Category Archives: la strada

>Am fost si eu la mare in weekend

>Partile bune:

A fost minunat.
Lumea “buna” s-a dus in Parada Libertatii, lasandu-ne pe noi astia mai tantalai de unii singuri seara in Expirat.
Banana in scutec.
Pulpa de pui cu mujdei.
Cafelele de la Ovidiu.
Buda din Cabianca.
4 femei in pat cu un barbat.
Un rasarit cam ratat, dar in acelasi timp interesant, cu soarele ca o bulina portocalie, incepand sa se ingalbeneasca – vorba lu’ Bogdanel “Here comes the shitty part”.
Votca din Expirat.
Muzica din Expirat.
Hoosiers – Cops and Robbers in Expirat.
Gabin – Doo uap, doo uap – sambata la pranz, pe plaja.
Shaorma si bancurile de la Hand.
Bancul cu cer albastru.
Inghetata de duminica de la 2 noaptea, cand am plecat cu masina dupa clatite.
Soarele.
Porumbul copt.
Marea.
Nisipul.
Rasul.
Daca suna telefonul stiti ce sa faceti… si e ok, ne trezim maine la 5.

Partea proasta:

Cum sa o iau ca sa intelegeti exact. Eram pe plaja. Ca 3 mimoze, ne bucuram de finalul de duminica. Apare o …dama. Blonda, grasa, par scurt, bot roz fosforescent, obrajori asisderea (pe modelul Pierrot), geanta mare aurie. Nu ne putem abtine sa nu ne holbam. O si discutam un pic, ca era prea de tot. Da, frate, o discutam, o intoarcem pe toate partile, ne inchinam si cu mainile si cu picioarele si trecem la subiecte mai interesante timp de vreo 3 ore. Adica barbati din viata noastra, barbati care nu au fost in viata noastra, importanta formei si a continutului, experiente de viata, carti, filme si alte flori, fete si baieti. Totul stropit din belsug cu multa chicoteala si un pic de citit.

Ne ducem si ne luam porumb si sucuri.

Revenim.

Incep sa aterizeze inspre noi pietre, o mazga ciudata neagra, in fine, evenimente dubioase incep sa se petreaca in jur. Le luam drept semne divine si, fireste, ignoram totul.

Spre final, doamna din dreapta scria sms si doamna din stanga zacea gandindu-se la ea stie ce. Eu – zaceam si eu, gandindu-ma de asemenea la eu stiu ce, dar pastrandu-mi vigilenta bine cunoscuta. Deodata simt o umbra care-mi bate-n ochelarii de soare. Deschid un ochi (parca stangul), vad un Gigi care se ducea dupa o bere. Placutele “militare” la gat, curu-n spate, toate semnalmentele de Gigi. E ok. Cand sa ma afund la loc in “eu stiu ce” aud de undeva din spate o voce gajaita de femeie trecuta prin viata care urla catre Gigi: “Si bate-le si pe alea trei cand te intorci”. Gigi face un semn interogativ catre noi – gen “care, astea?”. Eu – aparent adormita pe sub ochelarii de soare cu lentile negre, in realitate de o vigilenta ce depasise de mult cotele de alarma. Doamna din dreapta scria in continuare la sms, doamna din stanga zacea in ale ei, complet nevigilenta. Gigi pleaca, ii zic celei din stanga: “Ba, tu ai auzit? Cre’ ca a luat-o blonda razna, ca dinspre ea se auzea”. Doamna se uita catre blonda – v-ati prins? Aia cu bot roz, de la inceputul povestirii -, aia incepe sa urle si mai tare: “Ce te uiti fa la mine, cine te crezi? Ca vin acu’ peste tine si te omor…”. Ceva de genul. Doamna din dreapta nu mai termina cu sms-ul, asa ca a ratat toata faza.

10 minute mai tarziu incepem sa discutam – “frate, ce o avea aia? Nu e sanatoasa.” Aia urla intermitent inspre noi, in continuare, bolborosind faze de genu’ “va omor si va ingrop unde nu va gaseste nimeni”, “cine va credeti fa, cindy crawford si naomi la 80de ani?”. In fine, amabilitati de genul asta pigmentate cu epitete si combinatii de cuvinte greu de reprodus.

