Îmi place trilogia de la Teatrul Act scrisă de Mimi Brănescu. Îmi place Mirela Oprișor și n-am vreo problemă nici cu Maria Popistașu. Dar nu mi-a plăcut Marți după Crăciun. N-am reușit, precum alții, să văd mai departe de faptul că, de fapt, nu se întâmplă nimic. Știu cum e cu felia de viață, cu realismul, cu observatorul din umbră. Băi, dar chiar…
Un om are amantă. Se tăvălește cu ea mai ceva ca în adolescență (motiv de nuditate -așadar chestie care să vândă), se giugulesc, după aia îi vedem și restul familiei. O familie ca toate familiile, mă rog aș zice chiar că ăștia n-o duc tocmai rău. Nevastă și fetiță. Amanta e stomatoloaga copilului, la un moment-dat se întâmplă inevitabilul și are loc o întâlnire la cabinet între fericita familie și cealaltă femeie (scenă foaaaarte proastă, aproape zici bogdaproste când se termină). După cum era de așteptat, amanta iese șifonată din întâlnire, bărbatul o simte și se duce a doua zi după ea la maică-sa, la Constanța. Se pupă, se împacă.
Se întoarce la nevastă și îi spune. Că are amantă. Uite așa și pe dincolo, s-a întâmplat. Ea are o mică criză, e dezamăgită, el își ia hainele și se mută la amantă (care încă nu s-a întors de la maică-sa, de la Constanța).
În seara de Crăciun, în casa părinților lui, cei doi – soț și soție – stabilesc cum vor face să își împartă copilul, să anunțe neamurile și să divorțeze. Vin colindătorii, motiv pentru el să strecoare jucăriile copilului sub brad.
The end.
In rol episodic Victor Rebengiuc.
Nu pot să spun că nu mi-a plăcut chiar nimic. Mi-a plăcut dialogul dintre el și mama ei. Când mama amantei îi spune domnule, nu te supăra, noi avem puțin altă părere despre lucrurile astea. Mi-a plăcut și Mirela Oprișor, deși colegii mei de film au zis că a fost neverosimilă. Cu cât stau să mă gândesc mai mult, cu atât sunt de părere că a jucat cât s-ar fi putut de bine în contextul dat șocul, mini criza, plânsul. Și chiar mă întreb și eu de unde avea pițipoanca aia bani să-și facă cabinet, că avea 26 mergând pe 27, iar maică-sa nu părea a avea tipografie de bani la Constanța.
Lista cu ce nu mi-a plăcut este, în schimb, mult mai mare. Scenele preaaa lungi fără motiv (înțeleg scenele lungi, voyeuriste, atunci când au o miză – vezi finalul de la Medalia de Onoare). Product placement nesimțit (Almette, Citroen, Mega Image, iPhone, Cărturești, La Dorna – asta la prima strigare). Categoria niciun film fără 3 minute de Dragoș Bucur. Imaginea – alegerile de plasare a focusului aproape random, obositor. Lipsa de miză în general vorbind – un bărbat avea o nevasta, un copil și o amantă. La un moment-dat își lasă soția pentru amantă. Întâmplător, e Crăciun, iar taică-său e jucat de Victor Rebengiuc. Atât. A, la un moment-dat, copilul zdrăngăne și la pian vreo 3-4 minute, fără ca asta să însemne ceva. Decât că lua lecții de pian.
Și, evident, n-o să înțeleg de ce a trebuit o lume întreagă să vadă organul sexual al lui Mimi Brănescu, într-o scenă total gratuită (prespun că ideea era sublinierea faptului că are o relație familială frumoasă – uite, nevastă-mea mă tunde în baie și eu stau în curu gol).
