Tag Archives: Waldeck

Waldeck? Silver Church? Hm.

Eu Waldeck ascult de niște ani buni, aș paria pe un 2007 timpuriu… De pe vremea de când amicul Tănase mi-a bucurat transferul de pe yahoo messenger cu Memories și Addicted. Pe vremea aceea, dragii babei, youtube-ul nu făcea încă legea, încă se mai purta chestia cu stocatul melodiilor în format mp3, ehe…ce vremuri.

Tot pe vremea aceea se făcea că oamenii cărora le ziceam de Waldeck nu prea știau care e șmecheria. Între timp, însă, s-au cam prins, așa că la concertul din 2008 toamna se adunaseră la Fabrica în cantitate considerabilă, la primul concert al respectabilului domn în București. Se prea poate să fi fost eu exagerat de tânără și entuziastă la vremea respectivă, dar mi-au plăcut atunci. Deși era aglomerat și toate cele. Se pare că am vorbit aiurea despre Fabrica ieri, afirmând prin anumite medii că ar fi mai mare decât Silver Church, aparent sala de concert din Fabrica e mai mică decât jumătate din Silver. Cu toate astea, îmi mențin afirmațiile cum că Fabrica e mai prietenoasă prin compartimentare și posibilitatea de retragere într-un alt spațiu atunci când înghesuiala devine insuportabilă.

Waldeck a venit și în primăvara lui 2009, atunci când a avut două spectacole succesive, vineri și sâmbătă. Sala destul de goală – parțial pentru că au fost două zile, parțial pentru că puțini dintre cei care au dat bani pe bilet în 2008 au mai dat și în 2009, la un interval atât de scurt de timp.

Waldeck a mai venit, fără band, însă, și prin decembrie 2010, când mai bine nu mergeam, că rău a mai fost. Între timp Atelierul de Producție a evoluat, dar experiența de atunci rămâne experiența de atunci.

Și s-a anunțat iar cu surle și trâmbițe concert Waldeck, cu band. Și eu, văzând în ce hal de popular a ajuns proiectul și știind Silver Church-ul m-am așteptat la un fel de dezastru, dar am sperat în unul mai mic.

Nu, a fost mare.

Nu s-au pus bilete în vânzare în presale, niciunul, așa că la intrare a existat o coadă constantă de o oră și mai bine – din cauză că fiecare om trebuia să achite bilet, apoi să treacă pe la garderobă, unde nu se putea face o îmbulzeală așa mare, așa că se intra pe sistem semafor, cu grupușorul. Restul – afară în frig. Mirosind un asemenea cataclism, ne-am înființat acolo la ora anunțată, adicătelea 9. De coadă n-am scăpat, dar am reușit să prindem locșor înăuntru. Sau, cel puțin, așa am crezut. Ne-am așezat la o tejghea undeva destul de în față stânga. Idee proastă după cum s-a dovedit mai târziu, când toate adolescentele dornice de distracție ne-au împânzit din toate părțile, deși era destul de clar că nu-i spațiu să arunci un ac. Bașca imposibilitatea de a lua ceva de băut, pentru că, nu-i așa, e nevoie de zona lounge VIP pentru maimuțici corporatiste cu invitații, în loc să mai facem un bar și să vindem mai multă băutură. Toată lumea la băutură în spate! Ce să mai vorbesc de toaleta. No toilet for you! OK, înțeleg că-s oameni pe care e nevoie să îi perii, că așa funcționeaza pământul și așa se mișcă lucrurile, dar atunci când nu ai soluție de bar, ce faci? Îi distrugi pe toți ceilalți pentru trei maimuțe?

Spectacolul a început la timp, doar ca aproape trei ore mai târziu. Da, ați calculat corect, undeva pe la 12 noaptea intrau oamenii pe scenă. Moment în care, în culmea frustrării și bucuroasă că făcusem o baie relaxantă înainte să plec de acasă, am constatat că boxa din dreptul nostru bâzâie și că în general se aude foarte prost. Așa că ne-am mutat fundurile de cârcotași în spate, la tăiatul de bilete de la baie. Acolo se auzea încet spre deloc, dar mai bine decât în față.

Referitor la band – solista era alta decât aia de o știam de data trecută. Volum bun, dar parcă nu așa potrivită pe piese. S-a cântat mai puțin de o oră, iar bis-ul a fost chiar bis (adică au repetat niște piese, alea mai celebre).

Lucrurile care au salvat seara au fost Mr Jack himself (sub forma băuturii incluse în biletul de intrare și sub forma mesei de black jack pe bani de monopoly) și muzica înainte și după marele spectacol, care a fost foarte, foarte ok.