Mai rezistam in bolboroseli vreun sfert de ora si ne ridicam sa plecam – era deja aproape 8 seara. Si se declanseaza iadul. Ati vazut Exorcistul? N-ati vazut nimic… Spume verzi la gura, aruncat de pietre, cred ca i s-a sucit si capul de cateva ori, da’ nu ma uitam ca deja ma simteam ca intr-un film prost. Noi strangand intr-un ritm normal lucrurile si sticlele de pe jos si incercand sa ignoram spectacolul, aia urland ca un animal turbat si imbecil: “Va prind una cate una si va fac sa va inghititi limbile! Va urmaresc pana la voi la cazare si numa’ capete in gura va dau”. “NU MAI COMENTAAAAAAAAAAAAATI, NU MAI COMENTAAAAAAAAAAAAAAATI, NU MAI COMENTAAAAAAAAAAAAAAAAAAAATI”. “Aud si vad la distanta, toata ziua m-ati comentat, handicapatelor, fa, ca va omor sa va saturati de barfa”. Toata plaja se uita ca la circ. Aia sa faca apoplexie acolo, mai dadea cu o piatra, isi mai atata barbatu’ inspre noi, concluzia serii fiind “lasa-le ba, ca le prindem noi mai incolo”.

Am plecat usor, am pus sticlele la cos. Ne-am dus catre cazare in stare de soc. De ce sunt oamenii astia in libertate? Adica – daca au probleme, n-ar trebui sa fie undeva la loc cu verdeata si mult Xanax? Zic si eu…

Partea buna (pentru ca in orice parte proasta e si o parte buna, invers nu se pune) e ca am avut o poveste de spus toata seara. Am creat si bancuri pe tema asta. Adica in final am avut subiect de distractie.

Da’ totusi… de ce?M?

Partea proasta no 2 a fo’ lacusta de juma de metru de care am dat cu ochii duminica la trezire de mi-a sarit mahmureala pe pereti si din doua salturi lacustice eram in toaleta urland.

Da’ se uita la mine cu niste ochisori…

>Momentul Cosmo

>
Sau, mai bine spus, Momentul “Tabu”. Dar Cosmo suna ceva mai… colorat.

Ei bine, da. Am si eu momente in care simt nevoia sa spun banalitati. Stiti – exista un sir interminabil de bloguri majoritar feminine, scrise corect din punct de vedere gramatical, si care trateaza o serie intreaga de clisee ingrozitoare, in genere de spectru romantic – “de ce ne inseala barbatii”, “oare putem fi fideli?”, “de ce ne indragostim intotdeauna de cine nu trebuie”, blablabla. Stiti despre ce vorbesc. Posturile alea care se lasa cu cate 50 de commenturi in care majoritatea femeilor spun “m-am regasit!! dumnezeule, vorbesti exact pe limba mea” etc. Cu putina grija, articolele astea s-ar putea transforma in Coehlo 2, in literatura mioritica de consum. Luati aminte, asadar, dragele mele Paolo de Carpati…

Asadar. Da, am si eu momente cand vreau sa impartasesc truisme. Si truismul zilei este “se intampla ceva ciudat cu lumea”. Cred ca e un moment de rascruce, ca cel in care s-a renuntat la casatoriile aranjate. Ca doar nici la asta nu s-a renuntat brusc, intr-o buna zi. Presupun ca cei care se casatoreau pe ascuns sau impotriva parintilor erau cazuri de scandal… Erau perceputi drept nebuni. Ei, acum cred ca intram in epoca superficialitatii sentimentale sincere, vadite. In era in care institutia casatoriei o sa devina in sfarsit ceva depasit. Asta nu e neaparat un lucru rau, e doar ceva nou. Si fiind nou, e temporar perceput ca rau. Si greu de “inghitit”. Si o sa dureze cu siguranta foarte, foarte mult. Ma indoiesc ca o sa apuc vremea in care notiunea de casatorie o sa fie complet abolita. Dar mi-e clar ca transformarile au inceput.

