru că eram doi.

Ne bagă la cușcă să așteptăm.

După 30 de minute vine doar ca să anunțe că în laborator e o altă mașină (deh, noi dubioșii cu mașini de laborator…) și mai durează cel puțin 2 ore, mai bine să plecăm și să venim iar pe la ora 2. Dar nu e nevoie să venim amândoi, e ok să vină doar unul.

Între timp îi zic bănuielile noastre – zic – dar știți, noi știm exact istoricul mașinii. Nu are de ce să fie roșie decât dacă ar fi vopsit-o dealerul, că a fost comandată special neagră…altfel însă…dacă ziceți că e vopsea.

Zice – așea…ca și cum ar fi ceva oribil – a, nuu! că nu e vopsea!

Dar ce e?!

E grund, ceva?!

Și dacă e grund?! a fost lovită, a fost reparată.

Da…zice, tot așa, cu aer superior – o să vedem exact ce s-a întâmplat…

Uuuu, unde ați mai auzit, lume, de mașini lovite?!

Așa că era clar ce vom face, nu? Eu duc mașina lui Vlad acasă, el pleacă cu a mea la birou.

La 2 Vlad se întoarce, mai completează o cerere- că nu eram eu și era el. Așteaptă o oră și iese mașina, gata. Nu mai era cu suspiciune.

Era grund.

Sau ceva.

LATER EDIT – acum, recitind, mă prind. Tipu o vrut să mă combine cu băiatu de la laborator. Și eu, fraieră, am venit cu soțu după mine…Și l-am mai trimis si singur a doua (patra?) oară… pfff

ACTUL 5 – ANAF – TAXA DE MEDIU

Dacă luați o mașină care are deja taxa de mediu plătită, nu mai trebuie să treceți prin asta.

Daca nu, mergeți să luați mai întâi o cerere. Sau o luați de undeva de pe net.

Apoi mergeți la camera 11? Sau 14?(știe portarul) cu așa: cerere, buletin, copie după buletin, talon, copie după talon, asigurare, copie după asigurare, cartea mașinii, copie după cartea mașinii, contract vânzare cumpărare, copie contract vânzare cumpărare.

Eu am mers cu toate astea într-o joi. Doamna de la camera 11 (sau 14) mi-a zis să revin luni, dupa 14.00, la camera x (la etajul 1!).

Am revenit la etajul 1, camera x – unde o doamnă sictirită așa mi-a dat DECIZIA DE STABILIRE TAXĂ (sau ceva similar).

Cu care am fost la ghișeul ,,note de plată”, ca să mi se scoată nota de plată.

Cu care am fost la Casierie, să plătesc nota de plată.

ACTUL 6  – PIPERA

În sfârșit!!! Văd luminița de la capătul tunelului! Mă duc ieri la Pipera. Mai întâi opresc la ghișeul CEC să plătesc taxa aia de talon (sper că n-ați uitat de ea!). Mă duc apoi la un ghișeu de înmatriculări și ăla zice – ia, ce aveți aici?

De la ANAF aveți?

Am.

Taxa de 60 la taxe și impozite aveți?

Am.

Asigurare? Carte de mașina? Talon? Contract vânzare cumpărare?

Am de toate.

Pe talon v-a semnat vânzătoarea?

Semnat.

Bun, păi mergeți dumneavoastră la INFORMAȚII, luați O CERERE și completați-o. Apoi faceți copii după TOATE ASTEA (le selectase el, practic toate, în afară de fișa de înmatriculare și chitanțele de taxe) și faceți o copie – VIZAVI.

Și mai mergeți cu fișa de înmatriculare la vânzătoare să vă semneze aici. Și-mi arată la rubrica ,,observații” unde erau dactilografiate de fata de la biroul de acte cele două serii și numere de buletin.

Alea TREBUIA să fie semnate.

Am revenit azi, cu toate cele. După 30 de minute în care am alergat între ghișee – că funcționarii de la înmatriculări sunt ca la jocul ăla cu marmotele, de ies pe rând și trebuie să știi unde să dai cu ciocanul. Cum pleacă un client, se ridică și dispar undeva. Nu la toaletă, că durează mult. Nu știi niciodată care o să reziste mai mult, la care coadă să te așezi etc.

În cele din urmă ajung la o duduie care scaneaza toate actele. Alături, un funcționar ajuns la capătul răbdării certa un băiat – păi și la RAR ai fost? Păi nu…trebuia să merg înainte… PĂI CÂND, DUPĂ?! Taxa de mediu e plătită? Da. Pai și dovadă ai? Parcă aveam pe aici… Păi ai sau nu?!

Mi-am întors privirea criminală către funcționara Mădălina care scotocea prin mormanul meu final.

Jur că dacă zicea că lipsește ceva mă înfigeam în părul ei.

Nu lipsea nimic.

Zice – asta e tot.