Am plecat de la serviciu cu o oareşce îndoială că va fi un film pe placul meu, nu de alta, dar sunt un pic plictisită de realismul cinematografic românesc atât de întors pe toate părţile. Mi-a displăcut, chiar, Eu când vreau să fluier (film atât de premiat şi apreciat de mai toată lumea), aşa că nu eram prea convinsă de succesul serii. Un lucru ştiam sigur (eu şi ceilalţi din sală, sunt convinsă) – voiam să-l văd pe Rebengiuc. Eram atât de sigură că joacă excepţional încât până la urmă am zis că doar pentru asta şi merită să petrec 2-3 ore la Elvira Popescu.
Filmul este, însă, foarte bun. Rebengiuc kicks ass. Nu ştiu ce să mai adaug ca să nu pară laude goale.
La vizionare au fost prezenţi şi regizorul, directorul de imagine, precum şi domnul Victor Rebengiuc. După film s-au pus întrebări – vreo două inspirate, majoritatea împiedicate..totuşi atmosfera a fost una caldă (zic eu) şi foarte plăcută. Am plecat cu o stare frumoasa şi am continuat discuţia despre film la Shift, cu o ciocolată caldă în braţe.
Am auzit că cineva l-a îmbrăţişat spontan pe Victor Rebengiuc la plecare (stătea la ieşire şi vorbea cu oamenii). Aş fi făcut-o şi eu, doar că sunt tare stângace atunci când vine vorba de exprimarea sentimentelor. Mai ales în situaţii publice. Oricum, dacă citiţi vreodată asta, domnule Rebengiuc, să ştiţi că vă îmbrăţişez din toată inima.
Nu ştiu ce să mai spun. Mergeţi la film, de pe 12 e în cinematografe.
Mulţumesc, Ana, pentru invitaţie. Venim şi data viitoare.
Pentru cine nu știe, la Cinema Studio sunt Zilele filmului german. Nici eu nu știam până azi la prânz când, dacă tot am aflat, am zis să și merg să bifez ceva, mai ales că de regulă îmi plac foarte mult sus-numitele producții.
Filmul ales a fost ăsta:
Alegere foarte bună. Made my evening. Trei rătăciți (unul în mod clar mai rătăcit decât ceilalți doi) dau unul peste celălalt și își influențează viețile. Un băiat în scaun cu rotile, asistentul lui social – care își dorește în secret să devină medic dar nu suportă sângele – și o violoncelistă cu fobie de public. Amandoi băieții îndrăgostiți de fată, fata îndrăgostită ea știe de cine… și de aici ce-o fi o fi. Filmul nu e o capodoperă, dar e o alegere bună pentru o seară plăcută. Scene previzibile condimentate cu altele neașteptate, o poveste frumoasă (chiar daca puțin tristă), dialoguri frumoase, salturi line de la realism la dream world.
Nouă ne-a plăcut. Mult :).
Și în continuare nu pot să înțeleg cum poate o sală întreagă să se tăvălească pe jos de râs ca la Stan și Bran când e clar că zâmbetul personajului are gust amar și când sub poanta de suprafață se întrevede atâta tristețe. E frumos râsu-plânsul precum și autoironia, însă nu sunt niciodată motive de crampe de râs. Am zis-o și o mai zic. Oamenii sunt tare nerâși. Izbucnesc ca bomba cu hidrogen cu fiecare ocazie. Și eu cred că sunt tare neuimită, pentru că de fiecare dată casc ochii cât cepele când se întâmplă istericalele.
Aseară m-am gândit că ar fi momentul să mai mergem şi pe la film. Cum era miercurea portocalie, ceea ce înseamnă că molul e asaltat, am ales să mergem la Scala, unde era un film franţuzesc, ,,Iubiri din trecut” tradus el. Trailerul promitea, regizorul e domnul cu ,,Un homme et une femme”, am dat şi peste nişte cronicuţe favorabile, scrise bine, aşa că am început să tropăi de nerăbdare.
La Scala, big surprise. Intrarea s-a micşorat, făcând loc unui pub (drăguţ, de altfel). am achiziţionat cele două bilete portocalii fără stress şi pe-o nimica toată – nu era concurenţă la casa de bilete şi au costat 10 lei amandouă. Apare şi compania, intrăm, ne căutam un loc în sală (bilete fără locuri, evident, sala era pustie). În sală – cam rece. Ca să nu zic frig. La final aveam nasul rece şi cam dârdâiam.
