Vineri seara ar fi trebuit să merg la cor. La repetiții. Știți, v-am mai povestit eu câte ceva despre asta. Pe la 5 mi-am dat seama că n-am cum să merg, viroza de paște încă îmi mai dădea ceva simptome de convalescență, respectiv răgușeală gravă și nasul plin de…lucruri. Bun, deci m-am resemnat, așa nu se poate cânta. Am făcut băgăjelul și mă pregăteam de o seara cuminte acasă. Așteptam să vin să fiu ridicată de la birou (doar sunt o doamnă, ce dracu) când am început să citesc câte ceva despre spectacolul lui James Thierree. Hm. Și atunci m-a lovit, că eu vreau la TNB, la spectacol. Am dat un telefon, am deturnat toată acțiunea casnică și am luat-o la fugă către bancomat și apoi TNB.
Da, bilete mai erau, am găsit cu ușurință unele chiar în față.
Nu știu ce să vă spun despre spectacol, decât că a fost excelent. Se simte bine de tot gena de Chaplin din Thierree, dar nu e Chaplin, e Thierree, cum să zic.
Raoul e un spectacol foarte frumos despre nebunie, despre singurătate, despre discuțiile pe care le ai tu cu tine uneori. Despre furie, disperare, dar spus cu o voce autoironică. Pantomimă, dans contemporan, comedie, dramă. Și puțin iluzionism. M-a furat la numărul cu oglinda :). Animale ciudate din mintea umană, dificultatea comunicării cu tine și cu ceilalți.
O echipă foarte bună, atentă la perfectul mers al lucrurilor.
Dacă ați fost înțelegeți despre ce vorbesc, dacă nu – are de ce să vă pară rău.
Am vrut să scriu despre asta la cald, vineri seara, să vă trimit la spectacolele de sâmbătă și duminică. Ar fi fost bine, aș fi fost și inspirată și poate v-aș fi dat o idee de weekend, dar am fost prea obosită. Iar sâmbătă am plecat în vamă, chestie despre care povestim în episodul viitor.
Vorbim despre piesa de teatru în regia lui Carmen Lidia Vidu, care se joacă la Odeon în sala Studio. Sala Studio e o sală redeschisă recent, aflată undeva la subsolul Odeonului, pentru care se intră prin lateral. Ea a fost închisă în 1948, odată cu naționalizarea Odeonului, și iată că acum e folosită din nou – lucru foarte bun, zic eu.
Am ajuns acolo marți, să-l vedem pe Micul Prinț. Nu de alta, dar după ce l-am cunoscut în persoană la evenimentul caritabil pentru strângerea de fonduri pentru Selena Daria Vlad , se cerea și o vizionare a spectacolului. Cu un pic de ajutor de la Carmen și de la tanti mama lu’ Micu’ Prinț am reușit să pun gheara pe două bilete, și întremată după boală cruntă, după cum mă știți, am purces.
Ne-am așezat pe scaunele noastre aflate chiar în primul rând și am așteptat cu emoție. În fața noastră erau suspendate becuri care pâlpâiau pe rând în ritmul muzicii. În scurt timp a început povestea, prin vocea lui Florin Zamfirescu. Când s-a terminat eu eram foarte fericită. Mă simțeam așa, ca în copilărie, după ce ascultam pentru a tz-a oară discul cu Soldățelul de plumb.
Însoțitorul meu nu era, însă, în același film. Și o să vă povestesc imediat și de ce.
Precizări necesare:
– nu tratați ora de Micul Prinț ca pe mers la teatru. Deși are loc în incinta unui teatru, Micul Prinț este o experiență vizuală, auditivă, chiar și tactilă (în final). E ca și cum visele din copilărie, atunci când ascultați un disc cu o poveste, ar fi prins contur. Personajele sunt proiectate pe norișori, vocea lui Florin Zamfirescu te poartă prin poveste exact ca atunci, în copilărie, și singurul personaj real (dar te întrebi puțin dacă nu e și el vreo proiecție, de fapt) e Micul Prinț, Alexandru China-Birta. Nu are un text extrem de lung și faptul că interacționează cu niște proiecții vorbind într-un microfon, din penumbra, te face să te întrebi dacă nu e cumva o plăsmuire a imaginației. E un copil pe o scenă întunecată, care se joacă printre stele și vorbește încetișor cu vulpi, flori, regi, bețivi, șerpi și geografi. Deși e acolo, pe scenă, pășește la doar câțiva metri de tine, prezența lui este abia sugerată, și-l întrezărești uneori doar jucându-se cu câte un bec-stea în timp ce vocea naratorului te duce mai departe în poveste.