Păi și eu…acum ce fac?

Peste două ore la ghișeul 44.

N-am putut să aștept două ore, așa că mă duc mâine.

 

Acestea fiind spuse, vă doresc mult succes și nervi de oțel.

Nu știu care e situația cu mașinile aduse din alte țări și sincer nici nu prea vreau să aflu.

 

O melodie de reflectat la:

Vrei să fii milionar la coadă la Mega?

Aseară, undeva pe la 21.45, eram în Mega Image de la Chibrit. Unul dintre ele, că sunt vreo trei…

Îmi târam obosită coșul cu 3-4 chestiuni printre rafturi, asigurându-mă că supraviețuim până azi și că nu uit vreun ceva important. Printre acele rafturi m-am tot intersectat cu o blondă coafată-țuț, la un 35-40 pe tocuri, ciorapi plasă, pencil skirt. N-arăta rău, tocmai asta mi se părea ,,out of place”, că arăta bine țopăind pe tocuri de 10 printre chipsuri și pâini feliate la ora aia, comparativ cu noi, ceilalți 5-6 zombie amețiți din magazin, agale târâtori de coșuri goale. De aia am și remarcat-o.

În fine, arunc un balsam de păr în coș (obiect foarte prețios, fără de care sigur n-aș fi supraviețuit până azi) și mă îndrept către una dintre cele două case încă deschise. Ochii-mi picau în gură și știam că am în față o noapte cu multă muncă. Aiurea, am stat degeaba, n-am reușit să termin nici măcar o prezentare.

Dar să ne întoarcem la Mega.

Destinul face să nimeresc după blonda despre care vă povesteam. Am așa…un… nu știu cum să-i zic… un ghes să schimb casa, văzând cât amar de magazin a cumpărat acolo. Erau un cărucior și-un coș, ambele pline. Cotesc spre cealaltă casă – acolo vreo 3-4 oameni la coadă. Zic – mă, lasă, cât o dura să scaneze toate alea.

Mă întorc la blondă. Care era captivă într-o discuție maternitalitoasă (nu știu cum să-i zic) cu casiera, care era vizibil însărcinată. Probabil de aceea n-a reușit deloc să dea din drum ditamai coșul ăla pe roți după ce l-a golit. Nu-i problemă, l-am dus eu la locul lui ca sa pot să mă desfășor, oameni suntem. Înapoi la discuția dintre cocoane, n-am prins printre bipăiturile scannerului decât partea în care tipa îi zicea casierei că ei i s-a părut complicat să alăpteze (nu știu cum doamne-iartă-mă se ajunsese la discuția asta). Că la vârsta ei… de 35 de ani (după propriile spuse)…nu e așa simplu cum pare. Stăteam și mă gândeam că încep deja să-mi roiască judecăți de înaltă valoare prin cap, doamne-ferește, asta mai lipsea pământului, încă o controversă despre alăptat, alimentată de una care nici măcar n-are copii.

În fine, 2-3 minute mai târziu, după alte discuții despre naștere naturală, clinici private și alte delicatesuri, se termină în sfârșit cu scanatul. Blonda întinde cardul și…tastează pin-ul greșit. Mai încearcă o dată, tot greșit. Casiera îi zice – ,,nu vă mai las încă o dată, că se blochează”. Ok, zice blonda, încercați-l și pe ăsta (îi intinde alt card). Prima oară nu se accepta tranzacția, a doua oară greșește pinul și de la ăla.

Și stau amândouă și se uită una la alta. Parcă făceau telepatic schimb de informații despre mămicie.

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta cu al doilea card nefunctional a fost un fel de 50/50, care însă nu l-a ajutat deloc pe concurent. Concurentul avea, așadar, nevoie de timp să se regrupeze.

În imensa-mi naivitate, mă gândesc că se poate anula bonul și ne poate lăsa, doamna blondă, pe noi ceilalți, să mergem spre casă la ora aia (aproape se închisese magazinul), până își aduce aminte cum e cu pinul și de unde ia bani pentru jumatea aia de magazin din cărucior.

Fără să întoarcă măcar privirea către noi, oropsiții de la coadă (apăruseră între timp și alții), blonda sună pe cineva (soțul? amantul? șeful? sora? copilul? secretara? mama? nu vom afla niciodată) și-i zice ,,auzi, ce pin am la card?…da dragă, la card, cardul meu… uite, sunt la mega și am uitat pinul…”.

Conversația se lungește, bănuiesc că persoana respectivă habar n-are pinul dar îi ia mult să explice asta, tipul din spatele meu îi urează blondei lecitină plăcută și se mută la cealaltă casă.