Înțeleg că au fost oameni care n-au avut loc după ce au așteptat vreo oră și ceva în frig. Deh. Ata ete.

Facem și noi niște locuri ok de concert în una din cele mai cool capitale ale Europei? (ei zic, nu eu).

Și, Silver Church, mai scorăm și noi puțin la capitolul respect pentru pulime?

Mulțumesc.

Waldeck și ai lui

Sucked. De ce sucked? Pentru că experiența în sine n-a făcut 30 de lei.

Lumea spune că nu ne-a plăcut pentru că ne așteptam la electro-swing și vezi doamne, orice connaisseur știe că Waldeck e mai mult de atât. (asta după ce în doi ani consecutivi, domnul Waldeck și-a promovat Ballroom Stories cu band live pe la Fabrica).

Băi nene, când îți denumești evenimentul Warehouse Ballroom și-l pui pe Waldeck în costum de swing acolo, s-ar putea să atragi o mare parte din oamenii care nu s-au născut pasionați de electro-ul vienez și care au auzit de Waldeck probabil doar datorită Ballroom Stories, album pe care îl și elogiezi în descrierea evenimentului. Adică dacă ai coaie, îl pui pe Waldeck cu o altă poză, lași vrăjeala cu ballroom din titlu și în comunicat explici că deși Waldeck e cunoscut mai ales pentru electro-swingul ala celebru, el de fapt mai bagă și altceva – și hai lume să vezi ce altceva e Waldeck. Adică nu creezi așteptări false, pentru că s-ar putea să generezi reacții de genul ăsta.

Frate, nu știu, Maria Dragomiroiu o cânta și canțonete, dar lumea tot de muzică populară o știe, înțelegi? Apoi – 6 albume?! Please… cred că le-ați numărat și pe alea Saint Privat.

Să trecem de muzica care nu a fost nici downtempo, nici nu-jazz și n-a avut niciun twist de swing și blues (așa cum scrie în aceeași descriere a evenimentului – btw, jocurile de cuvinte sunt sooo last year…). Să ajungem la Atelierul de producție, acest cuib de hipstăreală, unde mare parte din colegii mei o ard cool și unde eu nu ajunsesem până la acest eveniment. Și nu stiu cum e Atelierul de producție vara – presupun că la fel de varză – dar iarna e frig tare, fraților. Băi, dar frig din ăla de dârdâi ce dârdâi ca un rahat în ploaie după care te duci la garderobă să-ți iei haina. înjurând că ai mai dat banii și pe așa ceva.  După care te duci la pipi și-ți îngheață pipi pe drumul spre vasul respectiv. După care vezi că nu se trage apa. În nicio toaletă. Bine, asta nu e o problemă atât de mare, că pipi înghețat nu prea pute. Băi, deci nici afară nu îmi îngheață picioarele în bocanci ca la Atelierul de producție.

Și mai era și fumul. Fum ca la război, combinat cu praful care se ridica de pe podeaua cul și hipstărească – adica ciment raw și atât.

Am rezistat ceva. 3 ore jumătate, mai exact. Așteptând să înceapă. Pe când am plecat, am aflat că muzica din boxe care ne plictisea de moarte era chiar domnul Klaus Waldeck – mărturisesc că am avut o bănuială, că mi s-a părut ca nu mai era Electric Brother, dar mi-o fo lene să mă duc mai în față să verific.

Și acum despre muzică, pe bune. Muzica a fost chiar ok. Mie îmi place Electric Brother și suna oareșcum ok și ce punea bardul swingului austriac acolo, chiar la plecare, dar n-aș fi plătit ca pentru un evențel răsărit dacă aș fi știut că e o dj-ală cum mai aud la 10 petreceri pe lună și mai ales NU dacă aș fi știut ce bășină sinistră e Atelierul ăsta de producție în decembrie. A fost o vreme când locurile astea industriale amenajate minimalist foarte mult îmi plăceau. Mai ales VARA. În pana mea, găsiți o idee care nu s-a mai făcut. Și eventual găsiți și solutie de aerisit și de încălzit când puneți oamenii să dea bani pe bilete. Din motivele astea am simțit că am fost păcălită și că am plătit pentru ceva ce nu mi s-a livrat. Aș fi plătit pentru eventul ăsta cu vreo 10 lei mai puțin, undeva – să zicem – la Fabrica, ducându-mă acolo ca să ascult exact ce a fost și nimic altceva.

Și acum hai, săriți, ziceți-mi că nu sunt cul și că nu știu ce e frumos.