– vă rog mult, nu mergeți cu copii mici, sub 10-12 ani, la Micul Prinț. Spectacolul este o metaforă, iar asta, în combinație cu textul și așa plin de simbolism, îi va debusola pe micuți. Vor pune întrebări, se vor foi și vor deranja restul oamenilor. Pare un spectacol pentru copii, dar nu este tocmai așa.
Așadar, dacă sunteți deschiși unei experiențe altfel, dacă sunteți dispuși să vă lăsați imaginația pradă intenției regizorale, o să plecați cu ochii în lacrimi. Veți plânge alături de Micul Prinț care nu înțelege cum se poate să nu-ți pese dacă o oaie va mânca sau nu un trandafir. O veți disprețui, poate, puțin de tot pe Jeanine Stavarache, floarea care îl rănește pe Prinț. Veți dori să o îmbrățișați pe Rodica Mandache transformată în vulpea ce vrea să fie domesticită. Vă veți teme puțin de Gelu Nițu, șarpele care îl ajută pe Micul Prinț să se întoarcă la floarea lui. Altfel, veți spune la plecare ce mi-a spus mie persoana de lângă mine – eh, nu prea mi-a plăcut, a fost ca un audiobook, n-a fost teatru. Sau veți face ca cei de alături, care au plecat la doar 10 minute după începerea spectacolului.
Cât despre mine – m-am simțit ca un copil rătăcit printre stele, imagini proiectate pe nori și voci venind de peste tot din spațiu. M-am simțit exact ca Micul Prinț. Și la sfârșit mi-am auzit inima bătând tare, din ce în ce mai tare.
Trebuie sa adaug ceva – pe când eram copil, Jeanine Stavarache era cea mai frumoasă prințesă din lume. Ea era vocea multor personaje feminine pozitive din discurile pe care le ascultam până la distrugere 🙂
FENOMEN ÎN ROMÂNIA! Nu știu ce sfânt o fi înviat sau nu, dar eu cu siguranță am înviat, mai exact duminică pe la 4, după o viroză mișelească care a dat primele semne joi pe la prânz în timp ce mă străduiam să compun niște rime pentru o reclamă radio. Și mai exact (sau mai vag?), am zacut ca un câine 3 sferturi din paști. De vineri dimineața până duminică pe la 4, cum ziceam. Între timp am suferit un transfer București – zonă montană – despre care nu am prea multe de povestit, fiind la fel de expresivă și receptivă precum un covor cărat pe scaunul din dreapta față al mașinii.
Dar duminică…duminică a fost bine. În prima jumătate de zi m-am comportat previzibil, respectiv miorlăindu-mă dintr-o cameră în alta și rostogolindu-mă de pe o parte până în alta a patului. Dupa care – TA-DAA, ca piticul din bancul cu circul – am înviat, m-am suit pe ATV pentru o tură mică (pe model pasager) după care am petrecut toată noaptea într-o dulce desfătare, muzici și alcoale.
Luni am facut un ocol pe meleaguri natale pentru încă o doză de provizii mai mult sau mai puțin vesel colorate și am poposit seara acasă.