Trecem şi printr-o miniaventura pentru o porţie de nachos şi o apă minerală.
Începe filmul.
Vă avertizez, am de gând să vi-l povestesc. Dacă încă mai aveţi intenţia să-l vedeţi, opriţi-vă din citit aici!
Deci, începe. Promiţător chiar, cu menţiunea că e o poveste adevărată şi câteva fragmente alb-negru – un film erotic antic, povestea de dragoste dintre un operator şi o cucoană, în parc, trenuri fumegânde, lansarea primului film cu sunet. Şi intrăm în poveste. Foarte haotic, dar totuşi intrăm. Vedem o scena unde o orchestră înregistrează în studio muzică de film, apoi o alta unde un avocat pledează pentru o tânără domnişoară în ceea ce pare o sală de tribunal de prin anii ’60, cu argumentul ,,nu e vinovată, secolul în care a trăit este de vină”. Şi suntem trimişi înapoi în timp, acompaniaţi de vocea avocatului-narator, care zice: vedeţi boieri dumneavoastră, duduia pe nume Ilva a venit la Paris împreuna cu mama sa, fostă actriţă de filme porno, care îl cunoaşte acolo pe viitorul soţ (interpretat de tipul mic şi oarecum pocit care apare în toate filmele lui Jeunet), în timp ce dansau pe Gloomy Sunday (acest laitmotiv al filmului). Şi adaugă naratorul – şi eu trăiam aceste vremuri tulburi, aşadar – ştiu! – şi uite-aşa ne bagă în hăţisurile a două poveşti paralele. El, fiul celor care se cunoscuseră în filmul mut de la început (remember?), rămas fără tată din cauza războiului, se apucă de pian. În timp ce mama sa, actriţă de meserie, tot acoperea pianul cu pături ca să nu mai deranjeze vecinii. La parterul blocului lor stăteau nişte croitorese evreice, care sunt turnate la nazişti de portăreasa care bălea la maşina lor de cusut Singer, în timp ce pianistul şi maică-sa sunt turnaţi de vecinii de sus, care nu mai suportau pianul. Dacă erau sau nu evrei, asta n-am înţeles. Well, şi aşa ajung ei in lagăr. În trenul către Auschwitz – da, e singurul lagăr de prin filme – pianistul se amorezează de fata croitoresei, iar maică-sa pe care o apuca repetatul unui rol al lui Corneille în vagonul de deportaţi, atrage simpatia croitoresei. O viitoare familie fericită se întrevede, însă fericirea le e întreruptă de ajungerea în lagăr. El cântă pe toată perioada la pian în popotă, gras şi sănătos, simţindu-se mizerabil că n-a fost în stare s-o salveze pe noua iubire a vieţii lui şi că nu a slăbit niciun kil în perioada petrecută în lagăr. Iată de ce n-a mai suportat să atingă pianul şi s-a hotărât să devina avocat. (minciună sfruntată, urmează la cântări cu avocatul – cântăreţ, să ne iasă şi pe nas).
Ne întoarcem la Ilva. Remember Ilva? Ei, între timp ni se povesteşte şi de Ilva, că maică-sa moare şi ea rămâne cu tatăl adoptiv – cel cu Gloomy Sunday. Are şi un iubit. Între timp taică-so e luat ostatec de nemţi împreună cu alţi 20 de parizieni nevinovaţi, pentru a forţa autorul unui atentat în urma căruia 2 ofiţeri nemţi muriseră să se autodenunţe. Aşa că Ilva, spirit întreprinzător, se duce direct la nemţi, vorbeşte cu un ofiţer şi îl roagă să îl salveze pe taica-so. Ăla zice iniţial că nu se pune problema, însă în final piticul lui Jeunet apare acasă teafăr şi nevătămat (doar puţin bătut). Fata se duce să mulţumească ofiţerului, şi – cum e normal – se îndrăgosteşte de el şi şi-o trag big time, îl părăseşte pe micul francez care o iubea sincer, iar taică-so moare într-o explozie de la cinema, nu se înţelege dacă e accident sau sinucidere de ruşine că fiică-sa umblă cu nemţii, se înţelege doar că el chiar îi omorâse pe cei doi ofiţeri germani. Aşadar Ilva nu pică deloc bine, taică-so mort, gagică-so supărat că l-a eliberat pe vinovat… şi tocmai atunci, la momentul potrivit, are loc marea DEBARCARE. Nemţii fug care-ncotro ca potârnichile, inclusiv neamţul donşoarei, care o lasă singură şi neconsolată.