1-2 minute mai târziu, blonda închide și se uită visătoare către casieră. What to do… what to do… probabil mai avea puțin și începea exercițiile de yoga. Bănuiesc că-n viața reală, casiera ar fi putut să-i sugereze să elibereze spațiul și să mediteze de pe margine, până mai trec 2-3 clienți, dar în filmul în care ne aflam, ele erau aliate prin legământul maternal. Nu poți să discuți atâta despre copii și apoi să schimbi tonul, nu?

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta a fost un fel de ,,sună un prieten”, dar uite că nici prietenul n-a ajutat la nimic. Era, așadar, momentul retragerii. Concurentul urma să zică ,,mă retrag”, noi mergeam acasă, casiera nu mai stătea atât în picioare. Dar pur și simplu concurentului îi venea greu să se declare învins. Era acel moment, atât de dramatic…

Când am auzit-o zicând ,,stați că sun la bancă” am început să arunc înapoi în coș, deloc tacticos, cele 3-4 amărăștenii de cumpărături printre care balsamul de păr total inutil și m-am mutat la cealaltă casă. Dacă am fi fost la ,,vrei să fii milionar/miliardar”, varianta cu banca n-ar fi existat, mama ei de treabă!

În alte 3 minute eram deja în mașină. Blonda era tot acolo, suna la bancă… la 10 noaptea. Să afle pin-ul. Cu casiera în față. Fără să se uite dacă o mai fi vreun amărât la coadă în urma ei.

Și-o mai fi și azi acolo, și-or fi trăit fericite până la adânci bătrâneți.

The End.

Cine-i, mamă, victimă mică, cine? Hai spune-mi, cine?

Orașul e plin de oameni în dungi. Poate i-ați văzut. Sunt foarte mulți și sunt peste tot. Sunt spanioli și sunt veniți aici la meciul ăla mare. Cum ziceam, sunt mulți și au bani de cheltuit.
Sunt pe străzi, se bucură, cântă, zâmbesc, se pozează cu tot ce prind. Le place. Poate pentru că sunt beți și băutura e ieftină, astfel încât le e ușor să își întrețină beția.

Între timp noi ce facem? Între timp noi suntem foarte ocupați să fim victime. E foarte nasol, au venit ăștia peste noi, nu s-a organizat bine (chestia cu Organizarea tinde să bată chestia cu Curentul în curând, e ceva ce aproape mă panichează). E de kkt, pe scurt. E tot orașul blocat din cauza unui amărât de meci.

Nu contează câți bani aduc fanii meciului ăstuia, nu contează că avem ocazia să arătăm că nu suntem sălbatici și la noi se mănâncă cu furculița și cuțitul cam ca peste tot… Contează că organizarea e de kkt și că oricum ar fi, nu ne convine.

Am fost în 2008 la Barcelona la deschiderea turneului 360 de la U2. Pe Camp Nou. Știți ce s-a întâmplat acolo? Da, accesul a fost ușor (pentru că e un stadion gândit bine, cum avem și noi acum, dar nu aveam pe vremea aceea). Evacuarea s-a făcut tot ușor. Dar știți ce s-a întâmplat la plecare? au închis metroul chiar înainte de finalul concertului iar autobuzele de noapte nu erau nici pe departe suficiente pentru o asemenea masă de oameni. Am stat în fund pe trotuar în stația de autobuz în timp ce autobuzele veneau pline ochi, fără energie să mergem până hăt la prima stație să încercăm să încăpem într-unul dintre autobuze. Am stat pe strada până la 2.30, până când am pus mână de la mână și am luat un taxi (nici din astea nu au fost, multă vreme). Mână de la mână pentru că aveam avion a doua zi la 8 dimineața și cheltuiseram mare parte din bani.

Cu toate astea, lumea era ok. Lumea era happy. Era obosită, dar totul era ok. Metroul nu organizase o conspirație, ăia cu autobuzele nu erau de kkt că n-au suplimentat, taxiurile nu erau de tot rahatul pentru că au tarife mari și în general primăria Barcelonei nu era de kkt pentru că n-a mutat stadionul în centru pentru marele concert. Nu era nicio problemă cu ORGANIZAREA. Era un eveniment mare, era normal să iasă cu aglomerație și uite că ăia de la primărie avusesera chestii mai importante de făcut decât să se îngrijească în detaliu de bunăstarea noastră, a turiștilor.

Bucurați-vă, mă oameni buni. E de bine! Turismul este de bine, în general! Învățați să priviți altfel lucrurile din jurul vostru și scuturați-vă puțin de victimizarea asta teribilă care vă apasă. După aia citiți asta. Poate ajută.

P.S.: Vă mai zic un secret. Când o să fie concert RHCP o să fie nebunie. Pregătiți-vă, luați-vă pastilele. Și țineți minte treaba asta – E DE BINE!