Și uite așea, țilin-țilin, țilin-țilean, pe la 11 jumate așa mi-am adus aminte că e finala Românii au talent. Am deschis TV-ul fix cât să-i prind pe ultimii 2-3. Îl știam pe sopranul care mă deranja la pipotă, talentat sau nu. Îi știam aproape pe toți, dar credeam că ăla o să câștige. La final, ta-DAAA, eroare, câștigă un puștache pe care îl ratasem până atunci cu desăvârșire, cu un hip-hop naționalist (cum mă știți sensibiloasă la tricolor m-am mai și emoționat toată). În fine, mi s-a părut ciudat, recunosc. Nu știu dacă ăla era cel mai talentat dintre ei. De fapt cred că nu ai cum să spui care e cel mai talentat dintre 12 oameni care fac chestii complet diferite. Da, sigur, și eu am rămas gură-cască privindu-i pe ăia doi de făceau acrobații în mâini. Sunt fana lor. E genial ce fac, merită să ajungă la Cirque Du Soleil. Dar e, oare, talent ascuns într-un om din popor? Sau multă, multă, enormă muncă foarte precis dirijată? Nu sunt oare, ei, deja mult mai sus decat genul ăsta de divertisment? Nu și-au atins, oare, scopul -și anume să capete ceva notorietate mioritică? You get my point…
Apoi – da, și mie mi-a plăcut copilul cu beatbox-ul. Cred că merita să câștige, sau măcar să ajungă în primii 3. Dacă aș fi votat, probabil pe el l-aș fi votat.
Dar.
Treaba cu talentul e un titlu de emisiune. Cum să hotărăști prin vot plătit popular care e cel mai tare și cel mai tare dintre talente?! Suntem pe un teritoriu atât de dominat de subiectivism (vezi, de exemplu, faptul că nu-l înghit pe contratenor nici picată cu ceară). Scopul circului protevist era să demonstreze că românii au talent. Q.E.D! S-a văzut- avem în popor talente neașteptate de dansatoare la bara, jongleuri cu sticle și mingi, dansatori și – preferații maselor – cântăreți. Există, apoi, și un premiu substanțial – iar sistemul spune că audiența plătește lu’ adrian sârbu bani ca să i se dea beneficiul să aleaga cui i se cuvine bănetul. Acum – că ăia care trebuie nu votează, că proștii au pus botu’ la un mesaj naționalist ieftin, că pensionarii au lăcrimat când au auzit că-i orfan, că romanu’ clasic în spiritul pomenilor și telenovelelor proteviste i-a dat banii ăluia de părea a avea mai mare nevoie de ei…SO WHAT? Eu m-am bucurat că a câștigat banii tipul care părea a avea printre cele mai puține șanse (după braconier și tipul cu mingea). Poate pentru că identific cu chestia asta nevoia mea de a fi contra curentului dintr-un motiv sădit probabil undeva în copilăria-mi (deloc) agitată, în genele sau personalitatea mea. Habar n-am. Poate doar mă bucur că n-a câștigat Narcisache (din motive subiective, de antipatie profundă) și atunci proiectez asupra câștigătorului bucuria. Habar n-am. Promit că la prima vizită la psiholog pe care o s-o fac dacă o s-o fac vreodată o să încerc să elucidez și asta, și vă anunț ce iese.
Cert e că eu m-am bucurat pentru Adrian Țuțu, să fie sănătos, să fie la el. Bravo.
Doar doua puncte mai am de atins și încheiem, că e târziu:
1) eu nu cred că România abundă în mesaje naționaliste și că găselnița cu care a pus ăsta mâna pe bani e o rețetă testată. Dați-mi exemplu de alt mesaj naționalist la audiență maximă, apreciat și răsplătit. Cu atât mai mult în hip hop (erm…să zicem…da’ nu-i nimic, sunt resemnat de mic, tu ești conștient ce-ți zic/ nu ne-am născut în locul potrivit/ orice Paraziții?). Mi se pare că-i pe dos, mi se pare că ești un pic patetic așa în ochiul românului de tot felul bătându-te cu pumnu’ în piept pe teme de genul ăsta (uitați-vă la mine, de exemplu :D). Ori ești cu Vadim, ori ești nostalgic comunist, ori legionar, ori ceva-ceva sigur nu-i în regulă cu tine. Și tocmai d-asta mi se pare tare că Țuțu a câștigat cu așa ceva. Da, a fost o găselniță, da, a fost intenționat, da, a vrut ,,să se vândă”. Și? Eu mă bucur că asta l-a vândut și nu altceva.
Altfel, am văzut o groază de reacții de genul ,,țară de kkt”, ,,gata, eu vreau să plec în Canada că a ieșit Țuțu la Românii au talent, unde ajungem doamne”, ce-aveți fraților? 🙂 Prea mult timp liber? Ok, nu vă mai uitați la emisiuni de gen, perfect de acord, da’ mai ușor cu tragedia :D.