Intrăm acum în povestea a doi americani – unul negru şi sărac, boxer şi soldat, celălalt alb şi bogat, corespondent de presă. Negrul îl salvează pe alb de la moarte, se împrietenesc la cataramă, şi se duc la Paris să vadă ,,Pe aripile vântului” în cinematograful unde activa drept plasatoare numita Ilva. Chiar în momentul filmului, francezii dau buzna în cinema, s-o radă în cap pe Ilva, pentru că a umblat cu neamţul. Cei doi americani, băieţi fini, sar la bătaie, îi snopesc pe ăia şi devin iubiţii Ilvei. Da, exact, amândoi în acelaşi timp. Iuhuuu. De fapt, nu trageţi concluzii pripite, fata nu se putea hotărî, amândoi o ceruseră de nevastă, aşa că o ardea cu amandoi şi lor le părea bine. În fine, americanii pleacă pe front, moment în care primesc o scrisoare, cum ca Ilva a dat cu banul, şi noul viitor ginerică este negrul sărac. Aştia doi se îmbrăţisează, blabla, dupa care albul îl împuşcă pe negru pe la spate din gelozie, se întoarce la Ilva, plâng amandoi un pic după amicul lor negru, şi, cum era şi firesc, se hotărăsc să se căsătorească. În America.
Acolo, în vastele apartamente (v-am zis că ăsta era chiar bogat), pe american îl apucă coşmarurile, iar femeia, logic, se plictiseşte. Aşa că i-o zice direct – nene, eu nu îţi mai suport coşmarurile, eu cred ca tu l-ai omorât pe negru, nu te mai iubesc, plec la Paris.
Şi aşa face.
La Paris se duce să caute avocat de divorţ. Nu înainte de a afla accidental că taică-so a fost ucis de Rezistenţă, din cauză că era clar că e un trădător, altfel nu scăpa de la nazişti, cu alte cuvinte- ŢEAPĂ). Şi pe cine, oare, să caute de avocat, dacă nu pe bietul iubit francez pe care îl abandonase când cu neamţul dar care acum – ghinion de neşansă – este însurat. El, însă, băiat generos, i-l recomandă pe avocatul cântăreţ din lagăr. Ilva se duce în bar să-l caute pe avocat, aflat în mijlocul unui recital senzaţional trompeta-pian. După ce omu’ termină de cântat, îl sufla iubitei de ocazie şi-l ia pe trepte, să schimbe o vorbă. El îi confirmă ca da, este chiar avocat, deşi o arde dubios prin baruri cu trompeta în gură, mai bălmăjesc una-alta, şi el îi spune mai în gluma mai în serios că i-ar fi mai uşor s-o ajute dacă l-ar omorî efectiv pe american. Ea zice – tot în gluma – că ok, aşa o să fac. Dar! surpriză! americanul apare la uşa ei cu un pistol şi o păcăleşte să-l împuşte, el nemaisuportând faptul că l-a omorât pe negru. Şi ea, pentru că se enervează, chiar îl omoară.
Şi iată, stimaţi spectatori, de ce suntem, de fapt, la proces, de ce toată această tevatură.
Evident că juriul, mişcat de poveste, o achită pe Ilva, nu înainte ca cei doi – avocat şi clientă – să aibă un scurt moment firesc de music-hall în aşteptarea verdictului.
