Tag Archives: o sole mio

Ce mai weekend cultural…

Vești bune pentru umanitate – anul ăsta am reușit să ajung la Promenada Operei, drept urmare pot să vă povestesc și vouă despre. Dacă nu știați, evenimentul este deja la a 5-a ediție. La fiecare dintre ele aș fi vrut să ajung, dar de fiecare dată am aflat prea târziu. De data asta zeii urechilor au fost îndurători și am aflat cu vreo două ore înainte că urmează a se produce fenomenul. Așa că ne-am tras pantalonii buni pe noi (glumesc) și ne-am azvârlit în metrou.
Ajunși la operă – ce să vezi. O grămadă de lume. Ne-am așezat și noi pe iarbă și ne-am delectat.

Frumos, lume de toate vârstele, mai mare dragul să vezi băbuțele pe iarbă fredonând în șoaptă arii celebre.

Două minusuri – să-l bage cineva pe Alexandru din Declarație de dragoste (Adrian Păduraru) la niște electroșocuri ceva. Prezentator mai mucificat de-atât n-am mai văzut de multă vreme. Poate-s eu prea critică, dar când ajungi să citești George Gershwin exact asa cum îl vezi scris, cred că e cazul să te duci sa dormi.
Al doilea minus n-are nicio legătură cu evenimentul în sine, ci cu mintea unor oameni care vin cu copii de 5-6 ani la un eveniment cu muzică de operă. Bre oamenilor, eu înțeleg că dacă faci copii nu înseamnă că trebuie să mori social, dar cam cum vă imaginați voi că vor sta 5-6 copii mici cuminți la un asemenea eveniment? Credeți că dacă-i șușuiți din când în când se vor potoli? Think again. Dacă aș fi fost în locul plozilor ălora știți ce aș fi făcut? Exact același lucru, pentru că aș fi avut 5 ani și m-aș fi întâlnit cu încă 5 copii de-o seamă cu mine, în ceva ce seamănă a parc, în timp ce părinții mei ar fi ascultat o muzică care m-ar fi plictisit la culme. Aș fi zbierat și aș fi alergat enervând pe toți cei din jur. Doamne, dă-mi minte dacă fac vreodată copii, să nu-i torturez nici pe ei nici pe cei din jur cu idei de genul ăsta.

S-a terminat cu artificii. Foarte frumoase. Pentru toată lumea, mai puțin pentru o fetiță de vreo 4 anișori care plângea cu mâinile la urechi repetând printre lacrimi că nu îi place, în timp ce mă-sa (care o ținea în brațe) încerca s-o convingă să se uite. Păi dacă nu îi place și vezi că nu mai are aer de plâns, la ce dracu’ o mai chinuiești, femeie? Crezi că o să se oprească brusc din sperietura de moarte și va începe să bată din palme? Nu, cel mai probabil se va feri de artificii muuuuultă vreme, mult mai multă decât ar fi cazul.

În fine, iată cum am divagat. Nu mă luați în seamă, a fost foarte frumos, dar nah, de ce să ai o atitudine pozitivă când poți, lejer, să ai una negativă, nu?

Altfel spus, mi s-a făcut poftă de operă, abia aștept să înceapă stagiunea.

Am dat apoi o tură prin centrul vechi, unde fauna de piți e pe cale să preia conducerea, ceva de speriat. Am reușit să găsim o masă la O’Hara, unul dintre locurile noastre favorite, am mâncat foarte bine, am azvârlit niște bere pe calea gâtului și așa s-a făcut duminică. Adică ziua în care am mers la Tete-a-tete, în Herăstrău, loc în care încerc să-mi fac vânt de ceva vreme, dar nu reușesc. De data asta am reușit, pentru că erau acolo Violin meets Guitar (n-ați uitat, nu?), și doar nu era să ratăm așa ceva. Ne-a plăcut locul, aud că au o mulțime de evenimente interesante, trebuie neapărat să revenim cu alte ocazii.

Ne-am împiedicat un pic și pe la Baraka, unde am rumegat bine ce s-a întâmplat în ultimele zile, după care acasă, că acuș se face luni. În dulcele stil clasic, weekendul s-a terminat cu o insomnie de toată frumusețea, da’ nu-i bai.