2) da, m-am mai uitat când și când la emisiunea asta, recunosc.Am fost foarte curioasă. Nu, mie nu mi-au plăcut ăia doi, Bartoș și Smiley (deși Bartoș îmi place la teatru). Mi-au părut a face glume răsuflate, obosite, la care râd singuri d-aiurea. Juriul a fost pe alocuri foarte deplasat (în opinia mea), doar Moisescu a avut străluciri pe ici-colo – cum era și de așteptat, nah. Penibilul a fost la rang de artă, dar din nou, să spui că românul n-are simțul ridicolului îmi pare un simptom al eternului complex național, când de inferioritate, când de superioritate (același, de altfel, în cele doua ipostaze extreme). Oamenii, în general, n-au, de muuulte ori, simțul ridicolului. Nu vă dau exemplul cu Ken Lee că o să ziceți că e bulgăroaică, deci aproape româncă.Vi-l dau pe ăsta, în schimb (și recomand să căutați pe youtube clipul cu grecii care cântă la pian într-o modalitate inedită…nu zic mai multe :D):
En concluzie, m-am uitat, am căscat gura, mai aveam un pic și ziceam și ,,hăă…ai luat meeereee??” (cine stie cunoaște), am făcut audiență, și probabil o să mă uit și la edițiile viitoare dacă și când mă prind pe acasă, fără alt program.
Și în încheierea programului, ceva să destindem atmosfera:
Pe adresa redacției mi-a parvenit următorul comunicat de presă:
Miercuri, 27 aprilie 2011, începând cu orele 19.30, Maxim Belciug (chitară) şi Vlaicu Golcea (instrumente electronice) susţin un concert extraordinar la Teatrul Nottara din Bucureşti. Intitulat “ BABEL. Electro-barock pentru gusturi fine”, concertul propune un spectacol-joc, în care muzica elaborată se întâlneşte cu improvizaţia şi sunetul electronic, tradiţia îmbracă straie avangardiste, iar omul se confundă cu maşina pentru a crea un colaj fericit între stiluri aparent total scindate în timp. Muzică veche-nouă. Electro-barock.
“Sună poate serios şi grav când încercăm să-l reprezentăm în cuvinte, dar acest concert nu este deloc aşa” – ne-au mărturisit Maxim Belciug şi Vlaicu Golcea, vorbind despre proiectul lor. “Deşi am putea construi în jurul lui teorii adânci şi fără număr, despre graniţe şi libertăţi, despre creativitate şi rigoare, despre concordie şi dicordie, motivaţia noastră e una mult mai simplă: am vrut pur şi simplu să facem muzică împreună. Şi să ne bucurăm de ea. Cântăm muzică preclasică distilată, trecută prin filtrul electronicii moderne, şi ne place. Unii pot spune că e bizar, că nu se face. Dar de ce tinerii de azi nu ar dansa în discoteci pe muzica lui Domenico Scarlatti? De ce o petrecere de club featuring DJ Johann Sebastian Bach sună nefiresc? Muzica este un lucru minunat şi noi credem că prea adesea, din păcate, forma sa de prezentare o califică – sau nu – pentru anumite categorii de public. De fapt, ce facem noi este un exerciţiu de deschidere spre bucuria muzicii. Ne exersăm plăcerea de a cânta şi invităm şi publicul să guste din bucuria noastră.”
Concertul are loc miercuri, 27 aprilie, începând cu orele 19.30, la sala George Constantin a Teatrului Nottara. Biletele se găsesc la casa de Bilete a Teatrului Nottara, Bd. Magheru 20, tel. 021 317 41 01.
În altă ordine de idei, sună chiar interesant, zic să notați în agende pentru miercuri.
