De cele mai multe ori un sequel e CEL MULT la fel de bun ca precedentul. Când vezi că iese partea a doua de la ceva (în afara situației în care e o poveste în mai multe părți) n-ai cum să nu te uiți puțin strâmb și să zici – hai frate… Au zis să mai facă un ban și să fie siguri că a secat complet izvorul, că nu cumva subiectul mai are un banuț-doi pe țeavă. Iar când primul film nu ți s-a părut cine știe ce, de ce naiba te-ai duce să-l vezi pe al doilea? Unii i-ar spune masochism. Alții asumare de riscuri. Alții naivitate. Și, în fine, unii i-ar spune intuiție. Mie așa îmi place să cred că a fost, intuiție. Pentru că Sherlock Holmes al doilea este foarte tare! Ce am înțeles din primul? Că Guy Ritchie s-a plictisit de băieții răi și s-a apucat de studiat băieții buni ai lui Conan Doyle. Că nu i-a ieșit tocmai bine și acum înțeleg de ce. Sau poate bat câmpii, dar asta e teoria pe care am enunțat-o. În prima parte el a tatonat, s-a jucat, a încercat să înțeleagă cum arată Holmes al lui. N-a vrut să dea cu mucii-n fasole așa că a jucat sigur. Nu prea multă nebunie, nu prea multe cadre care l-au consacrat, nu prea multă poveste complicată. Primul Sherlock Holmes al lui Guy Ritchie a fost un exercițiu. Și i-a prins foarte bine, pentru că al doilea i-a ieșit al naibii de bine. De fapt aproape sigur bat câmpii, că văd că majoritatea oamenilor sunt dezamăgiți de sequel și le-a plăcut primul. Am dat numai peste cronici dezastruoase de genul ,,cel mai prost film din carieră, cel mai prost actor, cel mai prost scenariu etc etc etc”. Deh, Cănuță om sucit este numele meu mijlociu, iar Gică Contra e pseudonimul. Dacă totuși nu v-ați enervat până acum, citiți în continuare și o să vedeți că mie chiar mi-a plăcut filmul, pe bune, zău. Că Guy Ritchie e un tip plin de el, sigur, sub Tarantino la nivelul orgoliu (poate pentru că-i britanic, deci ceva mai diplomat, zic), cred că este destul de clar. Așadar pe mine nu m-a uimit târla de demonstrații de stil propriu pe care a aruncat-o pe drum, ba din contră, am fost fericită că m-am împiedicat de ea, spre diferență de primul episod care mi-a părut prea diluat, prea convențional, prea…impersonal. Unii poate văd drept copilării și fum

+ oglinzi faptul că omul se joacă atât de mult și-și aruncă semnătura și mișcările rapide de cameră la fiecare două minute. Mie mi se pare că o face pentru că poate, în vreme ce alții nu prea pot. Iar joaca nu e tocmai joacă, pentru că e făcută cââât se poate de serios. Gândită milisecundă cu miliescundă. Și asta mi se pare grozav. Am mai citit, apoi, despre film, că nu ar fi amuzant. Hm, ciudat, pentru că este ultimul film pe care l-am văzut în ultima vreme în cinematograf care m-a făcut, efectiv, să râd. Ba nu, mint, sunt două, am râs și la Puss In Boots. De obicei mă enervează groaznic sălile care hohotesc la orice chiloțăreală ieftină de zici că se lasă cu aruncat de plombe printre scaune, sau, și mai grav, se hlizesc ca adunările de cimpanzei la scene triste (chestie de care am scris și pe aici). De data asta glumele chiar mi-au părut a fi glume și râsul chiar mi-a părut a fi justificat. Sigur, nu-i o poveste realistă. Sherlock nu mai e un detectiv calm cu șapcă cadrilată cu două cozoroace și lupă în buzunar, ci e un supererou karatist și nemuritor fabricat de Ritchie și sprijinit de Watson, acest Robin al lui Holmes. Omul a luat două personaje clasice și le-a făcut cum a vrut el (pot să înțeleg de ce fanii lui Conan Doyle îl arată acum cu degetul pe blasfemiator, dar cum nu prea cred în blasfemie…). A făcut mai întâi o schiță, a dat-o publicului și a așteptat să vadă ce se întâmplă cu ea. Apoi a studiat, s-a dat trei pași în spate și a privit rezultatul și abia apoi a transformat schița în ceva bun. Nu știu ce să vă mai zic. Mie mi s-a părut unul dintre cele mai bune filme văzute în ultima vreme, sigur, fără pretenții de Tree of Life sau Melancholia (nu mă împușcați, dar n-am putut digera niciunul dintre astea două), fără învățăminte sau teorii New Age sau Old Age. E entertaining, e exagerat, e amuzant, e frumos, e Ritchie. Personajele sunt foarte bine făcute, se vede că au ,,crescut” bine, au avut drojdie și făină bune. Imaginea, așa cum ne-a obișnuit domnul Ritchie, este cireașa de pe tort, iar decorurile și costumele sunt coacăzele. Musai de văzut la cinema. Ca bonus, exista acolo, undeva, un tribut pentru Jokerul lui Heath Ledger. Așa mi-a plăcut detaliul ăsta că îmi venea să tropăi de încântare. Trebuie să vedeți filmul și să vă prindeți exact unde e chestia asta. De fapt eu zic că trebuie să vedeți filmul, mai ales când aveți chef de divertisment și v-ați plictisit îngrozitor de comediile cu Adam Sandler.