Glorious Weekend cu stație la Absintheria Sixtină

Rar reușesc să fac aproape tot ce îmi propun într-un weekend. Să mă ocup de proiectele personale, să fac curățenie, să ies în oraș – în centrul vechi la Absintherie, dar și în Control, unde spun de fiecare dată că nu mai calc și unde cumva, într-un fel sinistru, sfârșesc invariabil. Să vizităm prieteni, să mâncăm bine, să trimit toate mailurile pe care trebuie să le trimit. Să văd un film pe care îmi propun să-l văd de aproape o lună. La asta se adaugă și bonusul cunoștințelor surprinzătoare de sâmbătă seara, un american căsătorit cu o româncă care ni s-a alăturat preț de un pahar de absinth și câteva povești internaționale, spontan.

Am zis-o pe aia cu făcutul de curățenie? 🙂

Filmul tocmai văzut se cheama Band’s Visit. Despre cum își pot influența reciproc viețile niște străini foarte diferiți care sunt forțați să petreacă împreună o seară într-un orășel anost din Israel. Foarte frumos. Luați de vedeți:

Note to self: trebuie făcut un obicei din mersul la târgul din Agronomie, în fiecare weekend în care suntem în București. Telemeaua, pâinea și urda cu mărar luate de acolo pe care le-am mâncat azi au fost dumnezeiești! Și eu nu sunt tocmai cel mai mare fan al brânzeturilor…

P.S.: Mesaj pentru Absintheria Sixtină – locul arată foarte frumos, ne-am simțit bine. O mică mențiune, trebuie să explicați clienților care e politica locului referitor la metoda ,,modernă”, cehească, de consum a absinthului. Nu toată lumea e cunoscătoare, un mic istoric pentru cei neinițiați nu strică, precum și o explicație mai coerentă legată de interdicția flambării cubului de zahăr ar fi bine-venită, în loc de cuvinte de genul ,,nu aveți voie să faceți asta aici” și ,,îmi pierd slujba dacă se întâmplă asta”, însoțite de gesturi panicate care ne-au lăsat cu ochii mari. Am reușit să-mi confirm bănuielile legate de diferența dintre metodele de consum (adică una principială) în urma căutării pe google, însă domnișoara care ne-a servit (știind că suntem, în mare, neinițiați) nu ne-a ajutat deloc în acest sens, doar a reușit să ne indispună. Păcat, locul chiar e chiar deosebit :).
Sugestie: dacă principiul de consum este atât de important, încercați să scrieți o broșurică despre metoda tradițională franțuzească de preparare și consum. În afară de valoarea informativă, poate avea și valoare emoțională, contribuind la crearea de atmosferă. În afara faptului că veți întâmpina mai puține incidente cu profani care știu să bea absinth doar după metoda modernă, sau, mai rău, sub formă de shot, veți avea și un argument atunci când le veți prezenta broșurica, unde mai pui că veți educa oamenii, poate, în acest sens.

Ce se mai întâmplă în țara verzilor și uscatelor

Aseară am fost la sindrofie. E, hai, știți care, aia cu 10 ani de publicitate blabla. Nu fac parte din grupul vedetelor (yes, yes, this is envy speaking) care se suie pe scenă, dar a fost sort of fun, frig cu muci în Operă, Moisescu impecabil, fragmentele din Apropo TV foarte reușite.
La party ne-am pozat cu replici din reclame celebre, am beut Ursus, a fost bine – mai bine decât la Effie Party, cu siguranță. Muzica mai bună, parcă și aglomerația ceva mai subțire (deh, nu era uzina mechen prezentă, ei e oameni importanți, nu pierd vremea cu nimicuri).

Pe când molfăiam o shaorma cu de toate în bucătărie pe la 3, mă gândeam – hai măh, că nu e chiar așa rău. Mda.

Între timp ce să vă mai anunț? Păi poate v-ar interesa că se apropie de lansare încă o șmecherie socială, numită Orașul Meu (e încă beta, deci nu vă speriați dacă ceva pe acolo vi se pare că scârțâie). Cu alte cuvinte, ăștia de tot dați pe goarnă unde sunteți pe forsquare sau places, acum aveți jucărie nouă gratis pentru iPhone și Android, să vă tot lăudați cât de hipster o ardeți. Plus că e ceva ce eu (împreună cu alți viteji) am propus într-un pitch de telefonie mobilă acum vreo 4 ani, sub altă formă, desigur (nu existau telefoane cu touchscreen pe vremea aia). Respectiv te ajută să te orientezi, să găsești ușor locuri, filme, petreceri, păreri și alte chestii de genul ăsta. Pare a fi facebook meets metropotam. Să vedem ce iese.

Acum mă pregătesc să mă duc să zac puțin după destrăbălarea de aseară să mă ocup de alte chestii interesante pe care le clocesc în ultima vreme. Nu pot să vă spun, deocamdată, decât că ambele chestii (da, sunt două) au legătură cu copiii și că nu, în niciun caz nu sunt însărcinată (să nu-ncepeți…).

Evident, nu pun coada pe spinare până nu azvârl o piesă.

Monoloagele taximetristului (de data asta, gânduri de pasager)

E luni dimineață. Am reușit din nou să întârzii la serviciu, așa că trântesc ușa blocului și pășesc apăsat dar dezlânat (da, eu pot) către stația de taxiuri. E la fel, mereu la fel și totuși diferit în fiecare zi – primul obstacol: puradeii ieșiți la joacă. Urmează baba cu canișul murdar care mă măsoară din cap până-n picioare cu o atitudine de tineretul din ziua de azi. Urmează piața volantă – cele cinci-șase țărănci care vând brânză, legume, verdețuri și flori pe marginea trotuarului. La început erau două, azi văd că sunt vreo șapte. Să mai zică cineva că merge economia prost.

Ajung în stație și văd două mașini. De fiecare dată fac o analiză fulger a mașinii și șoferului înainte să mă urc, dar de cele mai multe ori o dau în bară. De aici și seria cu monoloagele. De data asta chiar nu vedeam șoferii, așa că am ales mașina mai mare. Daca-s manele și fum de țigară măcar să am spațiu la picioare, nu credeți? Deschid portiera și întreb ca de obicei – sunteți liber?. Ca de obicei, mi se răspunde – da, domnișoară (efectul verighetei încă se lasă așteptat, bănuiesc că e de bine). De data asta alegerea pare a fi făcută corect. În mașină nu miroase a nimic, iar domnul șofer chiar pare așa… un pic domn. Nu ca domnul taximetrist din episodul 4, ci chiar d-ăla adevărat. Părea a fi tatăl cuiva, cum să zic. La 50 și ceva de ani, grizonat (cica se zice grizonant, să mă pupe, n-am știut și cred ca multă lume nu știe), ochelari de soare de firmă, cu o carte în mână.

Așteptăm vreo doi minuți să scoata zetu’ și pornim. Dupa nici 20 de metri, întinde mâna către torpedou, îl deschide și scoate de acolo …șoc și groază, un CD. Oh, nu, gândesc.
CD-ul e absorbit în mașinărie – zzzmmt – și începe să se audă din boxe ceva de neimaginat. Mozart. Îmi simt mușchii încordați la maxim – sunt în afara zonei proprii de confort. Nu avem Radio ZU? Azi nu o auzim pe Inna? Încet-încet încep să mă relaxez, mă sprijin de canapea și încep să observ în jur tot ce nu observasem până atunci. Domnul pare credincios – are prin mașină două cruciulițe atârnate, dintre care una e luată din Grecia. Mai zăresc prin bord o icoană cu Iisus – clar. Ochii îmi pică apoi pe cartea dintre scaunele din față – ,,Matricea divină”. Hm… Domnu’ se joacă de-a religia universală. Observ, apoi, în locul unde ar fi trebuit să fie scrumiera din spate, spațiul umplut cu bomboane mentolate, pentru pasageri. Nu pot să mă abțin și iau una. În timp ce-o molfăi mă mai uit puțin în jur. Bizareria cea mai mare (bine, nu la fel de mare ca muzica clasică, trebuie să recunoașteți), e o păpusă mică blondă, mai mică și parcă mai inocentă decât barbie, de pe bord.

Mașina o apucă pe drumul cel mai scurt (adică direct pe Elisabeta, pe unde taxiurile au voie, mai nou, doar ca majoritatea taximetriștilor se fac că nu știu asta).
Sunt deja călare pe Facebook și povestesc tărășenia de la fața locului cui vrea să mă asculte. Firma e Taxi As, numele șoferului e Mihail Dobrinescu, iar coloana sonoră oficială trece de la Mozart la Simfonia a 5-a de Beethoven (pe care am botezat-o a 9-a pe facebook, iertare, iertare, vă implor). . Promit că iau indicativul, numai că… uit. Uite-așa. Se pune pâcla pe ochii mei miopi și mici de somn și uit. Uit că am întârziat, uit că e luni, uit că am dormit prost, uit de toate. Și e tare, tare bine…

Ce mai weekend cultural…

Vești bune pentru umanitate – anul ăsta am reușit să ajung la Promenada Operei, drept urmare pot să vă povestesc și vouă despre. Dacă nu știați, evenimentul este deja la a 5-a ediție. La fiecare dintre ele aș fi vrut să ajung, dar de fiecare dată am aflat prea târziu. De data asta zeii urechilor au fost îndurători și am aflat cu vreo două ore înainte că urmează a se produce fenomenul. Așa că ne-am tras pantalonii buni pe noi (glumesc) și ne-am azvârlit în metrou.
Ajunși la operă – ce să vezi. O grămadă de lume. Ne-am așezat și noi pe iarbă și ne-am delectat.

Frumos, lume de toate vârstele, mai mare dragul să vezi băbuțele pe iarbă fredonând în șoaptă arii celebre.

Două minusuri – să-l bage cineva pe Alexandru din Declarație de dragoste (Adrian Păduraru) la niște electroșocuri ceva. Prezentator mai mucificat de-atât n-am mai văzut de multă vreme. Poate-s eu prea critică, dar când ajungi să citești George Gershwin exact asa cum îl vezi scris, cred că e cazul să te duci sa dormi.
Al doilea minus n-are nicio legătură cu evenimentul în sine, ci cu mintea unor oameni care vin cu copii de 5-6 ani la un eveniment cu muzică de operă. Bre oamenilor, eu înțeleg că dacă faci copii nu înseamnă că trebuie să mori social, dar cam cum vă imaginați voi că vor sta 5-6 copii mici cuminți la un asemenea eveniment? Credeți că dacă-i șușuiți din când în când se vor potoli? Think again. Dacă aș fi fost în locul plozilor ălora știți ce aș fi făcut? Exact același lucru, pentru că aș fi avut 5 ani și m-aș fi întâlnit cu încă 5 copii de-o seamă cu mine, în ceva ce seamănă a parc, în timp ce părinții mei ar fi ascultat o muzică care m-ar fi plictisit la culme. Aș fi zbierat și aș fi alergat enervând pe toți cei din jur. Doamne, dă-mi minte dacă fac vreodată copii, să nu-i torturez nici pe ei nici pe cei din jur cu idei de genul ăsta.

S-a terminat cu artificii. Foarte frumoase. Pentru toată lumea, mai puțin pentru o fetiță de vreo 4 anișori care plângea cu mâinile la urechi repetând printre lacrimi că nu îi place, în timp ce mă-sa (care o ținea în brațe) încerca s-o convingă să se uite. Păi dacă nu îi place și vezi că nu mai are aer de plâns, la ce dracu’ o mai chinuiești, femeie? Crezi că o să se oprească brusc din sperietura de moarte și va începe să bată din palme? Nu, cel mai probabil se va feri de artificii muuuuultă vreme, mult mai multă decât ar fi cazul.

În fine, iată cum am divagat. Nu mă luați în seamă, a fost foarte frumos, dar nah, de ce să ai o atitudine pozitivă când poți, lejer, să ai una negativă, nu?

Altfel spus, mi s-a făcut poftă de operă, abia aștept să înceapă stagiunea.

Am dat apoi o tură prin centrul vechi, unde fauna de piți e pe cale să preia conducerea, ceva de speriat. Am reușit să găsim o masă la O’Hara, unul dintre locurile noastre favorite, am mâncat foarte bine, am azvârlit niște bere pe calea gâtului și așa s-a făcut duminică. Adică ziua în care am mers la Tete-a-tete, în Herăstrău, loc în care încerc să-mi fac vânt de ceva vreme, dar nu reușesc. De data asta am reușit, pentru că erau acolo Violin meets Guitar (n-ați uitat, nu?), și doar nu era să ratăm așa ceva. Ne-a plăcut locul, aud că au o mulțime de evenimente interesante, trebuie neapărat să revenim cu alte ocazii.

Ne-am împiedicat un pic și pe la Baraka, unde am rumegat bine ce s-a întâmplat în ultimele zile, după care acasă, că acuș se face luni. În dulcele stil clasic, weekendul s-a terminat cu o insomnie de toată frumusețea, da’ nu-i bai.

Azi am văzut cea mai blandă femeie din lume

Am remarcat-o încă din stația de autobuz. Nu ai cum să nu remarci o femeie cu trei copii, cred. Am tras doar cu coada ochiului – și am văzut că are trei băieței, de vârste foarte apropiate (născuți unul după altul, era evident). Purta o fustă lungă, pământie, fără aproape nicio formă cu două-trei flori portocalii, un tricou de culoare incertă și un hanorac verde, scămoșat. În picioare avea niște pantofi stâlciați din aceia negri fără toc și fără nicio formă, unisex aproape. Părul era albit la tâmple – deși nu cred ca avea mult peste vârsta mea, șaten, drept, prins într-o coadă cu un elastic galben. N-am putut să nu mă gândesc că mi se pare o chestie foarte complicată să ai un copil, darămite trei, așa…unul după altul. M-a prins curiozitatea și mai tare, pentru că îmi place să observ cum oameni cu temperament aparent normal își pierd firea odată ce ajung cu copiii în aglomerație.