Lumea are optiuni. Prea multe optiuni. Atata informatie, atatea cunostinte noi in fiecare zi duc la dorinta de mai mult. La dorinta de schimbare. La cultul personalitatii. La dorinta de independenta. Casatoriile nu mai rezista. Relatiile sunt ceva caduc. “Everafter”-ul siropos e pe duca rau de tot. Daca pana acum se incercau pastrarea unor aparente de dragul… aparentelor, acum nici macar pe alea nu se mai pune pret (thank GOD!!). Incep sa ma simt de-a dreptul binecuvantata. Ca sunt asa, ca pot trai de una singura, ca imi doresc iubire doar atata timp cat e reala si ca nu visez la cai verzi pe pereti si bastoane la batranete.

Cei care au visat de tineri la valorile patriarhale ale epocii trecute au apucat sa se casatoreasca. S-au aruncat pe la 20-25 de ani intr-una din primele iubiri (de obicei una din timpul facultatii). Intr-o majoritate covarsitoare divorteaza inainte de 30 de ani sau se complac intr-o nefericire pigmentata cu nopti pe internet, cu cautarea de distractii interzise si cu consolarea ca “asta e viata”. Nu se mai lupta in lumea asta pentru o relatie. Nu se mai lupta pentru construirea unei eternitati impreuna. Nu stiu daca asta este neaparat rau. Poate este doar sinceritate, dupa decenii intregi de inchinat la un idol fals.

Suferinta lunga si domoala provocata de banal, rutina si incertitudini a fost inlocuita de rupturi dese si violente. De 100 de iubiri neimpartasite pe metru patrat, de obsesii ciudate si de lucruri pe care le consideram deocamdata ca fiind “nebunesti”. Eu cred ca a venit doar momentul in care oamenii au toate conditiile sa isi dea arama pe fata… Nu cred ca “the world is going to end” sau ca “au innebunit cu totii” sau ca “nu mai sunt oameni ok pe lume”. Nu. Cred doar ca suntem generatia de sacrificiu, cea in timpul careia se produce mutatia.

Mai e ceva, ce am dezbatut indelung cu prietenii mei. De multe ori n-au fost de acord cu mine. Inca mai cred in povesti cu zane unii dintre ei, pesemne. Da, cu totii avem nostalgia parintilor care au cupluri sudate si greu incercate, care inca se plimba de mana pe strazi si care au grija unul de celalalt. Dar oare ce ar fi facut aceeasi parinti ai nostri daca ar fi trait astazi? Daca si-ar fi facut 20 de prieteni noi pe zi pe facebook si myspace, daca s-ar fi exprimat pe un blog pe care sa primeasca continuu feedback de la cunoscuti sau necunoscuti, daca ar fi avut contact cu 30 de filme pe zi, daca ar fi fugit la Vama Veche in fiecare weekend de vara si daca, si daca, si daca. Daca un parinte ar fi putut creste un copil in conditii perfect normale, asigurandu-i un trai mai mult decat decent. Daca ar fi fost atat de usor sa adopte. Daca s-ar fi putut reinventa o data la 10 secunde. Daca ar fi putut gasi un hobby inedit in fiecare zi.

Ma intreb daca s-ar fi descurcat mai bine decat noi. Eu cred ca nu. Si cred ca eu m-am adaptat al dracului de bine.

>Ce mai fac oamenii lui Coliban…

>Dupa tentativa esuata de a revolutiona sistemul, dupa inabusirea rascoalei in trening din Parcarea Intercontinental si dupa rasturnarea planurilor Sinaia, creativii lui Coliban o ard pe genu’ lenes.

Unul dintre ei, insa, isi trage expozitie foto. Cat la suta e manipulare? Cat mesaje subliminale? Pai hai sa vedem, zic.

P.S.: Daca nu intelegeti nimic, nu mai incercati. Ne vedem acolo si va explic 😛

>Seredipity

>
…este un loc in care am fost in seara asta. Frumos. Chiar frumos. Ceai bun, dragut, m-as fi dat si in leagan, dar masa noastra nu avea…

Turta dulce bunaaaaaa… Si biscuitii cu nuca si ciocoooo….

Sunt curioasa cine locuia in casuta draguta de catel. Ca nu era acasa.

Duminica organizeaza si milonga. Nice.