Cei doi se duc în bar şi cântă împreuna la vocal-instrumental o vomă de melodie.
Credeaţi că s-a terminat?
Ei bine, nu.
Urmează o explicaţie de genul -pssst, te-ai prins? Regizorul filmului este un copil evreu pe care Ilva îl ascundea în tinereţe în cinema (am uitat să vă povestesc despre asta) şi care acum s-a făcut mare şi e pasionat – cum altfel – de filme. Urmează câteva scene din filmele (de altfel mari) ale regizorului, cu Belmondo şi toţi copiii, şi…ai zice că s-a terminat.
Dar nu!
Trecem peste ani, ne aflăm acum în anii 80, şi una care seamănă cu Ilva (pentru că e aceeaşi actriţă, duuh) e la masă, îmbrăcată în avocată, cu un tânăr pe care tocmai l-a ajutat să eludeze legea. Tânărul seamănă cu iubitul Ilvei din tinereţe, ăla francez pe care îl lăsase pentru neamţ (seamănă pentru că e acelaţi actor, duuh). El se dă la ea, ea nu zice nu şi îî povesteşte că ea şi frate-so au moştenit talentele tatălui, ea fiind avocată şi el compozitor de muzică de filme. Cei doi fiind, evident, copiii Ilvei şi ai avocatului-cântăreţ. Îi mai povesteşte că pe ai ei i-a apucat plimbarea fix la data şi locul unui atentat, aşa că taică-so a fost ucis (oh, nu), iar maică-sa e oarbă. Iată cum cei doi amorezi se îndrăgostesc în altă viaţă (aşa cum şi-au promis undeva prin mijlocul tocăniţei din film).
Urmează 5 minute insuportabile în care o babă oarbă asistă la înregistrarea muzicii din filmul pe care tocmai l-am văzut, dirijorul fiind avocatul-cântăreţ, pardon, fi-su.
The End.
Lung, obositor, dezlânat, prost, isteric pe alocuri.
Pe site-urile româneşti veci citi numai elogii, pe cele străine veţi afla, însă, că e o catastrofă, un eşec al marelui regizor. Poate vă întrebaţi de ce părerile împărţite? 🙂 Pentru că a fost parţial filmat la Românica, cu atotputernicul MediaPro. De aia.
Pentru o părere avizată şi sinceră, citiţi aici. , pe variety.com.
A trecut seara de pe terasa de la Fabrica (btw, recomand din tot sufletul – e loc, e comod, e ieftin, e de tras la tir, dat cu tiroliana, facut tatuaje sau jucat biliard). Da, am primit şi cadourile mult-dorite :D. Mulţumesc tuturor celor care au venit. Am strâns din nou oameni dragi din patru zări şi mări. Adunaţi cu grijă pe-o sprânceană din toate etapele vieţii. Ce noroc că şi ei m-au adunat pe mine!
Am avut casa plină de flori toată săptămâna.
A trecut şi seara de joi, când am fost în sfârşit să văd Oscar şi Tanti Roz. Am citit cartea acum 3 ani, am rămas iremediabil îndrăgostită de ea, aşa că vă imaginaţi entuziasmul când am aflat de spectacol. În sală a fost cald – din ce în ce mai cald. Lângă mine se afla o doamnă însărcinată în destule luni (cam şapte, aş zice), care a suportat cu greu căldura şi atmosfera apăsătoare. Recunosc că mi-a fost greu să-l cred pe Manole că are 10 ani. Hai, un 17. Poate 15. Dar 10 nu. L-au ajutat pe traseu detaliile de scenografie (uşile gigantice, costumul de om mare, supradimensionat) şi Oana Pellea, pardon – Tanti Roz – care l-a tratat întocmai ca pe un copil de 10 ani pe care îl tratezi ca pe un om matur.
No comment pentru Cristina Cassian în rolul Bacon. Nu vreau să comit blasfemii, însă cred (o opinie profană) că ar fi făcut un rol mai bun în chip de Oscar decât Manole. Am fost convinsă pe tot parcursul piesei că are 10 ani şi că e un băieţel într-un spital.
Frumos spectacol. De văzut neapărat dacă reuşiţi să prindeţi bilete.
După spectacol am dat fuga-fuguţa la Cărtureşti, unde am înşfăcat Jurnalul Oanei Pellea şi bilete la Massive Attack. De data asta nu-mi mai scapă! Cât despre Jurnal, sunt deja la jumătate. De luat, de citit, e foarte frumos.
A trecut şi seara de vineri, când am fost să-l văd pe Eric Clapton din rândul 9 (da, da, lista de cadouri şi-a făcut din nou treaba). N-am nimic de comentat. Foarte frumos. L-am sunat pe tata să asculte şi el Layla, Cocaine şi Voodoo Child (tribut Jimi Hendrix). Singurele regrete – că n-au vrut să presteze decât un bis şi că n-am auzit Wonderful Tonight şi Tears in Heaven.
Devoraţi de căldură, alergii şi insecte de tot felul am bântuit apoi jumătate de oraş. La Baraka era plin. În centrul vechi – furnicar. Am băut un mojito foarte prost şi am plecat acasă, moleşită complet.
Ieri aveam în plan Street Delivery, însă căldura a învins. Au rămas în plan patul, îngheţata, coca cola rece şi Je vais bien, ne t’en fais pas plus Adaptation al lui Spike Jonze şi Charlie Kaufman.
În seara asta urmează some lebanese food, un Toy Story 3 la IMax (tks Ioana) şi apoi poate un pic de Street Delivery (sau ce-o mai fi rămas din…).
(material publicat în Zile şi Nopţi, ediţia de Bucureşti, 14-20 mai) Excesul de educaţie dăunează grav umanităţii
Când faceţi copii, iubiţi-i
Într-un sat din nordul Germaniei încep să se petreacă lucruri stranii. Se pun la cale ,,accidente’’, se răpesc şi schingiuiesc copii şi printre frânturi de violenţă de tot soiul servită pe post de educaţie putem observa în voie urâţenia societăţii germane de dinaintea Primului Război Mondial.
Regizorul Michael Haneke răspunde cu acest film unei întrebări care probabil că a zburdat mult timp prin capetele oamenilor, mai ales în urma vizionării a tone de documentare şi drame de război: ce fel de copilărie au avut fasciştii?.
,,Panglica albă’’ (Das weisse Band) este un film alb-negru, fără coloană sonoră, lung de vreo două ore şi jumătate. Monotonia peisajului şi a stilului ultra realist e spartă de numărul mare de personaje numai bune de observat. Plus multe scene în care te întrebi ce le dau copiilor ălora de mâncare de pot juca aşa bine, sau te simţi ţintuit în scaun, pradă durităţii situaţiilor.
Sfatul medicului – dacă vrei divertisment, caută în altă parte. Dacă vrei să fii pus pe gânduri şi să vezi un film altfel, mergi să vezi ,,Panglica albă’’.
Am mers să văd filmul ăsta cu destul de multe reţineri. Că celelalte experienţe legate de festival n-au fost tocmai grozave, că pare a fi lacrimogen, că e prea lung. Dar m-am dus până la urmă. Lume, n-am văzut în viaţa mea sala plângând în halul ăsta. Nici la indiene pe vremea lu’ Ceaşcă nu cred că se bocea aşa rău. Eu una m-am abţinut cu greu. Am înghiţit vreo 20 de noduri şi mi s-au umplut ochii de lacrimi de vreo alte 20. Nu de ruşine m-am abţinut – în jurul meu se plângea de pe toate flancurile, ca în Sandy Bell. M-am abţinut pentru că îmi era teamă că n-o să mă mai pot opri şi atunci n-aş mai fi înţeles nimic. M-am abţinut, solidarizând cu toţi bărbaţii din sală, deşi mulţi dintre ei se căutau de şerveţele atunci când s-a aprins lumina. De fapt, atunci când s-a aprins lumina sala arăta ca după un cataclism. Nu sala, cât oamenii din ea. Răvăşiti, terminaţi, devastaţi. E un film trist, dar nu doar trist. E un film trist şi frumos care te face să te revolţi că există oameni care îşi cresc copiii aşa şi să te bucuri că există copii atât de frumoşi deşi au fost crescuţi ca într-un beci. Măcar în imaginaţia unui regizor.