Ne-am suit în autobuz pe aceeași ușă. Copiii au reușit să găsească două scaune din acelea lipite și s-au cățărat repede pe ele. Fiind în dreptul lor, am reușit să îi observ mai atent. Trei băieței de 5, 4 și 3 ani, îmbrăcați foarte îngrijit și haios, cu șepcuțe. Toți trei semănau între ei, aveau trăsături foarte frumoase. Cel mic stătea la geam, cel mare în mijloc iar cel mijlociu înspre culoar. Foarte necăjit de nedreptate, mijlociul începe să scâncească după maică-sa, reclamându-și dreptul de a sta la geam. Și atunci am văzut. Acela a fost momentul în care i-am observat blândețea. Femeia, care stătea în spațiul mai liber de la mijlocul autobuzului ca să nu opreasca trecerea pe culoar s-a apropiat de el și i-a explicat în șoaptă că trebuie să se mulțumească cu locul pe care l-a primit și că va sta altădata la fereastră. Copilul s-a calmat ca prin magie și a început să zâmbească.

Mami, mami, de ce e portocaliu? întreabă cel mijlociu, arătând înspre camionul care stătea la semafor lângă autobuz, formând o perdea portocalie în dreptul tuturor geamurilor din dreapta?

Ca să fie mașina mai frumoasă, îi șoptește mama.

Aa, eu credeam că suntem într-un pasaj…

Am încercat s-o analizez mai atent – mediul îmi permitea. Deși îmbrăcată destul de neglijent, purta bijuterii – verighetă, un inel de aur cu pietricele și un ceas-brățară. Avea și un lănțisor de aur cu cruciuliță la gât. Semăna foarte mult cu copiii ei – de fapt ei cu ea -, însă avea ochii mari și verzi, pe când ei îi aveau căprui. Avea lângă picioare tricicleta-camion a celui mai mic dintre copii.

La un moment-dat un scaun din dreptul copiilor s-a eliberat și m-am așezat, observând în tihnă comunicarea dintre copii și mamă. Copiii păreau cuminți, bine educați, însă ca orice copii de vârsta lor erau foarte curioși și lipsiți de stare. Iar ea îi potolea de la 2-3 metri cu șoapte pe care ceilalți oameni nici măcar nu le percepeau. Parcă i-ar fi hipnotizat…Am văzut de atâtea ori mame nervoase în autobuz, obosite de curiozitațile fără de limită și sunetele ascuțite ale copiilor încât nu puteam să nu fiu fascinată.

Mami, mami, dar unde mergem?

O să vedeți, le răspundea ea cu un zâmbet și le făcea cu ochiul în așa fel încât începeau toți trei să râdă. Când întorcea capul spre fereastră iar cei trei copii nu-i mai puteau vedea fața, pe chip i se putea citi oboseala, se vedeau grijile și problemele adultului. Însă când se întorcea către ei, joaca reîncepea. N-am putut să nu mă gândesc că mama – deși a fost o mamă excepțională, n-a putut niciodată să aibă atâta răbdare. Iar eu eram una, și nu trei. Și apoi da, n-am putut să nu mă gândesc că eu, dacă va fi vreodată cazul, nu voi putea să fiu niciodată atât de minunată cu un copil. Ce să mai zic de trei deodată…

La un moment-dat cel mare l-a zgâriat pe cel mijlociu. Mama a venit, l-a curățat și i-a pus un plasture celui mijlociu, și i-a șoptit ceva celui mare, explicându-i că a greșit și că din cauza lui frățiorul are acum un plasture. Totul fără pic de ton dojenitor, cu aceleași șoapte. Am văzut efectiv cum s-a schimbat expresia copilului, de la năzdrăvan la vinovat sincer. Puteam vedea cum că a înțeles că a greșit.

Am coborât în același loc, vizavi de Teatrul Foarte Mic. Eu am traversat bulevardul, ea a făcut dreapta cu echipa veselă. Cel mic pe tricicleta, ceilalți doi în pasul voinicului cu șepcile colorate.

La Union, birjar! Sau mai bine nu…

De vreo jumătate de an trec constant dimineața pe strada IL Caragiale, unde cum faci dreapta de pe Maria Rosetti, e o casă cu o firmă care îmi făcea cu ochiul. Restaurantul La Union, carevasăzică. Într-o casă în care, dacă ne luăm după tăblița de pe casă, a viețuit chiar Caragiale, vreo 2-3 luni, așa.
Și la un moment-dat curiozitatea a dat roade și ne-am dus acolo să mâncăm de prânz. Întâmplarea face că era aceeași zi în care am mers pentru prima oară la Chez Marie (care, de altfel, nici nu e departe).
Prima senzație când am intrat în restaurant a fost că sunt Alice în Țara Minunilor. Casa aia care părea așa mica de afară era de fapt ditai conacul. Am fost conduși la etaj, unde era secțiunea de fumigători (deh, am unul convins la purtător) și am început să tropăim nerăbdători. Decorul era promițător, aerul condiționat în perfectă stare, etajul era umbrit de niște storuri sub formă de schițe ale casei (cred).
Eu am comandat pulpe de pui dezosate la grătar cu spanac cu roșii și usturoi. Comeseanul a mers pe menu-ul zilei – ciorbă de legume și cotlet de porc cu piure (parcă). Plus limonade, să ne mai răcorim după infernul de afară.
Ospătarul era așa, ca din Familia Adams. Nu în sensul că ar fi fost urât, doamne ferește, dar era așa… foarte sobru. Un domn respectabil dar foarte …sobru. Mâncarea a venit destul de repede, însă entuziasmul s-a dus naibii când am văzut-o. Pulpele mele de pui erau O pulpă de pui rahitic, rătăcită în mijlocul farfuriei prea mari. Și spanacul arăta cam aiurea, în sensul că era plin de tulpini, iar usturoiul nu era pisat si amestecat cu spanacul, ci câteva bucăți mari tăiate și aruncate acolo. Gustul mi-a confirmat că e cam cel mai nașpa spanac mâncat în ultima vreme. Carnea, după ce că era foarte puțină, mai era și uscată. Nici menu-ul zilei n-a fost vreo glorie, dar măcar a fost ieftin.