Mi-a venit ideea asta de subiect pe când citeam pe Facebook un status al unei amice, care zicea că i se pare ca H&M-ul ăsta de București e cam nașpa, așa. Eu – hop, am sărit cu observația că mie mi se par toate la fel. Nu că aș fi luat H&M-ul la puricat, și nici că aș avea vreun termen de comparație clar, dar ca aer general mi s-a părut similar cu ce am văzut pe afară. Prețuri mici (sper să tragă și celelalte magazine după el), haine ok. Am mai auzit, de prin alte locuri, că de vină ar fi colecția asta nouă, care nu ar fi nici pe departe așa grozavă ca altele dinaintea ei. Io nu știu, bre, decât că intrai în unul dintre ele și mi-a plăcut aproape tot. Aș fi probat 70% din ce-am văzut. Da’ n-avea baba bani și nici timp, așa că am abandonat pe o altă zi, când oi fi mai bogată și mai dispusă. Și mă gândeam așa – bre, e posibil să n-am standarde. Deci pe mine dacă mă lași prin magazine d-astea și nu-mi zici în ce am intrat, fără prețuri și etichete, mie mi se par toate o apă și-un pământ. Zara, Mango, Bershka, Stradivarius, H&M… Poate-poate să recunosc Promodul, dar nu aș paria pe un blind-test. Deci eu găsesc aproape în orice magazin ceva care să-mi placă și pe care să mi-l imaginez la mine-n șifonier, nu le am cu critica de haine. Dacă am haine H&M cumpărate de pe afară? Păi am o pijama, niște pantaloni, o gentuță neagră, un blush și parcă niște șosete. Am avut și niște balerini, precum și niște ochelari de soare, dar s-au stricat foarte repede (ambele). La fel cum am haine de pe la toți ăștia de i-am enumerat mai devreme. Pe unde am văzut H&M? Păi peste tot,
cel mai mult am intrat în el la Barcelona, apoi la Lisabona și apoi la Munchen pare-mi-se (dar nu-s foarte foarte sigură). De cumpărat cumpăr necugetat, nu pipăi materialele până le simt sufletul, nu mângâi țesătura cu obrazul, nu admir croiala… Eu sunt ca omul primitiv – pun pă mine, mă uit la oglindî și dacă place la femeie se cumpără, atâta, să moară Veta. D-aia și sparg bani aiurea pe tone și tone de haine pe care ajung să nu le port (sindrom oarecum comun femeiesc). Deci, vă e clar, habar n-am, nu mă pricep, sunt varză. Așadar, luminați-mă și pe mine – e adevărat că H&M-ul de la noi e mai nașpa ca celelalte? Că mie nu mi s-a părut…
Aflu că o grămadă de oameni îl știu pe nenea cu pricina, de la fereastra ponosită a casei, care stă dimineața cu cățelul la fereastra și priveste oamenii.
Adică alea cu CRBL, alea cu viața cu ceva în plus. De exemplu:
Toate au pe final (și pe început, unele) un jingle. Eh, nu e chiar un jingle, e o bucată luată notă cu notă (probabil cu drepturi în regulă) din piesa asta:
Mărturisesc că nu știam piesa, mi s-a arătat de către altcineva. Pe moment n-am avut mare reacție, însă gândindu-mă mai bine – cred că e ceva populație care știe prea bine de Bloodhound Gang și de ce cântă ei, iar asta nu e vreo piesă obscură, pitită prin discografie.
Ok, cu asta în minte, uitați-vă la titlul piesei.
