Deși sunt leșinată de somn (e 6 dimineața ora României, 5 ora Elveției) se cere să notez câteva cuvinte, de aici, din casa lui Moș Crăciun.
Din câte (poate) știți sunt la Basel, în turneu cu corul Sound. Pentru mine ăsta e primul turneu, dar și primul concert. A fost mult, foarte mult pentru mine. Probabil niciunul dintre cei care sunt cu mine aici nu își dă seama prin câte coșmaruri și sudori de toate genurile am trecut până să ajung pe scena în biserica ceea. Unde sper din tot sufletul că m-am descurcat cât de cât onorabil. A fost ceva foarte emoționant pentru mine și de aici cuvintele mi se opresc pentru că nu știu exact ce să pun lângă foarte emoționant care să spună exact ce vreau eu să spun.

Altfel, încercând să mă detașez puțin de tot ce a însemnat deplasarea asta pentru mine, oamenii ăștia au fost extraordinari. Ne-au cazat în casele lor (vă scriu din mansarda părinților extraordinari ai unuia dintre membrii corului care ne-a invitat aici – tatăl lui seamănă perfect cu Moș Crăciun, deci am putea considera că ne aflăm acasă la Moș Crăciun), ne-au plimbat prin tot orașul într-un tur organizat de ei, cu opriri ici și colo și surprize mai mult sau mai puțin alcoolizante, plus povești multe despre locul în care ne aflăm, ne-au purtat prin baruri și restaurante, ne-au făcut să ne simțim extraordinar, iar zilele astea am trăit câteva momente (alea din foaaarte puținele) în care m-am simțit recunoscătoare că sunt în viață și că am făcut anumite alegeri în așa fel încât să trăiesc asta.

Nu știu ce altceva să mai scriu. Sunt obosită, mi-e puțin (mai mult) dor, dar în același timp sunt fericită. Că trăiesc, că vă scriu asta și că e frumos pe lume.

Mă trântesc acum pe o parte și promit că după ce mă întorc vă povestesc mai multe despre motanul Neil, despre Basel, despre biserica Sf Anton, despre barul Friends, dar și Isaac, despre roata mare și festivalul recoltei, despre concertul din 13.11.2011 și multe alte chestii foaarte mișto.

Dar acum chiar nu mai pot.

V-am pupat.

Să fiți frumoși și fericiți!