Acestea fiind spunse, concluzia ar fi că nu prea merită să încercați restaurantul, în caz că vă face și vouă cu ochiul. Scump și dezamăgitor, păcat de decor, care e frumușel – zic că s-au băgat ceva bani.

Prin ploaie cu o necunoscută

Vorbisem cu B. să ne vedem la cafenea la 13.30. Aveam de discutat lucruri vitale, aşa că am zbughit-o pe poartă în ciuda norilor grei, în mod clar aducători de multe precipitaţii. N-aveam umbrelă, companiile de taxi erau deja specii pe cale de dispariţie, aşa că mi-am făcut curaj. În definitiv, ce se putea întâmpla? Nişte apă…

Făcusem calculul – ţuşti până la metrou la Universitate, max. 7 minute. În max. 15 sunt la Romană şi poate între timp se şi opreşte inevitabila furtună.

Eram abia la rond la Rosetti când a început. Pe primul strop l-am luat direct în ochi, mai să-mi zboare lentila de contact şi să rămân chioară în mijlocul ploii. Totuşi, nu m-am panicat. Picurii erau rari şi speram că pot ajunge la metrou în timp util. Ploaia se înteţea, iar eu mă furişam ca o pisică prea puţin antrenată pe lângă zidurile băncilor de pe rond. M-am şi speriat când a ieşit cineva dintr-o bancă, atât eram de concentrată.

Am traversat şi ultima străduţă şi mă apropiam de Teatrul Foarte Mic când a început în rafale. Am avut o tentativă de înaintare, dar m-am retras rapid, lipindu-mă de un perete. M-am uitat la ceas, era deja 13.20. La naiba, aici rămân. Să nu mai zic că streaşina era aproape imaginară şi deja mă transformam uşor-uşor în murătură.

Şi atunci s-a întâmplat. O femeie tânără îmbrăcată în nişte pantaloni roşii trei sferturi s-a oprit fix în dreptul meu. Avea o umbrelă vişinie şi m-a întrebat direct – Mergi la metrou? Pentru o jumătate de secundă m-am blocat. Nu mă aşteptam la un asemenea ajutor de-a dreptul divin, ca să zic aşa. În a doua jumătate a secundei mi-am revenit şi am sărit sub umbrela – DA!

Femeia a îndreptat umbrela către în faţă, înspre direcţia de unde veneau stropii. Mergeam amândouă ca la atac cu umbrela vişinie. Nu vedeam decât picioarele celor din faţă, care veneau spre noi, dar se dădeau la o parte ca prin magie. Pantalonii mei erau deja fleaşcă – pantaloni subţiri de tot, din bumbac înflorat. Aveam amândouă sandale din acelea cu o singură cureluşă pornind dintre degete şi apoi încă una în mijlocul gleznei, deci era ca şi cum am fi mers desculţe prin ploaie. Prin dreptul salii Amfiteatru de la TNB mi-a strigat (ropotele erau aşa puternice că nu prea ne auzeam) – MAI E MULT? . MAI E CEVA am răcnit la rându-mi. Şi atunci am luat-o de-a dreptul la fugă. Până la genunchi eram ciuciulete, iar umbrela era mai mult o armă de intimidare decât un scut împotriva apei.

Pe treptele de la metrou ne-am despărţit. I-am mulţumit încă o dată.

Jos, în pasaj, mulţime de oameni uzi fleaşcă. Mulţi îşi făceau fotografii, de parcă ar fi fost prima oară când au fost prinşi de ploaie. De fapt poate chiar o fi fost, mai ştii?

La Romană am cumpărat o umbrelă kaki, de 10 lei. Erau la mare căutare, aproape era coadă.

Am ajuns cu un strop de întârzire la cafenea. B. încă nu ajunsese, însă cât am fost la toaletă să mă zvânt, să-mi storc pantalonii şi să-mi tamponez sandalele cu hârtie de şters pe mâini a apărut şi el.

Până la sfârşitul discuţiei pantalonii se uscaseră complet.