Cum să pui așa ceva pe reclame la un operator de telefonie? Mai ales unele în care, practic, e vorba de familie :)))
s-a țopăit la greu, acolo în mizeria aia de sală comunistă, deși a fost fără basist (?!), sunetul n-a fost tocmai cel mai bun, dar nah, lumea l-a așteptat, l-a vrut, l-a dorit, l-a avut, a țopăit. Altfel, nu sufăr, deși era programată. Io l-am văzut la Bestfest, nah! Eu am stat cuminte acasă, că am avut de făcut curățenie, de mers pe la magazinul ăla mare de mobilă, de aranjat pantofii, chestii foarte importante, mă-nțelegeți. Altfel, am băgat iar niște Risc, și că tot am ajuns la subiectul ăsta, rogu-vă recomandați-mi niște alte board games, că de ăsta a început să mi se ia rău și am început să ne și certăm din cauza lui, ceea ce e cam dubios. Altceva nu prea am ce zice, fac și eu ca Lola și îmi rânjesc în barbă la ideea că deși nu prea am mari chestii de povestit, trăiesc cât să-mi ajungă să am și de rezervă. Asta e așa, pentru toți ai mei, ăștia care n-au ajuns la concert:
Aseară ne-am deplasat în Silver Church, la lansarea OOo, adica noul (și primul) album The MOOoD. Cântarea a început (cum v-ați fi așteptat) cu vreo oră și ceva mai târziu
decat ora anunțată, cu Monro, o trupă din Moldova. Trupă care a sunat bine, am simțit niște Noir Desir pe acolo pe la chitară (or maybe it was just me). Totuși rezervați, un pic timizi. Da’ promit. Au urmat Les Elephants Bizarres, pe care tot încerc să-i ascult de ceva vreme. Numele lor ma sperie puțin, îmi inspiră ceva …bizar? Greu de înțeles? Genul de chestie la care ridici din umeri și zici – erm,băi…așa o fi. Dar pot să vă zic că nu-s deloc bizari. Mi-au plăcut mult, mult, foarte mult. De fapt, pot să zic că mi-au plăcut cel mai mult, mai mult decât The Moood, deși în mod evident (și normal), vedetele spectacolului au fost ei, ăștia cu cheful. Că tot ziceam de ei, ce să zic, știți deja (presupun) că The Moood sunt băieții cu vocalul ăla mai rockstar așa, pui de Jim Morrison, cu vocea aia un pic sugrumată (dar clar altfel decât a ceilorlalți). Ce știu cu siguranță e să imprime senzația că ne uităm la rockstaruri pe bune și nu la niște puști de douăj și un pic de ani. Și sună bine, bine. Au avut și niște momente interesante – un intro cu un cor de băieței de vreo 7 ani și niște panouri pentru chitariști gen Gorillaz (dacă știți ce vreau să zic). Bonus – mențiune pentru visuals-urile lui Dan Vezentan (newfolder.ro) – foarte tare! S-a muncit ceva la stopmotion-urile alea… Oricum, au arătat foarte, foarte bine. Și la Elefanți, și la The MOOoD. Show-ul a arătat și s-a simțit foarte bine, cu totul, așa. Progresăm, ce să zic. E bine că ne mai mișcăm și noi. Lumea începe să audă de muzică (am eu niște feedback-uri), am mai ieșit un pic din N&D și Andre (ca nație, așa). Da, da, un pic am zis, nu săriți.
Nu ştiu de ce, dar sunt aproape sigură că vorbele astea au fost deja spuse, dacă nu cumva scrise. Suna a aşa un truism încât îmi pare greu a crede că eu l-am inventat, acum.
În orice caz, uneori muzica vorbeşte şi noi tăcem, iar ea, muzica, reuşeşte să spună atât de multe lucruri în locul nostru…Simţământe şi dureri şi plăceri şi plânsete şi gânduri pe care n-am ştiut niciodată că le-am avut şi totuşi au fost acolo mereu. Tăcem şi ascultăm şi în acelaşi timp ne spunem poveştile. Avem cu toţii poveşti, avem cu toţii viii şi morţii noştri, repere, credinţe, adevăruri şi revelaţii. Şi le tăcem cu toţii prin muzică.
Şi anii ăia, unde s-au dus? Sau anii ăia – unde au fost? Sau erai tu, sau nu erai tu? Şi toate gândurile astea se duc şi se întorc numai prin muzică.
Şi ne dăm seama sau nu. De cele mai multe ori, nu.
Uneori, da.
Vineri seara ar fi trebuit să merg la cor. La repetiții. Știți, v-am mai povestit eu câte ceva despre asta. Pe la 5 mi-am dat seama că n-am cum să merg, viroza de paște încă îmi mai dădea ceva simptome de convalescență, respectiv răgușeală gravă și nasul plin de…lucruri. Bun, deci m-am resemnat, așa nu se poate cânta. Am făcut băgăjelul și mă pregăteam de o seara cuminte acasă. Așteptam să vin să fiu ridicată de la birou (doar sunt o doamnă, ce dracu) când am început să citesc câte ceva despre spectacolul lui James Thierree. Hm. Și atunci m-a lovit, că eu vreau la TNB, la spectacol. Am dat un telefon, am deturnat toată acțiunea casnică și am luat-o la fugă către bancomat și apoi TNB.