Frumos film. Extrem de trist, dar pozitiv ca experienţă.
Am două comentarii speciale:
1) e cea mai tare reclama la Converse pe care am vazut-o în viaţa mea
2) i-aş reproşa regizorului un lucru: laşitatea. E părtinitor pe tot parcursul filmului. Condamnă Opus Dei, arată cu degetul îngustimea, reclamă furtul de copilarie dar în final lasă lucrurile interpretabile. În fine, orice e legat de religie e interpretabil, însă dacă ai o opinie, o peliculă la îndemână şi un film artistic (nu documentar) chiar dacă inspirat din fapte reale, poţi să baţi mai puternic cu pumnul în masă. Dar regizorul a fost laş. A vrut să-şi asigure succesul la public, fie el agnostic sau religios. Oricum, îi mulţumesc pentru film. A fost o experienţă deosebită.
Camino is meant to be a story told from an objective angle, free from prejudiced or stereotyped mindsets. A film which regards reality with a generous gaze, without judging it. Rather like an x-ray image. And this is precisely the reason for this film’s bold, closely focused and severe quality.
Javier Fesser
September 2008
Ehz, domnule Javier, daţi-mi voie să vă contrazic. Punctul dumneavoastră de vedere se vede cât se poate de clar. 🙂 Şi ăsta e un lucru bun.
Joi a fost gala de deschidere a Festivalului de Film European. Cu mare tam-tam, tot ICR-u-n păr, invitaţii la plic roşu (danke, Ioana). Când, ce să vezi. Haos. Rupere. Am reuşit cu greeeeu să găsim un locşor în sală. De fapt locşoare răspândite peste tot, foarte în faţă. Deh, asta e. Aglomeraţie de oameni speciali.
Şi acum o să încep cu capitolul binecunoscut – ,,probleme cu organizarea”. Adică film nemţesc celebru (avem cronicuţă în Zile şi Nopti de joia asta, de binevoiţi să căutaţi şi să consemnaţi), ditamai gala, subtitrare ALBĂ. În film alb-negru. Adică scene întregi în care am admirat subtilităţile limbii germane sublime, dar care mi-e necunoscută cu desăvârşire. Şi, după exclamaţiile din jur, la fel de necunoscută multora dintre vecinii de sală.
Trecu şi asta, dar aflu acum că filmele franţuzeşti nu prea au subtitrare. Nada. Acum, înteleg că suntem neam de francofoni şi că ar trebui să fim iluştri cunoscători ai limbii cu pricina, mai ales dacă ne dăm din target de festival de film independent, ÎNSĂ, ce naiba măh.
La Nuntă în Basarabia cică s-a blocat cd-ul. Se redifuzează lunea viitoare ca să zic aşa.
În seara asta plănuisem să merg la MŢR, să vad Eldorado. Belgian. În limba franceză. În lumina celor nou aflate, mă întreb de mai are rost. Că doar ca să mă duc şi să mimez ca înţeleg perfect graiul lui Gargantua nu cred că are sens…
De aici dilema…
Later edit – fost, văzut. Filmul – aşa şi aşa. Subtitrarea – existentă. Dar băi frate, puneţi şi voi ecranul ala mai sus la grădină, că nimic nu se vede de capetele celor din faţă. Iar eu mi-s înăltuţă…
Plus – urâta tare treaba cu băncile vopsite de curând. Eu am scăpat nemarcată, însă am două alte cazuri vărgate bine. Cu vopsea. Verde. Ihz. Credeam că ţăranul român e folosit cu tentă idilică în denumire…
