>Ca sa stiti – am ajuns o singura data pana in ziua respectiva la Aurel Vlaicu. Intr-o seara speciala care s-a dovedit a fi … doar o seara, dar relevant acum este ca a fost o singura data.
Si in ziua asta iata ca ajung la ora 9 si ceva dimineata la Aurel Vlaicu. Sa dau “sala”. U know- carnetu’. Cu vara-mea. Iesim prin viforu’ statiei de metrou, mergem pe coclauri, intampinam vicisitudinile cartierului etc. Ajungem in incinta. Urcam scari, ne invartim, gasim un ghiseu de inscrieri. Unde nu primeau “atentii” – asa scria la toate ghiseele. Whateva, nici nu aveam atentii cu mine, deci complet neinteresant. Un pusti imi face poze, completeaza chestii (in timp ce vorbea la telefon cu un amic ceva de niste gagici dintr-un club). Da’ era politist, nah. Imi da actele – cica – pe 6 aveti traseu’. Eu – pai pacatele mele, nici n-am dat sala, ce sa mai zic ca n-am mai condus din octombrie, nu pot sa pun mai tarziu? Nu. Pe 6, e un dat, daca nu va prezentati puteti sa veniti 30 de zile mai tarziu. Deci – pe 6 sau in mai.
Booon, ne taram cu actele la o duduie unde mirosise vara-mea ca ar fi examenu’ in sine. Asta – tipa, se uita la hartogaraie si imi scoate la o mini-imprimanta un bonulet cu un cod de bare, si imi zice parola – sala 18. Vara-mea era la sala 19. Sala 18 era exact langa – intru(usa era deschisa) – vad o sala ca de internet cafe, asa, plina cu masculi care se holbau in monitoare si o duduie politai care ii supraveghea. Duduia zice “nu e niciun calculator liber, asteptati putin”. Un minut mai tarziu un nene se ridica glorios de la un monitor si iese fericit. Intru – timida – zic – “se poate?”. Ea – “da, sigur, acolo”. Imi pun haina pe spatar, arunc megageanta pe jos si ma asez. Ma uit in jur – no tastatura. Ups. Pe ecran scria – introduceti codul. Ma intorc cu o privire speriata si neajutorata catre duduie, asta vine zice – “da?”. Eu – cu privirea neajutorata in continuare. Tipa imi ia codu’ de bare si il scaneaza. Dhaaa, monitorul avea scanner undeva dedesubt. Tare. Imi apare pe ecran “sunteti xyz?”. Si optiune de “da” pe monitor. Zic – “taci, fata, ca e cu touch screen, nebunie completa”. Dau cu destu’ pe ecran si incep intrebarile de incalzire.”2+2=?”, “cate minute sunt intr-o ora”, “care din urmatoarele alimente sunt fructe” deja ziceam ca astia fac misto de mine. M-as fi uitat dupa camerele ascunse, da’ nu erau ascunse, ca erau deasupra monitoarelor. Bon, monitoru’ zice ceva de genu’ “acum ca v-ati incalzit, sa incepem”.
Si incep intrebarile.
Era ca la joace. Adica aparea asa sus – intrebari parcurse, intrebari ramase, raspunsuri corecte, raspunsuri gresite si timp ramas. (aveam 30 de minute).
Prima – corect.
A doua – gresit.
A treia – corect.
A patra – gresit.
Booooon. Nu merge asa, eram panica deja. O gresesc si pe a 7-a. Situatia era asa: Intrebari parcurse – 7. Intrebari ramase – 19. Raspunsuri corecte – 4. Raspunsuri gresite – 3. Timp ramas – 27 min. Booon. Deci mai aveam o viata si 19 intrebari. La a 5-a gresita era game over. Ma gandeam sa o intreb pe tipa daca pot sa plec. ACUM.
Dupa aia n-am mai gresit niciuna. Am ginit-o p-aia cu giratoriu, p-aia din ecologie o stiam ca am retinut-o, p-aia cu vehiculele cu tractare animala ce sa mai zic…
Mi-a picat aia la care am ras rau. Adica urmatoarea:
Sunteti pe drum, blabla. Cate o banda pe fiecare sens. In fata dumneavoastra – obstacooool. Din contrasens vine nenea. Ce faceti:
a) incetiniti, eventual opriti.
b) va dati jos si inlaturati obstacolul.
c) stati pe loc si asteptati echipele de interventie.
M?
Dhaaa.
L-am luat, am iesit dupa 8 minute. Masculii erau acolo, cum i-am gasit asa i-am lasat. Sanatate si virtute.
A luat si vara-mea, in caz ca va intrebati.
Seara am ajuns iar la Aurel Vlaicu. Sa-i dau lui Fabiano actele ca sa poata lua biletele la U2, la Barcelona, in numele meu. Eram zob, nestiind de mine, zaceam pe o bancuta la 7 jumate seara si ma intrebam care dracului e faza de ajung iar in statia asta nenorocita de metrou nedormita de sambata.
Vestea buna e ca Fabiano a luat biletele. Deci mergem la U2.