Mai mergem? 🙂

>Monoloagele taximetristului – episodul 11 – Misoginul rutier

>
(deschid usa – el urla) – CUM VA CHEAMA? A, ok. Si unde mergeti? … Cam nasol… Nasol. De acolo vin. Bine, n-am venit de acolo la comanda, dar am lasat pe cineva si am pornit usurel pe 1 mai.


(la un semafor) – aaa, n-am vazut ca era femeie, ca n-o lasam daca vedeam ca e femeie. Nu sunt misogin, dar femeile sunt rele rau la volan. N-aveam nimic cu ele daca nu faceam accident cu una. Nu eram cu masina asta, cu alta, cu o dacie din aia normala. Si n-am vazut eu ca era femeie, ca n-o lasam…

De fapt cu doua am facut accident, nu cu una singura. Trei de fapt. Doua mi-au intrat in portbagaj si una in usa din dreapta. Dar nu cu masina asta, cu alta. De fapt stai, a intrat una in mine si cand eram cu masina asta. Da, si in portbagaj la asta mi-a intrat una.

Ce-am patit odata… Femeia era nu stiu ce manager la nu stiu ce computer-systems din astea. Si am umblat de nebun 12 zile dupa ea, ca plecase dupa piese de calculator nu stiu unde dracu… in Thailanda, intr-o tara din asta… asiatica… in Bangkok, nu mai stiu unde dracu’. Si facea asta la politist “ca ce domnule, eu sunt femeie de afaceri, nu am timp sa vin sa dau declaratii”. Da, asa zicea, ca ea e femeie de afaceri.


(suna telefonul)

“- Da, ma, unde esti? … Auzi ma? Nu ma mai cobi atata. Auzi ma? Cum adica ca de ce iau curse cu voucher, pai da ma, da iau curse cu voucher intre 17 lei si 34 de lei. Acuma nu, nu sunt cu voucher. Baaa, ce ma enervezi, ti-am zis sa nu ma mai cobesti atata”.

Dreapta aici? Of… cum ma prinde asta la telefon numai cand… conduc. Mereu ma suna. Nu, ca e cumnata-meu, nu e de asta… da’ ma cobeste mereu.

>Franturi

>In primul rand… watch out. M-am apucat (din nou) de scoala de soferi. In urmatoarea perioada e mai bine sa stati in incinte. Nu se stie cum dau tocma’ de voi…

In alta ordine de idei vin de la party-ul de la teatrul masca. Lume ok si yuppies (vorba lu’ digitalu’). Muzica fainuta, mi-a placut conceptul cu luna si observatoarele si prostioarele alea de la peroni prin care vedeai lumea in mii de bucatele halucinante. (ma gandeam ca ar fi putut scrie pe ele “say no to drugs. Use this instead” :))).

Din urma, ne povestea ala de la protectia muncii, pe un ton foarte serios, despre accidentul de munca care consta in capsarea degetului. Rasete. El: “nu radeti, ca mi-a povestit o doamna mai demult in detaliu cum si-a capsat degetul. Dar amanuntit: cum s-a intamplat exact, cum a scos capsa…”. Eu: “ERA EMO?”. Rasete isterice. El nu cred ca stia ce e aia Emo.

Maine e ziua cea mai verde. O sa fiu pe baricade si voi o sa veniti la concert. Urmeaza noaptea cea mai muzeista. Nice. Me like it.

Mai multe la o ora mai decenta.

Naiti nait.

>Burger and the Pretty Boys

>
Imi doream sa scriu un articol cuprinzator despre experienta de duminica seara, de la Green Hours. Dar iata ca Lucica a facut-o inaintea mea si a spus cam tot ce as fi vrut eu sa spun. Asa ca tot ce-mi ramane de facut e sa pun aici un link catre articolul ei
Si sa va indemn sa il cititi.

Daca n-ati fost nu stiti ce-ati pierdut. Dar o sa stiti curand, dupa ce cititi…:D

Later edit: se pare ca bajetii au mai trecut pe la noi si ca exista chiar un documentar in dulcele grai fritz-esc despre asta. Nu inteleg nimic, dar imaginile sunt graitoare. Enjoy!: